Pâinea amară a exiluluil

Jump to navigation Jump to search
Pâinea amară a exilului
de Vasile Alecsandri
1881


Mircești, 1881

Amice Ghica,

Gustat-ai vreodată pâinea amară a exilului? Sper că nu, dar în orice caz îmi place a constata că ai scăpat teafăr, ca și mine, de influența sa perturbatoare.

Pâinea amară a exilului posedă strania proprietate de a crea în țara noastră martiri noi și patentați. Ea trebuie să fie plămădită cu o parte din făină neagră, mucedă, aprinsă și cu trei părți de lacrimi de crocodil, de zeamă de mătrăgună și de bocete patriotice; — a fi mâncat pâinea amară a exilului este un fapt care de la 1848 încoace a devenit la noi un titlu la admirarea, la recunoștința generațiilor prezente și viitoare.

Pe frontonul Panteonului din Paris este scris în aur:

Aux grands hommes la Patrie reconnaissante.

Pe frontonul Panteonului ce se va ridica odată în București va figura următoarea inscripțiune:

Celor cu pâinea amară a exilului: Patria recunoscătoare.

Ești om cât de ordinar, destinat a trece pe lume necunoscut? A face umbră pământului de azi până mâine? E destul să te împingă norocul a te înfrupta măcar cu alocuția de pâinea amară a exilului, pentru ca să te trezești cu un nimb strălucit pe frunte, ca sfinții din ceaslov, să devii om însemnat, patriot de prima clasă și să aspiri la orice onor, ba chiar și la recompensă națională. . . reversibilă, sub pretext că ești mucenic al unei credințe la care nici nu ai visat. Cu atât mai mult dacă destinul te-a ajutat a juca un rol oarecare în evenimentele țării, dacă ai fost silnic depărtat de sânul ei sau chiar dacă te-ai depărtat însuți, de bună voie, ca un om prudent când ai simțit apropierea unui pericol serios.

Totul e să fi fost condamnat să pui pe umeri haina de proscris a petrece câtva timp în centrurile cele mari ale civilizației, în Paris, în Viena, în Londra etc., a-ți lumina mintea la focarul științelor și al artelor frumoase, a deveni pe nesimțite un om nou... îndopândute cu pâinea amară a exilului!

Când privesc prin fereastră câmpiile acoperite cu zăpadă, copacii pudruiți cu praf de gheață, cerul ascuns sub o pâclă deasă, natura moartă, viscolul ce spulberă omătul, de pare că însăși atmosfera tremură de frig, când aud șuieratul înfiorător al crivățului care stinge viața în treacătul său, mă gândesc la adevărații martiri din timpurile noastre și îmi zboară prin minte unele strofe din Pohod na Sibir.

Sub cer de plumb întunecos,
Pe câmp plin de zăpadă,
Se trăgănează-ncet pe jos
O jalnică grămadă
De oameni triști și înghețați
În lanțuri ferecați!
Sărmani de șase luni acum
Ei merg fără-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adăpost nu are.
Din când în când un ostenit
Mort cade, părăsit!
E lung cel șir de osândiți! —
Pe vânăta lor față
Necontenit sunt pălmuiți
De-un crivăț plin de gheață
Și pe-al lor trup de sânge ud
Des cade biciul crud!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Convoiu-ntreg nedezlipit
Îngenunchind se lasă
Pe câmpul alb și troienit
Sub negura geroasă.
Și stă grămadă la un loc
Făr’ adăpost nici foc!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Treptat omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare
Și crește și sub el, treptat,
Convoiu-ntreg dispare,
Și-n zori tot câmpu-i învelit
C-un giulgi nemărginit!
Au fost!... Acum ei unde sânt?...
Un cârd de vulturi zboară
Pe sus c-un repede avânt
Și iute se coboară.
Iar dintre brazi vine urlând,
Urlând lupul flămând!

Iată suferințe, iată martiri! Ochii se umplu de lacrimi când această imagine grozavă trece pe dinaintea lor.

Când mă gândesc însă la exilul de la 1848, din care noi înșine am făcut parte, și îmi aduc aminte de așa-zisa pâine amară a acelui exil, nu mă pot apăra de o ironică zâmbire. Unde ne-am exilat de bună voie, noi, pretinși eroi ai acelei epoci? Unii în Paris, alții în Viena, adică în orașele care ne atrag mai mult pe noi, românii; alții în Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avuseși mulțumirea de a da ospitalitate cu pâinea amară a exilului și cu alte cataifuri la mulți din compatrioții noștri, victime ale revoluției de la 1848 (sic); alții la Brusa, în Asia minoră atât de frumoasă, unde guvernul turcesc i-a tratat ca pe musafiri ai sultanului, dându-le pensii.

