să urmeze întotdeauna unei evoluții. La noi în țară trebuie să mergem numai pe cale legală, deoarece Constituția noastră este foarte liberală și îngădue evoluția societății. Ințeleg tactica violentă revoluționară în Rusia, nu însă la noi. Când noi vom ajunge destul de tari pe calea constituțională, când noi vom alcătui legile, dacă burghezia ar căuta să ne sdrobească atunci dânsa va eși din legalitate și vom ști s’o punem la locul ei. Dealtmintrelea cu cred că trecerea la societatea socialistă se va face la noi mai târziu decât în Apus, din pricină că evoluția capitalistă a societății noastre a întârziat”.
Grație tenacității lui, Nădejde a reușit să aducă la „Calea legală” elementele cele mai revoluționare. Un exemplu: Tony Bacalbașa prin temperamentul lui impetuos, în toată structura lui impulsivă, era un element revoluționar prin excelență. Totuși, contactul intim cu I. Nădejde l-a adus la revizuirea părerilor lui. Astfel la Congresul II al partidului ținut în Aprilie 1894 iată ce a spus într’o cuvântare a lui:
„Noi trebue să insistăm cu atât mai mult asupra căii legale, cu cât avem a face cu un guvern care calcă Constituția fără nici un scrupul, cum s’a întâmplat zilele trecute la Galați, unde s’a oprit manifestația de 1 Mai fără nici un motiv legal. Să arătăm că noi suntem singurul partid în țară care cerem păzirea legilor. Și apoi, ce însemnează aceasta vecinică fanfaronadă cu cuvintele de revoluții și revoluționari?
Eu cred, cu Liebknecht, că revoluțiile se fac, iar nu se spun”.
Intr’un editorial din ziarul „Lumea Nouă” din 17 Martie 1895, Anton Bacalbașa își termina articolul său astfel:
„Și iată de ce noi sfătuim pe amicii noștri de pretutindeni să imiteze exemplul nostru și să vadă în tihnă de organizarea muncitorilor, fără să se înspăimânte de piedicele scăpaților din balamuc.
Rămânem statornici tacticei legale, și constatăm că în ziua când un guvern își impune mijloacele extra legale, el își descoperă putregiunea”.
Cu prilejul serbării socialiste a zilei de 1 Mai st. n. 1895 guvernul de atunci (conservator) printr’un jurnal al Consiliului de miniștri (ce însemnătate începuse să se dea mișcării socialiste!), a interzis manifestația pe străzi.
Partidul muncitorilor din București în vremea aceea era în plină putere. Cu prilejul acestei serbări cu câțiva ani consecutivi în urmă, el a putut să adune la aceste manifestațiuni de fiecare dată câte 10—12.000 de participanți. In fața acestei nelegale opřeliști, partidul
