Originea familiei, a proprietății private și a statului/Nașterea statului atenian
V
NAȘTEREA STATULUI ATENIAN
Nicăieri nu putem urmări mai bine ca în Atena antică felul cum s’a desvoltat statul, cel puțin în stadiul său inițial, și anume: în parte prin transformarea organelor orânduirii gentilice, în parte prin înlăturarea lor datorită ivirii unor organe noi; în sfârșit, prin înlocuirea lor deplină cu adevărate autorități de stat, în timp ce în locul adevăratului „popor înarmat” care se apăra pe sine însuși în ginți, fratrii și triburi, a venit o „forță publică” înarmată, pusă în slujba autorităților statului, care deci putea fi întrebuințată și împotriva poporului. Prefacerile formelor au fost în esență descrise de către Morgan, conținutul economic care le-a produs trebue, în mare parte, să-l adaug eu.
In epoca eroică, cele patru triburi ale Atenienilor locuiau în Atica, pe teritorii încă despărțite; chiar cele 12 fratrii din care erau alcătuite par a fi ocupat teritorii despărțite, în cele 12 orașe ale lui Kekrops. Orânduirea socială era aceea din vremea eroică: adunarea poporului, sfatul poporului și basileus. Pe cât își amintește istoria scrisă, pământul era deja împărțit și trecut în proprietate privată, potrivit cu producția de mărfuri relativ desvoltată pe la sfârșitul treptei de sus a barbariei și cu comerțul de mărfuri, care îi corespundea. In afară de grâne, se producea vin și untdelemn. Comerțul maritim pe Marea Egee fu din ce în ce mai mult smuls dela Fenicieni și trecu în cea mai mare parte în mâinile locuitorilor Aticei. Prin cumpărări și vânzări de pământ, prin diviziunea crescândă a muncii între agricultură și meșteșugărie, comerț și navigație, membrii ginților, fratriilor și triburilor trebuiră foarte curând să se amestece, iar districtul fratriei și al tribului trebui să primească locuitori, care, deși din acelaș popor, nu aparțineau totuși acestor grupe, deci erau străini pe propriul lor pământ. Căci fiecare fratrie și fiecare trib își administrau singure treburile în vremuri liniștite, fără să se adreseze, la Atena, sfatului poporului sau basileus-ului. Cine locuia însă pe pământul fratriei sau al tribului, fără să le aparție, nu putea firește să ia parte la această administrare.
Toate acestea turburară într’atâta funcționarea regulată a organelor orânduirii gentilice încât fu nevoie, încă din epoca eroică, să se ia măsuri de îndreptare. Se introduse constituția atribuită lui Tezeu. Schimbarea consta înainte de toate în organizarea unei administrații centrale în Atena, ceeace însemna că o parte din treburile rezolvate până atunci de către triburi în mod independent, fură declarate ca având o importanță socială și trecute în sarcina sfatului comun, cu reședința în Atena. Prin aceasta Atenienii întrecură cu un pas, toate popoarele indigene din America: în locul simplei uniuni de triburi, trăind alături unul de altul, avu loc contopirea lor într’un singur popor. Astfel luă naștere un drept popular general, atenian, care stătea deasupra obiceiurilor de drept ale triburilor și ginților: cetățeanul atenian primi, ca atare, anumite drepturi și o nouă protecție juridică chiar pe teritoriul unui trib străin. Insă cu aceasta se făcuse și primul pas spre năruirea orânduirii gentilice; căci acesta a fost cel dintâi pas spre primirea ulterioară a unor cetățeni, care erau străini față de orice trib din Atica, care erau și rămâneau cu totul în afară de orânduirea gentilică ateniană. A doua întocmire atribuită lui Tezeu era împărțirea întregului popor, fără a ține seama de ginți, fratrii sau triburi, în trei clase: eupatrizi sau nobili, geomori sau agricultori și demiurgi sau meseriași și trecerea dreptului de a ocupa funcțiuni publice, exclusiv asupra nobililor. In afară de ocuparea funcțiilor publice de către nobilime, această împărțire rămase însă fără efect, întrucât nu stabilea niciun fel de deosebire de drepturi între clase. Ea are însă importanță fiindcă ne înfățișează noile elemente sociale, care se desvoltaseră pe nesimțite. Ea arată că ocuparea, conform obiceiului, a slujbelor gentilice de către membrii unor anumite familii ajunsese un drept, puțin contestat, al acestor familii asupra slujbelor, că aceste familii, puternice și așa prin bogăția lor, începură să se strângă, în afară de ginta lor, într’o clasă privilegiată, iar statul care tocmai se forma, consacră aceste pretenții ale lor. Ea mai arată că diviziunea muncii între țărani și meseriași era deja îndeajuns de întărită pentru a putea concura vechea împărțire în ginți și triburi, în privința importanței sociale. In sfârșit, ea proclamă contrazicerea de neîmpăcat între societatea gentilică și stat; întâia încercare de a forma statul constă în sfâșierea ginților, prin faptul că desparte pe membrii fiecăreia din ele în privilegiați și cetățeni de rând, dar pe aceștia din urmă, la rândul lor, în două clase deosebite după meseria lor, opunându-le astfel una alteia.
