Originea familiei, a proprietății private și a statului/Ginta la Celți și Germani

by Friedrich Engels

Aspect 2

VII

GINTA LA CELȚI ȘI LA GERMANI

 

Spațiul nu ne îngădue să ne oprim asupra instituțiilor gentilice care mai există și acum sub o formă mai mult sau mai puțin pură la cele mai felurite popoare sălbatice sau barbare, sau asupra urmelor pe care le-au lăsat aceste instituții în istoria veche a popoarelor civilizate asiatice. Și unele și altele se găsesc pretutindeni. Câteva pilde numai: înainte de a se fi cunoscut ginta, acela care și-a dat cel mai mult osteneala să n’o priceapă, MacLennan, a dovedit existența ei și a descris-o în genere exact la Calmuci, Cerchezi, Samoezi, și la trei popoare indiene: Varalii, Magarii și Munnipurii. Nu de mult, M. Kovalevsky a descoperit-o și descris-o la Pșavi, Șevsuri, Svaneți și la alte triburi caucaziene. Vom da aci numai câteva note scurte despre existența ginții la Celți și la Germani.

Cele mai vechi legi celtice ce s’au păstrat, ne arată ginta încă în plină viață; în Irlanda ea trăiește și astăzi, cel puțin instinctiv în conștiința poporului, după ce Englezii au distrus-o prin violență; în Scoția ea era în plină floare încă pe la mijlocul veacului trecut și a fost înfrântă și aci numai de armele, legiuirile și tribunalele Englezilor.

Vechile legi din Wales, care au fost scrise multe veacuri înaintea cuceririi engleze, cel mai târziu în secolul al XI-lea, vorbesc încă de cultivarea ogoarelor în comun, de către sate întregi, deși numai ca o rămășiță excepțională a unui obicei general de mai înainte; fiecare familie avea cinci acre pentru cultivarea proprie a pământului; pe lângă aceasta, o bucată de pământ era lucrată în comun și produsul împărțit. In analogie cu Irlanda și Scoția, nu rămâne nicio îndoială că aceste obștii sătești reprezentau gințile sau subdiviziunile ginților, chiar dacă o nouă verificare a legilor din Wales pentru care îmi lipsește timpul (extrasele mele sunt făcute în anul 1869) n’ar dovedi aceasta în mod direct. Ceeace dovedesc însă deadreptul izvoarele walice, și odată cu ele și cele irlandeze, este faptul că la Celți în veacul al XI-lea căsătoria pereche nu fusese încă nicidecum înlocuită de monogamie. In Wales abia după șapte ani o căsătorie devenea indisolubilă, sau mai bine zis, nu putea fi denunțată. Chiar dacă nu lipseau decât trei nopți până la împlinirea celor șapte ani, soții se puteau despărți. Atunci se făcea împărțeala: femeia împărțea, bărbatul își alegea partea lui. Mobilele se împărțeau după anumite reguli, foarte umoristice. Dacă bărbatul desfăcea căsătoria el trebuia să înapoeze nevestei zestrea și alte câteva lucruri; dacă femeea făcea aceasta, ea primea mai puțin. Dintre copii, bărbatul primea doi și femeea unul, și anume pe cel mijlociu. Dacă femeea, după despărțire, se mărita din nou, iar primul ei bărbat venea s’o ia iar la el, ea trebuia să-l urmeze, chiar dacă pusese deja un picior în noul pat conjugal. Dacă însă trăiseră împreună șapte ani, atunci deveneau soț și soție, chiar dacă înainte căsătoria nu fusese formal încheiată. Castitatea fetelor înainte de căsătorie nu era strict păstrată sau cerută; normele privitoare la acestea sunt de natură foarte frivolă și nu se potrivesc de loc cu morala burgheză. Dacă femeea comitea un adulter, atunci bărbatul avea voe s’o bată (e unul din cele trei cazuri în care îi era îngăduit acest lucru; altfel era pedepsit), după care însă nu mai putea cere nicio altă satisfacție, căci „pentru aceeași greșeală poate exista sau ispășire sau răzbunare, nu însă și una și alta”. Motivele pentru care femeea putea cere divorțul, fără a pierde din pretențiile ei cu ocazia despărțirii, erau de natură foarte largă: era de ajuns respirația neplăcută a bărbatului. Banii ce trebuiau să fie plătiți șefului de trib sau regelui pentru răscumpărarea dreptului primei nopți (gobr merch, de aici numele medieval marcheta, în limba franceză marquette) joacă un rol mare în cartea legilor. Femeile aveau drept de vot în adunările poporului. Mai adăugăm că în Irlanda s’a dovedit existența unor relații asemănătoare; că și acolo erau destul de obișnuite căsătoriile vremelnice, iar în caz de despărțire, soției i se asigurau avantaje mari, reglementate cu precizie, și chiar despăgubiri pentru serviciile ei casnice; că și acolo se întâlnește „prima soție” alături de alte soții, nefăcându-se nicio deosebire la împărțirea moștenirii între copiii legitimi și cei nelegitimi. Avem astfel un tablou al căsătoriei pereche, față de care forma de căsătorie existentă în America de Nord apare ca fiind severă, însă nu ne poate uimi faptul că îl găsim în veacul al XI-lea, la un popor care încă pe vremea lui Cezar^[1] trăia sub regimul căsătoriei pe grupe.

