Pămînt sub călcîie

Jump to navigation Jump to search
Eternitate refuzată Pămînt sub călcîie
de Adrian Păunescu
Agonizez


Pămînt sub călcîie [1]


În zi înaltă pîn-la Dumnezeu,
Cu muguri mari de primăvară oarbă,
Eu leg iluminat călcîiul meu
De-ntreg pămîntul firelor de iarbă.

Sînt năzăriri de înviere mici,
Puternică-i credința mea în ele,
Dar, Doamne, nu mai vreau să plec de-aici
Mi-e mult mai bine-n ierbi ca printre stele.

Cu șuieratul munților în os,
Cu lacrimile dezvelind obîrșii,
Mă țin legat de trupul păcătos
Chemat de ale sufletului vîrșii.

Mă știu bolnav de tot ceea ce gust
Și înrobit la tot ce văd pe lume,
Ce spirit larg în trupul meu îngust,
Ce nemurire într-un singur nume.

Mi-ar fi destul s-adorm definitiv
Ca să revin la starea mea întîie,
Dar vreau să sufăr fără de motiv
Și vreau să simt pămîntul în călcîie.

Cînd limitele sîngelui se rup
Și cerul pur ar năvăli încoace,
Pe lîngă viciul de-a avea un trup
Am dobîndit și viciul că îmi place.

15 mai 1987

  1. Varianta vechie, fără diacritice.