Istoria politică ulterioară a Atenei, până la Solon, ne este cunoscută numai în mod necomplect. Funcția basileusului ieși din uz; în fruntea statului ajunseră arhonții aleși din sânul nobilimi. Stăpânirea nobililor crescu din ce în ce mai mult, până ce, pe la anul 600 înaintea erei noastre, ajunse de nesuportat. Mijlocul, principal pentru împilarea libertății obștești au fost banii și camăta. Nobilimea locuia cu deosebire în și împrejurul Atenei, unde negoțul maritim și pirateria, încă practicață când se ivea vreun prilej, fi îmbogățiră și concentrară în mâinile lor bogățiile bănești. De aci economia bănească în desvoltare, pătrunse ca apa tare în felul de trai vechi al comunelor rurale, bazat pe economia naturală. Orânduirea socială gentilică nu se poate împăca deloc cu economia bănească; ruinarea țăranilor posesori de parcele din Atica coincide cu slăbirea vechilor legături de gintă, care îi încercuiau, apărându-i. Creanța și ipotecarea pământului (căci până și ipoteca o inventaseră deja Atenieni) nu țineau seamă nici de gintă, nici de fratrie. Și vechea orânduire gentilică nu cunoștea nici banul, nici arvuna, nici datoria în bani. Deaceea, domnia bănească a nobililor, din ce în ce mai înfloritoare își alcătui un nou drept uzual pentru asigurarea creditorului împotriva debitorului, pentru consacrarea exploatării țăranului sărac de către posesorul de bani. Toate câmpile Aticei erau pline de stâlpi ipotecari, pe care stătea scris că acel petec de pământ este ipotecat cutărui sau cutărui creditor pentru atâția și atâția bani. Ogoarele, care nu erau însemnate în felul acesta, fuseseră în cea mai mare parte deja vândute pentru neplata ipotecilor sau a dobânzilor, și trecuseră în proprietatea nobilului cămătar; țăranul putea să fie mulțumit dacă i se îngăduia să rămână pe bucata de pământ în calitate de arendaș și să trăiască dintr’o șesime a produsului muncii sale, pe când celelalte cinci șesimi trebuia să le plătească ca arendă noului stăpân. Ceva mai mult. Dacă suma căpătată din vânzarea parcelei de pământ ipotecat nu ajungea să acopere datoria, sau dacă împrumutul nu era asigurat prin zălog, datornicul trebuia să-și vândă copiii ca robi în străinătate pentru a se achita de datoria față de creditor. Vânzarea copiilor de către tată — iată cel dintâi rod al patriarhatului și al monogamiei! Iar dacă vampirul nu era încă satisfăcut, atunci el putea să vândă ca rob chiar pe datornic. Acestea fură zorile luminoase ale civilizației, la poporul atenian.