Ginta irlandeză (sept, iar tribul se numește clainne, clan) este confirmată și descrisă nu numai de vechile cărți de drept, ci și de către juriștii englezi din secolul al XVII-lea, trimiși în Irlanda pentru prefacerea pământurilor clanurilor în domenii ale regelui englez. Până atunci, pământul era proprietate obștească a clanului sau a ginții, în măsura în care nu fusese deja prefăcut de către șefi în domenii private ale lor. Când murea un membru al ginții, și deci se destrăma o gospodărie, șeful (caput cognationis, cum îl numeau juriștii englezi) făcea o nouă împărțire a întregului teritoriu între celelalte gospodării. Aceasta trebue să se fi făcut în general după regulele în vigoare în Germania. Se mai găsesc și acum — cu 40 sau 50 de ani înainte ele erau foarte numeroase — câmpii sătești, în așa zisele Rundale. Țăranii, arendași individuali ai pământului, care înainte vreme era proprietate comună a ginții, pământ răpit apoi de cuceritorii englezi, plătesc arenda fiecare pentru bucata lui de pământ, însă pun laolaltă toate ogoarele și fânețele, le împart, după poziție și calitate, în parcele („Gewanne”, cum li se zice pe malurile Moselei), și dau fiecăruia partea sa din fiecare parcelă; pământurile mlăstinoase și islazurile sunt folosite în comun. In urmă cu cincizeci de ani, mai avea loc, din când în când, uneori anual, o reîmpărțire a pământului. Harta terenului unui astfel de sat-rundale are întocmai aceeași înfățișare ca hartă a curților germane de pe Mosela sau din Hochwald. Și în „factions” continuă să trăiască ginta. Țăranii irlandezi se împart adeseori în partide care au la temelie deosebiri în aparență cu totul fără de rost sau fără de sens, care nu pot fi înțelese de Englezi și nu par să aibă alt scop decât păruelile solemne și foarte agreate dintre două fracțiuni. Toate acestea sunt reînvieri artificiale, compensații întârziate pentru gințile sfărâmate, compensații care reprezintă in felul lor persistența instinctului gentilic moștenit. In unele regiuni, de altfel, gentilii mai stau încă laolaltă pe vechiul teritoriu; așa, încă pe la 1830, marea majoritate a locuitorilor din comitatul Monaghan avea numai patru nume de familie, adică se trăgea din patru ginți sau clanuri^[2].

In Scoția, dispariția orânduirii gentilice datează dela înăbușirea răscoalei din 1745. Ce anume verigă reprezenta clanul scoțian în această orânduire, rămâne abia de cercetat; dar este neîndoios, că el a fost o verigă a acesteia. In romanele lui Walter Scott avem viu înaintea noastră acest clan al muntenilor scoțieni. Morgan spune că el este „un model desăvârșit de gintă din punctul de vedere al organizării și spiritului său, un exemplu izbitor de influența vieții gentilice asupra gentililor… In vrajbele lor și în răzbunarea prin sânge, în împărțirea teritoriului pe clanuri, în folosirea pământului în comun, în credința membrilor clanului față de șef și a unuia față de altul, găsim trăsăturile societății gentilice care revin pretutindeni… Descendența se socotea după dreptul paternal, așa încât copiii bărbaților rămâneau în clanuri, în timp ce copiii femeilor treceau în clanurile taților lor”. Dar o dovadă că mai înainte domnea în Scoția matriarhatul, este, după Beda, faptul, că în familia regală a Picților^[3] moștenirea se socotea în linie feminină. La locuitorii din Wales ca și la Scoțieni s’a păstrat până în evul mediu chiar o părticică a familiei punalua, în dreptul primei nopți, pe care, dacă nu era răscumpărat, putea să-l exercite asupra fiecărei mirese șeful clanului sau regele, ca ultim reprezentant al soților comuni de odinioară.

