Originea familiei, a proprietății private și a statului/Ginta și statul în Roma

by Friedrich Engels

Aspect 2

VI

GINTA ȘI STATUL IN ROMA

 

Din legenda întemeierii Romei reiese că prima așezare fu aceea a unui număr de ginți latine (o sută, după legendă), reunite într’un singur trib, cărora li se alătură curând un trib sabelian, care ar fi numărat de asemenea o sută de ginți și, în sfârșit un al treilea trib, format din elemente diferite, cuprinzând, după cum se afirmă, tot ca la vreo sută de ginți. Intreaga poveste ne arată, dela prima vedere, că aici nici una din aceste formații n’a fost naturală în afară de gintă, ba chiar și aceasta era în anumite cazuri numai o ramură a unei ginți-mamă, care continuă să existe în vechea patrie. Triburile poartă pecetea unei alcătuiri artificiale; totuși în cea mai mare parte ele sunt formate din elemente înrudite și după modelul vechiului trib, desvoltat în chip natural, iar nu creat artificial; aceasta nu exclude ca sâmburele fiecăruia din cele trei triburi să fi fost un adevărat trib vechi. Inelul intermediar, fratria, se compunea din zece ginți și se numea curie, erau deci treizeci de curii.

Este fapt recunoscut că ginta romană era o instituție la fel cu cea greacă; dacă ginta greacă este o desvoltare a acelei entități sociale a cărei formă originară o găsim la Piele Roșii din America, acelaș lucru este valabil fără doar și poate și pentru cea romană. Putem deci să ne scurtăm expunerea, aci.

Ginta romană avea, cel puțin în vremurile cele mai vechi ale orașului Roma, următoarea orânduire:

1. Dreptul membrilor de gintă de a se moșteni reciproc; averea rămânea în gintă. Deoarece în ginta romană, ca și în cea greacă, domnea deja patriarhatul, urmașii în linie feminină erau excluși dela moștenire. După legea celor douăsprezece table, cel mai vechi drept roman scris pe care-l cunoaștem, moșteneau mai întâi copiii, ca moștenitori direcți; în lipsa acestora, agnații (rudele în linie bărbătească); și în lipsa acestora, tovarășii de gintă. In toate cazurile, averea rămânea în gintă. Aici vedem cum în obiceiul gentilic pătrund treptat noi norme de drept, pricinuite de bogăția crescândă și de monogamie: străvechiul drept egal de moștenire al tovarășilor de gintă este limitat în practică — și cum s’a văzut mai sus foarte de timpuriu — mai întâi la agnați, apoi la copii și la urmașii acestora în linie bărbătească; în cele douăsprezece table aceasta apare firește în ordine inversă.

2. Posedarea unui loc de înmormântare comun. Ginta patriciană Claudia, la strămutarea ei din Regili la Roma, primi o bucată de pământ pentru dânsa și, pe lângă aceasta, un loc comun de înmormântare în oraș. Incă sub August, capul lui Varus, căzut în pădurea Teutoburgică, adus la Roma, fu îngropat în gentilitius tumulus; ginta (Quinctilia) mai avea deci o movilă funerară deosebită.

3. Sărbători religioase comune. Acestea, așa numitele sacra gentilitia, sunt cunoscute.

4. Obligația de a nu se căsători în gintă. Se pare că în Roma aceasta n’a devenit niciodată lege scrisă, dar obiceiul rămase. Din marele număr de perechi conjugale din Roma ale căror nume ni s’a păstrat, niciuna nu are acelaș nume de gintă pentru soț și soție. Dreptul de moștenire dovedește de asemenea această regulă. Femeea pierde prin căsătorie. drepturile ei agnatice; ea iese din ginta ei; nici ea și nici copiii ei nu pot moșteni pe tatăl ei sau pe frații acestuia, fiindcă altminteri s’ar pierde partea de moștenire a ginții tatălui. Aceasta are un înțeles numai presupunând că femeea nu se poate căsători cu niciun tovarăș de gintă.

5. Posedarea în comun a pământului. Ea a existat întotdeauna în timpurile primitive, de îndată ce pământul tribului a început să fie împărțit. Printre triburile latine găsim pământul în parte în stăpânirea tribului, în parte a ginții, în parte a unor gospodării care pe atunci cu greu ar fi putut fi familii monogame. Romulus pare să fi fost cel care a făcut cele dintâi împărțiri de pământ la indivizi, aproximativ un hectar (două jugăre) de fiecare. Totuși și mai târziu găsim pământ în stăpânirea ginții, fără a mai vorbi de pământul statului, în jurul căruia se învârtește întreaga istorie lăuntrică a republicii.