Inainte vreme, când condițiile de trai ale poporului corespundeau încă orânduirii gentilice, o astfel de transformare era cu neputință; și iată că ea s’a produs, nici nu se știe cum. Să ne întoarcem pentru o clipă la Irochezii noștri. La dânșii nu se putea concepe o situație, ca cea care se impusese acum atenienilor, ca să zicem așa, fără de participarea și desigur împotriva voinței lor. La dânșii, modul de a produce mijloacele de existență, rămas neschimbat din an în an, nu putea niciodată să dea naștere unor astfel de conflicte, impuse parcă din afară, sau unor antagonisme între bogați și săraci, între exploatatori și exploatați. Irochezii erau încă departe de a stăpâni natura, dar înăuntrul limitelor naturale, valabile pentru dânșii, ei erau stăpâni pe propria lor producție. Lăsând la o parte recoltele rele din grădinițele lor, epuizarea rezervelor de pește din lacuri și fluvii, dispariția vânatului din pădurile lor, ei știau ce puteau scoate prin felul lor de a-și agonisi mijloacele de trai. Ei știau că vor căpăta mijloace de existență, când mai sărăcăcioase, când mai îmbelșugate; ceeace nu putea însă să se întâmple niciodată erau transformările sociale neintenționate, ruperea legăturilor gentilice, despărțirea membrilor din ginți și triburi în clase opuse, în luptă între ele. Producția se mișca între margini foarte înguste; dar producătorii erau stăpâni pe propriile lor produse. Acesta a fost imensul avantaj al producției barbare, care se pierdu odată cu ivirea civilizației; recucerirea acestui avantaj, dar pe baza uriașei stăpâniri a naturii, cucerite azi de către om, si a liberei asociații devenită acum posibilă, va fi sarcina viitoarelor generații.
Altfel a fost la Greci. Proprietatea privată asupra turmelor și obiectelor de lux odată apărută, duse la schimbul între indivizi, la prefacerea produselor în mărfuri. In aceasta rezidă germenele întregii transformări ce a urmat. De îndată ce producătorii nu mai consumară ei înșiși, deadreptul, produsul lor, ci începură să-l înstrăineze prin schimb, ei pierdură stăpânirea asupra lui. Ei nu mai știau ce s’a făcut cu el, și deveni cu putință ca produsul să fie întrebuințat în urmă împotriva producătorului, la exploatarea și oprimarea lui. Deaceea nicio societate nu poate să păstreze multă vreme nici stăpânirea asupra propriei ei producții, nici controlul asupra urmărilor sociale ale procesului ei de producție, dacă nu desființează schimbul între indivizi.
Dar cât de repede, după ivirea schimbului între indivizi, și odată cu prefacerea produselor în mărfuri, începe să se manifeste stăpânirea produsului asupra producătorului, aceasta aveau s’o afle atenienii. Odată cu producția de mărfuri apăru munca individuală și pe socoteală proprie a pământului și curând după aceasta și proprietatea individuală asupra pământului. Apăru apoi și banul, marfa generală, contra căreia se puteau schimba toate celelalte mărfuri; dar, inventând banul, oamenii nu se gândiseră că prin aceasta ei crează o nouă putere socială, puterea universală unică înaintea căreia trebuia să se plece întreaga societate. Și puterea aceasta nouă, izvorîtă pe neașteptate, fără știrea și voința propriilor ei creatori, fu aceea care, cu toată brutalitatea tinereții ei, făcu pe atenieni să-i simtă stăpânirea.