***

Este un fapt neîndoios că, până la migrațiunea popoarelor, Germanii erau organizați în ginți. Ei trebue să fi ocupat teritoriul dintre Dunăre, Rin, Vistula și mările din Nord numai cu câteva secole înaintea erei noastre; Cimbrii și Teutonii erau încă în plină migrație și Suevii se statorniciră abia pe vremea lui Cezar. Cezar spune în mod precis despre ei că s’ar fi așezat rânduindu-se pe ginți și înrudiri (gentibus cognationibusque) și în gura unui Roman din ginta Iulia, cuvântul gentibus are o anumită însemnătate care nu poate fi pusă la îndoială. Acest lucru era valabil pentru toți Germani; chiar și așezarea în provinciile romane cucerite, părea să se fi făcut după ginți. In dreptul popular alaman se confirmă că poporul se așezase pe teritoriul cucerit la miazăzi de Dunăre după ginți (genealogiae); cuvântul genealogiae este întrebuințat exact în acelaș înțeles ca, mai târziu, marcă sau obștie sătească. Nu de mult, Kovalevsky a emis părerea că aceste genealogiae ar fi marile comunități casnice, între care s’a împărțit pământul, și din care abia mai târziu s’a desvoltat comunitatea sătească. Acelaș lucru s’ar putea spune și despre fara, cuvânt prin care se înțelegea la Burgunzi și Longobarzi — deci la un trib gotic și la altul herminonic sau germanic de Nord — cam acelaș, dacă nu absolut acelaș lucru, care se înțelege prin genealogia din codul dreptului alaman. Ce anume avem în realitate în fața noastră: gintă sau obștie casnică? — rămâne să fie cercetat mai deaproape.

Monumentele linguistice ne lasă în îndoială asupra faptului dacă la toți Germanii exista o expresie comună pentru gintă, și care anume. Din punct de vedere etimologic, grecescului genos și latinescului gens le corespunde goticul kuni, în künne, care sunt chiar întrebuințate în acelaș înțeles. Despre timpurile matriarhatului vorbește faptul că denumirea de femee derivă din aceeași rădăcină: grecește gyne, slavă zena, gotic qvino, în vechea limbă nordică kona, kuna. La Longobarzi și Burgunzi găsim, după cum am spus, fara, cuvânt pe care Grimm îl face să derive dela o presupusă rădăcină fisan, a produce, a naște. Aș prefera derivarea mai concretă din fara, nemțescul fahren, a călători, a colinda, ca o denumire a unei părți din convoiul nomad compus în chip firesc numai din rude, denumire care, în cursul unei migrații de mai multe veacuri întâi spre răsărit, apoi spre apus, a trecut cu încetul asupra comunității familiale. Apoi, în limba gotică sibja, în anglo-saxonă sib, în vechea germană dela Nord sippia, sippa, Sippe. In vechea limbă nordică se găsește numai pluralul sifjar, rudele; singularul există numai ca nume al unei zeițe, Sif. Și, în sfârșit, se mai găsește și o altă expresie în cântecul Hildebrandei, unde Hildebrand îl întreabă pe Hadubrand: „Cine este tatăl tău dintre bărbații din popor… sau din ce gintă ești tu” (eddo huêlîhhes cnuosles du sîs). Dacă a existat un nume german comun pentru gintă, desigur că el a fost kuni, în limba gotică; în sprijinul acestei păreri vorbește nu numai identitatea lui cu expresia corespunzătoare din limbile înrudite, dar și împrejurarea că dela el se trage cuvântul kuning, rege, care la început însemna șeful ginții sau al tribului. Cât despre sibja, (rudă, rudenie) pare să nici nu intre în discuție; cel puțin, sifjar în vechea limbă nordică, înseamnă nu numai înrudiți prin sânge, ci și încuscriți și cuprinde deci pe membrii cel puțin a două ginți; sif nu poate să fi fost deci chiar expresia pentru gintă.

Ca și la Mexicani și Greci, tot așa și la Germani, în ordinea de luptă, atât escadronul de călăreți cât și coloana de infanterie care merge în formă de unghiu, erau grupate după ginți; dacă Tacit spune: „După familii și înrudiri”, apoi această expresie vagă se explică prin faptul că pe vremea lui, în Roma ginta încetase de mult să fie o uniune vie.

