Părul de aur
N-avea încă decât doisprezece ani Zairé când s-au refugiat cu tatăl ei, nenorocitul dey Mossul, în Franța.
Alungat de răscoala din Maroc, înșelat, trădat, principele fugi la curtea lui Ludovic XIV și a găsit în splendoarea acelei curți a marelui rege o ocrotire ferventă.
Ludovic nu numai că l-a primit cu onoruri suverane pe principele alungat, ci l-a asigurat că avea să trimeată o flotă de război împotriva Marocului și să-l restabilească în demnitatea lui.
Deyul Mossul avea și minte și inimă. Avea atâta minte, să înțeleagă că aceasta însemna ca în schimbul restabilirei sale, și spre pedepsirea răsculaților, Francezii să ocupe Berberia, și apoi dânsul să rămână, sub protecție străină, un fel de suveran de carton. Avea și atâta inimă ca să recunoască, ce nenorocire, mai mare decât aceea că berberii îl alungase pe dânsul, ar fi fost dacă ar fi venit Francezii să-l reinstaleze.
Când era aproape hotărât, ca să fie recondus cu putere armată în Maroc, atunci dey Mossul a înghițit un mic praf alb, pe care îl păstra în piatra unui inel; cu otrava în gură, a rostit toate rugăciunile morților. Iar când a înghițit-o, era mort și el. În scrisoarea lui din urmă, cu sinceritate musulmană a mărturisit regeștei sale gazde, pentru ce anume a trebuit să moară. Apoi îl ruga să acorde acea grație, de care el nu se mai putea folosi, orfanei sale: să fie dânsul părintele Zairei.
Regele Ludovic a și împlinit dorința din urmă a deyului. A dispus ca Zairé să fie botezată în religia creștină și apoi să i se dea, într-o mănăstire, educația potrivită rangului ei.
Când Zairé împlini șaisprezece ani, o scoase din mănăstire și o instală la Curte, printre domnișoarele de onoare.
În palatul din Versailles era un mare salon, dormitorul damelor de onoare; într-un colț acolo, era o găurice între două oglinzi; galantul suveran obișnuia de acolo să pândească în iatacul damelor, pe cari putea să le vadă din orice parte în cele două oglinzi.
În cea dintâi noapte pe care Zairé o petrecu în acel harem european, regele abia se putu depărta dela locul lui de pândă. Frumusețea ca din basme a fecioarei turcoaice era încadrată, nu numai în formele-i perfecte, ci și într-o bogăție de păr ca mătasea, care, desfăcut din legături, se revărsa ca o cascadă de aur, încât trebuia ridicat cu mânile, ca să nu atârne pe jos.
Celelalte dame de onoare își făceau o jucărie din această îmbelșugare de aur și mătase, împleteau și despleteau pletele, le răsfirau pe umerii fetei, încât o îmbrăcau ca într-o mantie fermecată și nu mai încetau cu exclamările de admirare.
Regele stătea între cele două oglinzi...
În ziua următoare, la recepțiunea dela Curte, regele nu se ocupă decât de Zairé. Frumusețea și spiritul fetei îl încântase. Printre grupuri se vorbea despre o nouă favorită; curtenii rivalizau în complimente fată de Zairé. Și de atunci damele din gynecaeum se purtau cu îndoită atențiune față de Zairé. Nimenea nu se mai îndoia că aceasta va fi viitoarea favorită. Numai copila nu se preocupa de loc de toate acestea; ea nici nu bănuia norocul, pe care i-l și invidiau atâtea.
Într-una din zile, bravul Louvois veni să o felicite, că a știut să câștige inima regelui.
Zairé se cutremură. Din palidă ce era, păli și mai mult. Întrebă:
-- Pentru ce oare regele m-ar iubi pe mine? Eu nu sunt frumoasă.
-- O, princesă, alteța voastră posedă o comoară, pe care regele n-ar da-o pentru toți ochii frumoși ai damelor dela Curte.
-- Și ce-ar putea să fie aceasta ? întrebă copila tremurând.
Louvois, cu impertinență, mângâiă capul copilei.
-- Acest minunat păr de aur; asta e pânza de păianjen care a prins inima regelui.
În ziua următoare regele Ludovic găsi pe masa iatacului său o scrisorică, alăturea de o cutie de abanos. Desfăcu scrisoarea și citi:
„Puternice rege; tu m-ai distins pe mine, serva ta umilă, mai presus de meritele mele. Ca orfană m-ai ocrotit, ca exilată m-ai ridicat. Sunt unii cari mi-au spus că ochilor tăi le-a plăcut mult podoaba pletelor mele aurii; iată dar, regele meu, ca recunoștință ți le dau: să fie ale tale... Iar pe mine să mă lași să mă întorc la mănăstire. Zairé.”
În cutia de abanos, regele a găsit părul minunat, vrednic de o comoară. Fecioara candidă își tăiase frumosul păr de aur din rădăcină; dacă i-a plăcut atât de mult regelui, să fie dar al lui.
Se zice că regele Ludovic a deplâns acel păr frumos, decât care mai scump giuvaer nu i-a dăruit niciodată nimenea; un giuvaer care îl doare și pe cel care-l dă, și pe cel care-l primește. Peste o sută zece ani, n-au fost deplânse nici capetele tăiate cum a fost deplâns acum acest păr tăiat.
Regele a ordonat să se facă din el o perniță de catifea, pe care adesea își odihnea capul. Zicea că e un leac bun împotriva palpitațiilor. Desigur că acel păr era în loc mai bun acolo, decât dacă ar fi purtat o diademă de diamant pe fruntea stăpânei lui.