Ce era de făcut? Vechea orânduire gentilică nu numai că se arătase neputincioasă față de marșul victorios al banului; ea era absolut incapabilă să găsească înăuntrul cadrului ei, chiar numai locul pentru lucruri ca bani, creditori și datornici, încasarea prin forță a datoriilor. Dar noua putere socială exista deja și dorințele desarte, dorul de a readuce timpurile bune din trecut, nu puteau izgoni din lume banul și camăta. Și pe deasupra, în orânduirea gentilică se produsese un șir de spărturi de însemnătate mai mică. Amestecarea tovarășilor de ginți și de fratrii în tot cuprinsul Aticii și mai ales în orașul Atena, crescuse din generație în generație; totuși un atenian, putea încă și acum să-și vândă parcela de pământ oamenilor din alte ginți, nu însă și casa. Diviziunea muncii între feluritele ramuri de producție: agricultură, meșteșuguri — și în sânul acestora din urmă între numeroasele bresle — negoț, navigație etc. luaseră o desvoltare din ce în ce mai mare, odată cu progresele industriei și comunicațiilor; populația era împărțită acum, după îndeletniciri, în grupe destul de stabile, fiecare din ele având o serie de interese noi, comune, care nu-și puteau găsi loc în ginți sau în fratrii și care necesitau prin urmare funcțiuni noi pentru deservirea lor. Numărul robilor se mărise mult și trebue să fi întrecut încă pe atunci cu mult pe cel al atenienilor liberi; orânduirea gentilică nu cunoștea la început robia, deci, nici vreun mijloc pentru a ține în frâu această masă de oameni neliberi. Și, în sfârșit, negoțul adusese în Atena o mulțime de străini care se așezară acolo pentru a câștiga mai ușor; potrivit vechii orânduiri, ei rămaseră deasemenea lipsiți de drepturi și apărare, și rămâneau astfel, cu toată toleranța tradițională, un element străin stingheritor în sânul poporului.
Pe scurt, orânduirea gentilică era pe cale de dispariție. Societatea în creștere încăpea din ce în ce mai puțin în cadrul ei; ea nu putea nici opri, nici înlătura relele, chiar cele mai grozave, ce luaseră naștere sub ochii ei. Dar statul se desvoltase între timp pe nesimțite. Noile grupe, create prin diviziunea muncii mai întâi între orașe și sate, apoi între feluritele ramuri de muncă în orașe, dădură naștere la noi organe pentru apărarea intereselor lor; se înființară tot felul de funcțiuni. Și apoi tânărul stat avea nevoie, înainte de toate, de o putere proprie, care, la atenienii navigatori, putea fi la început numai o putere maritimă, pentru a duce mici războaie și pentru a apăra corăbiile de negoț. Nu se știe cu câtă vreme înainte de Solon fură înființate naucrariile, districte mici, douăsprezece în fiecare trib; fiecare naucrarie trebuia să furnizeze, să înarmeze și să alcătuiască echipajul unei corăbii de război și în afară de aceasta să mai dea și doi călăreți. Această întocmire lovea orânduirea gentilică în două chipuri. Mai întâi creând o putere publică ce nu mai coincidea întocmai cu totalitatea poporului înarmat; și al doilea, împărțind pentru întâia oară poporul în scopuri publice, nu după grupe înrudite, ci după locul conviețuirii. Ce însemnătate avea aceasta, se va vedea din cele ce urmează.
Intrucât orânduirea gentilică nu putea aduce niciun ajutor poporului exploatat, rămânea să-l ajute numai statul în naștere. Și acesta aduse acest ajutor prin constituția lui Solon, întărindu-se totodată pe seama vechii orânduiri. Solon — nu ne privește aici chipul în care a fost impusă reforma sa pe la anul 594 înaintea erei noastre — deschise seria așa numitelor revoluții politice, și anume printr’un atac dat proprietății. Toate revoluțiile de până acum au fost revoluții pentru apărarea unui fel de proprietate împotriva altui fel de proprietate. Ele nu pot proteja un fel de proprietate, fără de a lovi în celălalt fel. In Marea Revoluție Franceză, proprietatea feudală fu jertfită pentru a salva pe cea burgheză; în revoluția lui Solon a trebuit să sufere proprietatea creditorilor în profitul proprietății datornicilor. Datoriile fură pur și simplu anulate. Nu ne sunt bine cunoscute amănuntele, dar Solon se fălește în poeziile sale că a îndepărtat stâlpi ipotecari de pe parcelele de pământ încărcate cu datorii și că a readus în țară pe cei care fuseseră vânduți pentru datorii și pe cei care fugiseră în străinătate. Aceasta a fost posibil numai prin încălcarea fățișă a proprietății. Și, într’adevăr, dela întâia și până la cea din urmă așa zisă revoluție politică, ele toate au fost făcute pentru apărarea unui fel de proprietate și îndeplinite prin confiscarea — numită și furt — a altui fel de proprietate. Așa se face că, de două mii cinci sute de ani, proprietatea privată s’a putut păstra numai prin încălcarea proprietății.