Hotărîtor este un pasaj din Tacit, care spune: fratele mamei privește pe nepotul său ca pe un fiu, ba chiar unii socotesc legătura de sânge dintre unchiul după mamă și nepot, mai sfântă și mai strânsă decât aceea dintre tată și fiu, astfel că, atunci când se cer ostatici, fiul surorii trece drept o garanție mai mare decât propriul fiu al aceluia pe care vrei să-l constrângi. Aici avem o rămășiță vie din ginta organizată potrivit matriarhatului, deci inițială, și anume ca ceva care caracterizează cu deosebire pe Germani^[4]. Dacă membrul unei astfel de ginți dădea pe propriul lui fiu ca zălog pentru o obligație luată, și dacă acesta cădea jertfă călcării învoielii de către tatăl său, acesta nu dădea socoteală decât conștiinței sale. Dacă însă fiul surorii era acel jertfit, atunci se considera că se încălcase cel mai sfânt drept al ginții: ruda gentilică cea mai apropiată, care era înaintea tuturora datoare să apere pe copil sau pe tânăr, era vinovată de moartea lui; ea nu trebuia să-l dea zălog, sau trebuia să respecte învoiala. Dacă n’am avea nicio altă urmă de orânduire gentilică la Germani, acest singur pasaj ne-ar ajunge.

De o însemnătate și mai hotărîtoare, pentrucă e scris cu vreo 800 de ani mai târziu, este un pasaj din vechiul cântec nordic Völuspâ despre amurgul zeilor și pieirea lumii. In această „vedenie a prezicătoarei”, în care, după cum au dovedit-o acum Bang și Bugge, sunt împletite și elemente creștine, se spune în descrierea epocii de degenerare și corupție generală care duce la marea catastrofă:

Broedhr munu berjask
munu systrungar
ok at bönum verdask,
sifjum spilla.

„Frații se vor război și se vor ucide unii pe alții, nepoții de soră vor sfărâma rudenia”. Systrunger înseamnă fiul surorii de mamă și faptul că aceștia neagă rudenia de sânge dintre ei, este privit de poet chiar ca o agravare a crimei de fratricid. Agravarea constă în cuvântul systrungar care accentuiază înrudirea după mamă; dacă în locul acestui cuvânt ar fi syskina-börn, copii de frați și surori, sau syskina synir, fii de frați și surori, atunci al doilea rând ar însemna față de cel dintâi nu o întărire, ci o slăbire. Așa dar, chiar pe vremea Vikingilor, când a apărut Völuspâ, nu pierise încă amintirea matriarhatului în Scandinavia.

De altfel, pe vremea lui Tacit, la Germani cel puțin, pe care el îi cunoștea mai deaproape, matriarhatul făcuse deja loc patriarhatului: copiii îl moșteneau pe tatăl lor; dacă nu erau copii, moșteneau frații și unchii după tată și după mamă. Admiterea fratelui mamei la moștenire este legată de păstrarea obiceiului pomenit mai sus și dovedește de asemenea cât de nou era încă patriarhatul pe atunci la Germani. Urme de matriarhat se mai găsesc încă până târziu în evul mediu. Incă pe atunci se pare că iobagii nu prea puneau mare temei pe patriarhat; când un boer feudal cerea unui oraș pe un iobag fugit, în Augsburg, Basel și Kaiserslautern, de pildă, trebuia ca starea de iobăgie a celui urmărit să fie confirmată prin jurământ de șase din rudele lui de sânge cele mai apropiate și anume exclusiv de rude din partea mamei. (Maurer, „Städteverfassung” [„Organizația orașelor”], I, pag. 381).

O altă rămășiță a matriarhatului abia în dispariție, este respectul Germanilor pentru sexul feminin, respect aproape de neînțeles pentru Romani. Fete tinere din familii nobile treceau drept ostaticele cele mai sigure pentru garantarea tratatelor cu Germanii; gândul că femeile și fiicele lor pot cădea prizoniere și pot fi robite, este îngrozitor pentru dânșii și aceasta mai mult decât orice le stimula curajul în luptă; ei văd în femee ceva sfânt și profetic, și ascultă de sfatul ei chiar în treburile cele mai importante; astfel Veleda, preoteasa Bructerilor de pe malurile râului Lippe a fost sufletul întregii răscoale a Batavilor, în cursul căreia Civilis, în fruntea Germanilor și a Belgilor, a sdruncinat toată domnia Romanilor în Galia. In casă domnia femeii pare necontestată; ea, bătrânii și copiii, au, într adevăr, de făcut toată munca casei, bărbatul vânează, bea sau lenevește. Așa vorbește Tacit; deoarece însă el nu ne spune cine lucrează ogoarele și declară hotărît că robii dădeau numai o parte din roade dar nu făceau clacă, desigur că totuși masa bărbaților adulți trebue să fi îndeplinit puțina muncă pe care o cerea agricultura.