Care dintre noi a pierit de foame, de frig și mizerie în tot timpul cât ne-am delectat sub cerul albastru al Orientului și ne-am bucurat de bunurile civilizației occidentale? Unul singur a murit de dorul țării și al copiilor lui, nenorocitul Ioan Voinescu, iar noi, ceilalți proscriși, afară de vreo doi, trei, care au trecut din viață ca toți muritorii lumii acesteia, ne-am întors acasă din străinătate, din exil, ca dintr-o plimbare prin țări încântătoare, dintr-o călătorie în care am câștigat experiență, suvenire plăcute și cunoștințe de folos țării noastre.

Am mâncat însă pâinea amară a exilului? Dar! am mâncat cu destulă veselie și la restaurantele cele bune, și în bună companie, și, după revenirea noastră în patrie, ne-am gândit adesea la dânsa, mărturisind între noi că era destul de albă și nu tocmai amară. Unii dintre noi au mers până a o binecuvânta ca pe o anafură cu care s-au împărtășit moldoveni cu munteni, pentru ca să ajungă la unirea țărilor surori.

A veni dar astăzi și a se poza dinaintea publicului ca un martir cu stomacul stricat de pâinea amară a exilului este un act sau de naivitate, sau de smintire, sau de șarlatanie, și e de mirat cum de se mai pot găsi oameni care să aibă nedemnitatea a întinde mâna la favoarea publică, strigând cu tonul calicilor:

„Dă la păcătosul care a mâncat pâinea amară a exilului“.

Dar ce să ne mirăm, amice Ghica? Nu suntem oare deprinși a vedea în zilele noastre minunile boscăriei celei mai perfecționate? Epoca noastră este o epocă producătoare de tot soiul de saltimbancuri politice și sociale. Ea dă naștere la o mulțime de îndrăzneli imprudente și la feluri de ființe eteroclite care ar putea să ocupe un loc însemnat în muzeul lui Barnum, celebrul exibitor de monstruozități. Pe lângă vițelul cu trei capete din Australia, pe lângă invalidul cu cap de lemn și femeia cu barbă din Franța etc., ar figura cu destul succes productul cel mai straniu din România, adică: omul cu burta plină de pâinea amară a exilului, și un alt product nu mai puțin comic, despre care voi scrie altă dată, adică omul care, singur el, a făcut tot în țara aceasta și a ghiftuit-o de glorie, de libertate, de măriri și de prosperități, fără știrea ei.

În primii ani ai domniei lui Cuza răsăriseră ca ciupercile niște patrioți de a treia mână care se porecliseră cu emfaz ăi dintâi. Ei susțineau că aclamaseră ăi dintâi cu entuziasm ziua de 5—24 ianuarie 1859, ei aclamaseră cu frenezie ăi dintâi cu convicțiune și admirațiune proclamațiunea convențiunii, după stilul lor, ei aclamaseră ăi dintâi pe Doi Mai etc., prin urmare acei aclamatori de meserie găseau că aveau dreptul a fi tot ăi dintâi și la împărțeala plăcintei. Acum însă nu mai pare destul de avantajoasă cariera de ăl dintâi; lumea e în progres, ambițiile au crescut odată cu poftele. Astăzi a ieșit în piață o nouă bandă, care, neavând cu ce să atragă ochii lumii, își pun pe cap pâinea amară a exilului ca o cunună de spini și strigă cât îi ține gura că fiecare din ei, în parte, a dezmormântat România. Ei sunt cioclii salvatori ai fiicei lui Traian!... Și astfel e de neghioabă gloata gurilor căscate că se ademenesc a crede la eroismul acelor ciocli și la existența unor fapte care n-au existat și nici se vor găsi în istorie, precum și la dezmormântarea țării noastre, care — slavă Domnului — nu murise niciodată.

Cât de ticăloasă, cât de căzută ar fi trebuit să fie moșia strămoșească, dacă era de ajuns brațul unui pitic să o ridice pe picioare. Închipuiește-ți Buceciul dărâmat printr-un cutremur de pământ și ridicat de cine? de Statu-Palmă din poveste.

Ce râs homeric o să arunce posteritatea când va privi în panorama timpului trecut caricaturile comice ale ălor dintâi, ale celor cu pâinea amară a exilului și ale dlor dezgropători de țară. Cu ce sigiliu neșters de ridicol au să fie! Sărmani înfierați pentru totdeauna! Cum au să fie exploatați în folosul comediei de către autori dramatici ai viitorului.

Astfel Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Moliére pe Tartuffe, Cervantes pe Don Quijotte etc. Astfel poporul italian a incarnat grotescul în Pulcinello, francezul în Guignol, românul în Vasilache Țiganul, rușii în Hagi Aivat etc.

Fericiți urmașii noștri! Vesele ore au să petreacă și mult au să se minuneze de naivitatea străbunilor lor!