Acum însă era vorba de a împiedeca posibilitatea repetării unei asemenea robii a atenienilor liberi. Aceasta se făcu mai întâi prin măsuri generale, de pildă, prin interzicerea acelor contracte de datorii care erau garantate cu persoana datornicului. Apoi se fixă un maximum de proprietate funciară pe care una și aceeași perscană putea s’o posede, pentru a zăgăzui, cel puțin în parte, pofta neastâmpărată a nobilimii după pământul țăranilor. Veniră apoi schimbări și în orânduirea de stat; cele mai de seamă, pentru noi, sunt următoarele:
Sfatul fu mărit până la patru sute de membri, câte o sută de fiecare trib; aici, deci, tribul rămăsese baza. Dar acesta a fost singurul punct din vechea orânduire, introdus în noul organism de stat. Căci, în ce privește restul, Solon împărți pe cetățeni în patru clase, după proprietatea funciară și venitul pe care-l da: 500, 300 și 150 medimne de grâu (un medimn — vreo 41 litri) erau veniturile minime pentru cele dintâi trei clase; cine poseda mai puțin pământ sau deloc intra în clasa a patra. Toate funcțiile puteau fi ocupate numai de către acei din primele trei clase, iar cele mai de frunte funcții numai de către acei din clasa întâi; clasa a patra avea numai dreptul să ia cuvântul și să voteze în adunarea poporului, aici însă se alegeau toți slujbașii, aici trebuiau ei să dea socoteală, aici se făceau toate legile, și aici clasa a patra forma majoritatea. Privilegiile aristocrației fură în parte reînoite sub forma privilegiilor bogăției, dar poporul își păstră puterea hotărîtoare. Apoi, cele patru clase formară baza unei noi organizații militare. Primele două clase dădeau cavaleria; a treia avea să slujească drept infanterie grea; a patra avea să slujească de infanterie ușoară, fără zale, sau să slujească în flotă și probabil că primea în cazul acesta și soldă.
Un element cu totul nou se introduce deci în constituție: proprietatea privată; drepturile și datoriile cetățenilor fură determinate după mărimea proprietății lor funciare, și pe măsură ce creștea influența claselor avute se înlăturau vechile grupe bazate pe înrudirea de sânge; orânduirea gentilică suferise o nouă înfrângere.
Determinarea drepturilor politice după avere nu era cu toate acestea o întocmire fără de care statul nu putea trăi. Oricât de mare a fost rolul jucat de această determinare în istoria constituției statelor, foarte multe state, și tocmai cele mai bine desvoltate, n’au avut nevoie de dânsa. Chiar în Atena, ea a jucat numai un rol trecător; dela Aristide încoace, toate serviciile erau deschise pentru fiecare cetățean.