Forma căsătoriei, după cum am spus mai sus, era o căsătorie pereche ce se apropia treptat de monogamie. Nu era încă o monogamie strictă, întrucât oamenilor de seamă le era îngăduită poligamia. In genere, țineau foarte mult la castitatea fetelor (spre deosebire de Celți); deasemeni Tacit vorbește cu o deosebită căldură de tăria legăturilor conjugale la Germani. El dă ca motiv de divorț doar adulterul femeii. Dar descrierea lui are unele lacune și, în afară de aceasta, a fost prea mult adaptată scopului de a servi de oglindă a virtuții pentru Romanii desfrânați. Un lucru este sigur: dacă Germanii au fost într’adevăr în pădurile lor asemenea cavaleri excepționali ai virtuții, a fost deajuns numai puțină atingere cu lumea din afară pentru a-i coborî la nivelul celorlalți oameni de rând din Europa: odată aflați în mijlocul lumii romane, orice urmă de severitate a moravurilor pieri mult mai repede încă decât limba germană. E de ajuns să citești pe Grégoire de Tours. Se înțelege dela sine că în pădurile seculare germane nu putea să domnească aceeași voluptate rafinată a simțurilor ca în Roma, și astfel și în această privință Germanilor le rămâne o superioritate față de lumea romană, chiar dacă nu le vom atribui în relațiile trupești o abținere care n’a domnit niciodată și nicăieri la un popor întreg.

Din orânduirea gentilică se trage îndatorirea de a moșteni dușmăniile ca și prieteniile tatălui sau rudelor; tot așa răscumpărarea bănească, amenda pentru omor sau rănire în loc de răzbunarea prin sânge. Această răscumpărare bănească, care cu o generație în urmă era încă privită ca o instituție curat germană, este acuma dovedită la sute de popoare ca fiind o formă generală de slăbire a răzbunării prin sânge, izvorîtă din orânduirea gentilică. Ca și îndatorirea ospitalității, o găsim, între alții, la Indienii din America; descrierea ospitalității făcută de Tacit („Germania”, Cap. 21), este, aproape până în amănunte, identică cu cea pe care o face Morgan despre Indienii lui.

Discuția fierbinte și fără de sfârșit în jurul chestiunii, dacă da sau nu, Germanii lui Tacit își împărțiseră deja, odată pentru totdeauna, pământul arabil și cum trebuesc înțelese pasajele relative la aceasta, aparține acum trecutului. De când s’a dovedit că mai la toate popoarele pământul era lucrat în comun de către ginți, iar mai târziu de către obștiile familiale comuniste, pe care Cezar le mai semnalează și la Suevi, și că apoi pământul se împărțea între toate familiile cu redistribuiri periodice, de când s’a stabilit că această periodică reîmpărțire a pământului arabil s’a păstrat în Germania, în unele locuri chiar până în zilele noastre, nu merită să ne pierdem timpul discutând această chestiune. Dacă dela lucrarea pământului în comun, pe care Cezar o atribue hotărît Suevilor (după spusele lui la dânșii nu se găseau deloc ogoare împărțite sau private) Germanii au trecut, în cei 150 de ani care despart această epocă de aceea a lui Tacit, la lucrarea individuală a pământului, cu reîmpărțirea lui anuală, putem spune că aceasta este într’adevăr un progres destul de însemnat; trecerea dela lucrarea în comun a pământului la deplina proprietate privată asupra pământului într’un interval de timp atât de scurt și fără orice amestec străin, este o curată imposibilitate. Citesc deci din Tacit numai ceeace spune el limpede: „Ei schimbă (sau împart din nou) în fiecare an pământul arat, și le mai rămâne pământ comun de ajuns”. Aceasta este acea treaptă a agriculturii și a însușirii pământului care corespunde întocmai organizației gentilice de atunci a Germanilor.

Pasajul precedent fi las neschimbat, așa cum se găsește în edițiile anterioare. Intre timp, chestiunea a luat o altă întorsătură. După ce Kovalevsky (vezi mai sus pag. 59) a dovedit că obștea casnică patriarhală avea o răspândire largă, dacă nu chiar una generală, și că forma treapta intermediară între familia comunistă matriarhală și familia izolată modernă, nu se mai pune chestiunea așa cum s’a pus pe vremea lui Maurer și Waitz, dacă pământul a fost în proprietate obștească sau în proprietate privată, ci care a fost forma proprietății obștești. Nicio îndoială nu poate fi că pe vremea lui Cezar a existat la Suevi, nu numai proprietatea colectivă, ci și cultivarea comună a pământului în folosul obștei. Mult timp încă se va mai discuta în jurul chestiunii care a fost unitatea economică: ginta, obștea casnică, sau o grupă comunistă de rude, intermediară; sau dacă vor fi apărut toate trei grupele, potrivit condițiilor pământului. Kovalevsky însă susține că starea descrisă de Tacit presupune existența nu a comunității de marcă sau sătești, el a celei casnice; abia dintr’aceasta din urmă s’ar fi desvoltat apoi, mult mai târziu, comunitatea sătească, ca urmare a creșterii populației.

Potrivit acestei păreri, așezările Germanilor pe teritoriul ocupat de dânșii în vremea Romanilor, ca și pe acela luat mai târziu dela Romani, nu ar fi fost alcătuite din sate, ci din mari obștii familiale, care cuprindeau mai multe generații, luau pentru cultivare o fâșie de pământ corespunzătoare și foloseau pământul pustiu dimprejur, împreună cu vecinii, ca o marcă comună. Pasajul din Tacit despre schimbul pământului lucrat ar trebui așa dar luat în sens agronomic, și anume: comunitatea ar fi desțelinit în fiece an o altă fâșie de pământ lăsând să se părăginească sau să se sălbăticească cu totul ogoarele lucrate anul trecut. Dat fiind că populația era rară, rămânea încă de ajuns pământ nedesțelinit pentru a nu da motiv de ceartă în jurul proprietății pământului. Abia după veacuri, când numărul acelora care făceau parte din obștea casnică a ajuns așa de mare încât nu mai era posibil de a se duce gospodărie comună în condițiile de producție de atunci, aceste obștii s’ar fi desfăcut; ogoarele și pășunile, până atunci comune, s’ar fi împărțit în felul știut între gospodăriile răslețe în formație, la început pe un timp anumit, mai târziu odată pentru totdeauna, pe când pădurile, islazurile și apele ar fi rămas în comun.

Pentru Rusia acest mers al desvoltării pare istoricește pe deplin dovedit. Cât privește Germania, și în a doua linie celelalte țări germanice, nu se poate nega că ipoteza aceasta lămurește mai bine, în multe privințe, izvoarele, și desleagă mai ușor greutățile decât ipoteza de până acum, care admite existența comunității sătești încă pe vremea lui Tacit. Cele mai vechi documente, de pildă acelea din Codex Laureshamensis^[5] se explică în genere mult mai bine cu ajutorul comunității casnice decât cu al obștii sătești (marca). Pe de altă parte, această ipoteză ridică din nou mari piedici și probleme noi, care urmează abia a fi rezolvate. Numai cercetări noi pot aduce aici hotărirea definitivă; cu toate acestea, nu pot tăgădui că existența treptei intermediare a comunității casnice este foarte probabilă și pentru Germania, Scandinavia și Anglia.

Pe când la Cezar, Germanii, în parte abia se așezaseră în mod statornic, în parte erau încă în căutarea unei asemenea așezări, pe vremea lui Tacit ei erau deja așezați de un veac întreg; corespunzător cu aceasta, progresul lor, în ce privește producerea mijloacelor de existență, este evident. Ei locuiau în case de lemn, îmbrăcămintea lor era încă foarte primitivă, era îmbrăcămintea locuitorilor de pădure: mantale din lână aspră, piei de animale, femeile și oamenii de seamă purtau pe dedesubt haine de in. Hrana lor consta din lapte, carne, fructe sălbatice, și după cum adaugă Pliniu, din mămăligă de ovăz (care și acum este mâncarea celtică națională în Irlanda și Scoția). Bogăția lor consta în vite; acestea însă erau de soi prost; vitele erau mici, slăbănoage, fără coarne, caii erau mici și nu erau buni la alergat. Banii erau rari și puțin întrebuințați, și numai cei romani. Nu prelucrau și nu prețuiau aurul și argintul, fierul era rar și, cel puțin la triburile din lungul Rinului și Dunării, pare că era aproape numai importat, iar nu extras de ei înșiși. Scrisul runic (imitat după literele grecești și cele latine) era cunoscut numai ca un scris secret și era întrebuințat numai pentru vrăji religioase. Era încă în vigoare obiceiul de a aduce jertfe omenești. Pe scurt, ne găsim în fața unui popor care abia trecuse dela treapta de mijloc la aceea superioară a barbariei. Pe când însă la triburile imediat vecine cu Romanii, desvoltarea unei industrii metalurgice și textile proprii era împiedecată de marea ușurință a importului de produse industriale romane, nu încape îndoială că o asemenea industrie s’a format la Nord-Est, la Marea Baltică. Armele găsite în mlaștinile din Schleswig — săbii lungi de fier, cămăși de zale, coifuri de argint etc., împreună cu monete romane de pe la sfârșitul secolului al II-lea — și obiectele germane de metal răspândite prin migrațiunea popoarelor, arată un tip cu totul deosebit și de o măestrie destul de desvoltată chiar atunci când ele se apropie de modelele inițiale romane. Emigrarea în imperiul civilizat al Romanilor puse capăt acestei industrii indigene peste tot locul, afară de Anglia. Cât de unitară a fost nașterea și desvoltarea acestei industrii, ne-o arată, de pildă, brățările de bronz; acele găsite în Burgundia, în România, pe coastele Mării de Azov, puteau să fi ieșit din acelaș atelier ca cele englezești și suedeze și totuși ele sunt, fără îndoială, de origină germană.