In timpul celor optzeci de ani următori, societatea ateniană luă treptat direcția în care a continuat să se desvolte în veacurile următoare. Cametei agrare, în floare în vremurile dinaintea lui Solon, i se puse frâu; de asemenea și nemăsuratei concentrări a proprietății funciare. Comerțul și meșteșugurile, ca și meșteșugurile artistice, care se exercitau din ce în ce mai mult datorită muncii robilor, ajunseră ramuri de îndeletnicire predominante. Lumea deveni mai instruită. Locul exploatării brutale de mai înainte a propriilor concetățeni, îi luă în special exploatarea sclavilor și a clientelei din afară de Atena. Proprietatea mobiliară, averea bănească și bogăția în sclavi și corăbii crescură din ce în ce mai mult, dar ele nu mai erau acum simple mijloace pentru dobândirea proprietății asupra pământurilor, ca în vremurile lipsite de orizont dinainte, ci deveniră un scop în sine. Prin aceasta, pe de o parte se ridică în fața vechi puteri a nobilimii o concurență biruitoare întrupată în noua clasă a industriașilor și comercianților bogați, pe de altă parte însă, se luă terenul de sub picioare și ultimelor rămășițe ale orânduirii gentilice de altădată. Gințile, fratriile și triburile, ai căror membri erau acum împrăștiați peste toată Atica și trăiau cu totul amestecați, deveniseră cu totul improprii ca unități politice; o mulțime de cetățeni atenieni nu aparțineau nici unei ginți; ei erau imigranți care, deși căpătaseră dreptul de cetățeni, nu fuseseră însă primiți în niciuna din vechile uniuni de gintă; pe lângă aceasta, mai era un număr din ce în ce mai mare de imigranți străini, care se bucurau numai de protecția legilor.
Intre timp luptele între partide continuau; nobilimea căuta să-și recucerească privilegiile de mai înainte și ajunse iar pentru un moment la putere, până ce revoluția lui Clistene (509 înainte de era noastră) o răsturnă pentru totdeauna; odată cu ea fu însă nimicită și ultima rămășiță a orânduirii gentilice.
Clistene, în noua sa constituție, ignora cele patru triburi vechi întemeiate pe ginți și fratrii. In locul lor apăru o organizație cu totul nouă, bazată pe repartizarea cetățenilor, deja încercată prin naucrarii, după domiciliul lor. Nu mai hotăra apartenența la uniunea de sânge, ci numai domiciliul; nu poporul, ci teritoriul fu acum împărțit, iar locuitorii deveniră politicește un simplu apendice al teritoriului.
Intreaga Atică fu împărțită într’o sută de districte comunale (demos), care se administrau singure. Cetățenii (demoții) care locuiau în fiecare demos își alegeau șeful (demarh) și vistiernicul, precum și treizeci de judecători cu drept de judecată pentru cazurile de mici neînțelegeri. Ei căpătară de asemenea un templu propriu și un zeu apărător sau eroi, ai căror preoți erau aleși de ei. Puterea supremă în demos o avea adunarea demoților. Demosul este, după cum observă cu bună dreptate Morgan, prototipul comunei urbane americane, care se administrează singură. Statul în naștere a pornit în Atena dela aceeași unitate la care ajunge statul modern în desvoltarea lui cea mai înaltă.
Zece unități de acestea (demosuri) formau un trib, care însă, spre deosebire de vechiul trib bazat pe gintă, se numește acum trib local. El nu era numai o unitate politică ce se administra singură, ci și una militară; el alegea pe filarh sau șeful tribului, care comanda cavaleria, pe taxiarh, care comanda infanteria și pe strateg, care conducea toată oastea recrutată pe teritoriul tribului. Apoi tribul trebuia să mai pună la dispoziție cinci corăbii de război cu echipaj și comandant, și primea ca sfânt proteguitor un erou din Atica după care își lua numele. In sfârșit, alegea cincizeci de membri în sfatul atenian.
Deasupra tuturor era statul atenian, condus de către sfatul alcătuit din cei cinci sute de aleși ai celor zece triburi și în ultimă instanță de către adunarea poporului, în care avea drept de participare și de vot fiecare cetățean atenian; pe lângă aceasta, arhonții și alți funcționari, îngrijeau de feluritele ramuri ale administrației și ale justiției. Un șef suprem al puterii executive nu exista în Atena.
Odată cu introducerea acestei noi orânduiri și cu îngăduirea unui foarte mare număr de locuitori care nu se bucurau de drepturi depline (în parte imigranți, în parte sclavi liberați), organele orânduirii gentilice fură îndepărtate dela treburile obștești; ele degenerară în societăți private și comunități religioase. Dar influența morală, vechiul mod de a privi și de a gândi, moștenite din timpurile gentilice, se păstrară încă multă vreme și dispărură numai cu încetul. Aceasta s’a manifestat la una din organizările statale de mai târziu.