Treptei superioare a barbariei fi corespunde și orânduirea socială. Peste tot exista, după Tacit, sfatul șefilor (principes), care hotăra în chestiuni mai mici; pe cele mai de seamă le pregătea însă pentru a fi soluționate de adunarea poporului; adunarea pe treapta inferioară a barbariei, cel puțin acolo unde o cunoaștem, la Americani, exista numai pentru gintă nu și pentru trib sau uniunea de triburi. Conducătorii (principes) se deosebesc încă precis de șefii militari (duces), întocmai ca la Irochezi. Cei dintâi trăiesc deja în parte din daruri onorifice în vite, cereale, etc. primite dela membrii tribului; ei sunt, ca și în America, aleși, de cele mai multe ori din aceeași familie; trecerea la patriarhat favorizează ca și în Grecia și Roma, prefacerea treptată a principiului alegerii în ereditate și odată cu aceasta formarea unei familii nobile în fiecare gintă. Această veche nobilime, așa numita nobilime de trib, dispăru în mare parte în timpul migrațiunii popoarelor sau curând după aceea. Șefii militari erau aleși numai după capacitate, fără a se ține seamă de obârșie. Aveau puțină putere și trebuiau să influențeze luptătorii prin propria lor pildă; puterea disciplinară propriu zisă în armată, este atribuită de Tacit preoților. Adevărata putere o avea adunarea poporului. Regele sau conducătorul tribului prezida adunarea; poporul hotăra — nu: prin murmure; da: prin aclamații și zăngănit de arme. Ea era totodată și adunare judecătorească; înaintea ei se aduceau și se judecau plângerile; ea dădea pedepse cu moartea și anume numai pentru lașitate, trădarea poporului și desfrâu nefiresc. Și în ginți și alte subdiviziuni, judeca totalitatea membrilor sub președinția conducătorului, care, ca în întreaga justiție primitivă germană, putea numai să conducă desbaterile și să pună întrebări; totdeauna și pretutindeni, la Germani osândea colectivitatea întreagă.

Uniuni de triburi se formaseră de pe vremea lui Cezar, unele din ele aveau deja regi; șeful militar suprem tindea deja, ca și la Greci și Romani, să devie tiran și uneori chiar reușea. Asemenea uzurpatori norocoși nu erau nicidecum suverani cu putere nemărginită; totuși ei începură deja să sfărâme cătușele orânduirii gentilice. Pe când, înainte, robii liberați erau într’o stare de inferioritate, fiindcă nu puteau face parte din nicio gintă, unii dintre ei, favoriți ai regelui, ajungeau adesea să capete ranguri, avere și onoruri. Acelaș lucru se petrecu după cucerirea împărăției romane de către șefii militari deveniți atunci regi peste țări mari. La franci robii și liberații regelui jucară un rol mare mai întâi la curte, apoi în stat; în mare parte, nobilimea cea nouă se trăgea dintr’înșii.

O instituție a contribuit la întemeierea regalității: suitele care însoțeau pe regi. Am văzut deja la Pieile Roșii din America cum, alături de orânduirea gentilică, se formară asociații private pentru a duce război pe socoteala și răspunderea lor proprie. Aceste asociații private deveniseră la Germani, uniuni permanente. Șeful militar care-și câștigase un renume, aduna în jurul lui o ceată de tineri doritori de prăzi, și datori a-i purta credință, ca și el lor. Șeful îi întreținea, le dădea daruri și îi organiza în mod erarhic; pentru expediții mai mici servea garda personală și o trupă gata întotdeauna de luptă, pentru expediții mai mari exista un corp ofițeresc. Oricât de slabe vor fi fost aceste cete, și așa s’au și arătat ele mai târziu, de pildă la Odoacru în Italia, ele formau totuși deja germenele decăderii vechii libertăți a poporului, și așa se și manifestară în timpul și în urma migrațiunii popoarelor. Intâi, pentrucă au favorizat ivirea puterii regești. Al doilea, pentrucă, cum observă deja Tacit, puteau fi ținute laolaltă numai prin necontenite războaie și năvăliri prădalnice. Prada ajunse un țel. Dacă șeful cetei n’avea ce face prin apropiere, el se ducea cu oamenii lui la alte popoare unde era război și perspective de pradă; trupele auxiliare formate din triburile germane care au luptat în număr mare sub steagul roman, chiar împotriva Germanilor, erau în parte alcătuite din astfel de cete. Sistemul mercenarilor — rușinea și blestemul Germanilor — exista deja în prima lui formă. După cucerirea împărăției romane, aceste suite regești formară, alături de valeții de curte romani și de cei neliberi, a doua parte principală, componentă a nobilimii de mai târziu.

In general, triburile germane unite în popoare au, deci, aceeași organizare ca și aceea care s’a desvoltat la Grecii din timpurile eroice și la Romanii din așa zisa epocă regească: adunarea poporului, sfatul conducătorilor de ginți, comandantul armatei care tinde deja să capete o adevărată putere regească. Aceasta a fost organizația cea mai desăvârșită pe care îndeobște putea s’o desvolte orânduirea gentilică; era organizația model de pe treapta superioară a barbariei. Indată ce societatea depăși marginile înăuntrul cărora această organizație corespundea menirii sale, orânduirea gentilică trebui să piară; ea fu sfărâmată și locul ei îl luă statul.

1. Adică în primul secol înaintea erei noastre. — Nota Red.
2. Notă la ediția a patra. In timpul câtorva zile petrecute în Irlanda, mi-am dat din nou seamă cât de adânc mai trăiesc încă în mințile țăranilor ideile gentilice. Marele proprietar, dela care țăranul arendează pământul este și acum privit de către acesta ca un fel de șef al clanului, care trebue să administreze pământul în interesul tuturor, căruia țăranul îi plătește tribut sub formă de arendă, dela care însă urmează a primi sprijin în caz de nevoie. Și tot așa, fiecare om avut este socotit ca dator să sprijine pe vecinii lui mai săraci, de îndată ce aceștia ajung în mizerie. Acest ajutor nu este o pomană, ci ceva ce se cuvine de drept membrului mai sărac din clan din partea celui mai bogat sau a șefului de clan. E de înțeles tânguirea economiștilor și juriștilor cu privire la neputința de a-i face pe țăranii irlandezi să priceapă noțiunea proprietății moderne burgheze; ideea unei proprietăți care are numai drepturi, nu și datorii, nu-i poate intra Irlandezulul în cap. Este însă ușor de înțeles dece Irlandezii, stăpâniți de asemenea naive concepții gentilice și svârliți în marile orașe engleze și americane, într’o populație cu vederi morale și juridice cu totul altele, se zăpăcesc cu totul în chestii de morală și drept, pierd orice echilibru și adeseori cad în masă jertfă demoralizării. (Nota lui Engels)
3. Picții și Scoțienii — triburi celtice din Wales. — Nota Red.
4. Natura deosebit de strânsă a legăturii dintre unchiul după mamă și nepoți, izvorîtă din vremea matriarhatului și care se găsește la multe popoare, este cunoscută de Greci numai din mitologia timpurilor eroice. După Diodor (IV, 34), Meleagros ucide pe fiii lui Thestius, frații mamei sale, Althea. Ea vede în această faptă o nelegiuire așa de grozavă, încât îl blestemă pe ucigaș, propriul ei fiu și-i dorește moartea. „Zeii ascultară”, după cum se povestește „dorințele ei și puseră capăt vieții lui Meleagros”. După acelaș Diodor (IV, 44), Argonauții debarcară, sub conducerea lui Heracles, în Tracia și aflară acolo că Phineus maltratează în chip odios, la îndemnurile noii lui soții, pe cei doi fii ai săi, făcuți cu femeea isgonită, Boreada Cleopatra. Dar printre Argonauți sunt și Boreazi, frați de ai Cleopatrei, deci frați după mamă ai celor chinuiți. Ei iau îndată partea nepoților lor, îi liberează și ucid pe păzitori. (Nota lui Engels)
5. Codex Laureshamensis — Culegere de documente dela mânăstirea Benedictinilor din orașul german Lorch din Württemberg. — Nota Red.