Am văzut că o caracteristică esențială a statului este puterea publică separată de masa poporului. Atena avea pe atunci numai o armată populară și o flotă dată deadreptul de popor; acestea o apărau împotriva dușmanului din afară și țineau în frâu pe robi, care formau deja pe atunci marea majoritate a populației. Față de cetățeni puterea publică nu exista la început decât ca poliție, care este tot așa de veche ca și statul, din care cauză naivii Francezi din veacul al XVIII-lea nici nu vorbeau de popoare civilizate, ci de popoare polițizate (nations policées). Atenienii întocmiseră deci, odată cu statul lor, și o poliție, o adevărată jandarmerie de arcași călări și pedeștri — Landjäger cum sunt numiți în Germania de Sud și în Elveția. Această jandarmerie însă fu formată din robi. Slujba aceasta de sbiri se părea atât de înjositoare atenianului liber încât se lăsa mai curând arestat de un rob înarmat, decât să se coboare el însuși la o astfel de ocupație rușinoasă. In aceasta se manifestă încă vechiul fel gentilic de a gândi. Statul nu putea exista fără de poliție, dar el era încă tânăr, și n’avea destulă autoritate morală pentru a face să fie stimată o meserie, care le apărea în mod necesar infamă foștilor membri ai ginților.
Cât de bine era adaptat statul, copt deja în trăsăturile lui principale, la noua stare socială a atenienilor, se vede din rapida inflorire a bogățiilor, negoțului și a industriei. Antagonismul de clasă, pe care se bazau întocmirile sociale și politice, nu mai era acela dintre nobilime și poporul de rând, ci cel dintre robi și oamenii liberi, dintre locuitorii care nu se bucurau de drepturi depline și cetățeni. Pe vremea celei mai mari înfloriri a Atenei, numărul total al cetățenilor liberi, inclusiv femeile și copiii era de circa 90 de mii; pe lângă aceștia mai erau 365 de mii de robi de ambele sexe și 45 de mii de locuitori care nu se bucurau de drepturi depline — străini și robi liberați. De fiecare cetățean adult de sex masculin erau deci cel puțin 18 sclavi și mai mult de doi locuitori fără drepturi depline. Numărul mare de robi provenea din faptul că mulți dintr’înșii munceau împreună, supraveghiați, în întreprinderi manufacturiere, în încăperi mari. Odată însă cu desvoltarea industriei și negoțului, avu loc acumularea și concentrarea bogățiilor în puține mâini, și sărăcirea masei de cetățeni liberi, cărora nu le mai rămase decât să aleagă: sau să se apuce de meșteșugărie și să facă astfel concurență robilor prin munca lor proprie, ceeace trecea drept înjositor, rușinos și nu prea făgăduia mare succes, sau să cadă în mizerie. Siliți de împrejurări, ei au ales această din urmă cale, și, deoarece ei constituiau masa populației, au dus astfel la ruină întregul stat atenian. Nu democrația a dus la pieirea Atenei, cum susțin dascălii de școală europeni care se gudură în fața prinților, ci robia, care făcu ca munca cetățeanului liber să fie disprețuită.
Nașterea statului la atenieni este în general o pildă deosebit de tipică de formare a unui stat, fiindcă, pe de o parte, ea a avut loc într’o formă pură, fără amestecul vreunei violențe externe sau interne — uzurparea lui Pisistrat[1] n’a lăsat nicio urmă a scurtei sale existențe — fiindcă, pe de altă parte, statul apare direct din societatea gentilică și încă într’o formă foarte desvoltată, în forma unei republici democratice și, în sfârșit, fiindcă cunoaștem îndeajuns toate amănuntele esențiale ale nașterii acestui stat.
- ↑ In anul 540 înaintea erei noastre Pisistrat ajunse printr’o lovitură de stat tiran al Atenei. El guvernă 12 ani. După moarte-i fiii lui fură izgoniți din Atena. — Nota Red.