6. Obligațiunea tovarășilor de gintă de a se apăra și ajuta reciproc. Despre aceasta istoria scrisă ne arată numai frânturi; statul roman se ridică chiar dela început cu o asemenea superioritate, încât dreptul de protecție împotriva nedreptăților trecu asupra lui. Când Appius Claudius fu arestat, toată ginta lui purtă doliu, chiar acei care erau vrăjmașii lui personali. Pe vremea celui de al doilea război punic^[1], gințile se uniră pentru răscumpărarea tovarășilor de gintă căzuți prizonieri; senatul le interzise s’o facă.

7. Dreptul de a purta numele ginții. El rămase până în vremea împăraților; celor liberați din robie li se îngădui să adopte numele de gintă al foștilor lor stăpâni, fără a se bucura totuși de drepturile gentilice.

8. Dreptul de a adopta străini în gintă. Aceasta se făcea prin adopțiunea într’o familie (ca la Indieni), fapt ce atrăgea după sine primirea în gintă.

9. Despre dreptul de a alege și destitui pe conducător nu se pomenește nicăieri. Deoarece însă, în primele timpuri ale Romei, toate slujbele erau ocupate prin alegere sau numire, începând cu regele ales, și deoarece și preoții curiilor erau aleși de curii, trebue să admitem acelaș lucru pentru conducătorii (principes) ginților — chiar dacă ar fi devenit deja regulă ca alegerea să se facă dintr’una și aceeași familie din gintă.

Acestea erau funcțiile unei ginți romane. Cu excepția trecerii la patriarhat, care era deja fapt îndeplinit, ele sunt icoana credincicasă a drepturilor și datoriilor unei ginți irocheze; și aci „se întrezărește clar irochezul”.

Ajunge un singur exemplu ca să se vadă câtă confuzie domnește încă și astăzi cu privire la orânduirea gentilică romană chiar la istoricii noștri recunoscuți. In lucrarea lui Mommsen despre numele proprii romane din vremea Republicii și a lui August („Cercetări romane”, Berlin 1864, vol. I.) se scrie: „In afară de toți tovarășii de gintă, în linie bărbătească, cu excepția, firește, a robilor, dar inclusiv adoptații și cei aflați sub protecția ginții, numele de gintă îl poartă și femeile… Tribul (astfel traduce Mommsen cuvântul gens) este… o colectivitate, rezultată din origina comună — adevărată sau presupusă, sau chiar fictivă — unită prin serbări, cimitir și moșteniri comune din care pot și trebue să facă parte toți indivizii personal liberi, deci și femeile. Greutatea este însă de a stabili numele de gintă al femeilor măritate. Este drept că această greutate era înlăturată, atâta vreme cât femeea nu putea să se căsătorească decât cu un membru al ginții ei; și, după cum se știe, multă vreme a fost mai greu pentru femei să se căsătorească în afară decât înăuntrul ginții; astfel, dreptul zis gentis enuptio^[2] se dădea încă în veacul al șaselea ca un privilegiu personal, ca recompensă… Acolo însă unde se făceau asemenea căsătorii în afară de gintă, e probabil că, în timpurile mai vechi, femeea a trecut prin acest fapt în tribul soțului. Nimic nu este mai sigur decât faptul că femeea, în vechea căsătorie religioasă, intra pe deplin în comunitatea, atât cea de drept cât și cea religioasă a soțului, și părăsea pe a ei. Cine oare nu știe că femeea măritată pierde dreptul ei activ și pasiv la moștenire, în favoarea tovarășilor ei de gintă și că în schimb intră în uniunea de moștenire a soțului, a copiilor ei și, în general, a tovarășilor de gintă ai acestuia? Și dacă este adoptată de soțul ei și ajunge în familia lui, cum poate ea rămâne străină de ginta lui?” (Pag. 9—11).

Mommsen susține deci că femeile romane care făceau parte dintr’o gintă, ar fi avut voie, la început, să se căsătorească numai înăuntrul ginții, și că deci ginta romană ar fi fost endogamă, iar nu exogamă. Această părere, care este în contrazicere cu tot ceeace știm despre alte popoare, se sprijină cu deosebire, dacă nu exclusiv, pe un singur pasaj foarte discutabil din Liviu (Cartea XXXIX, cap. 19), după care Senatul, în anul 568 dela înființarea orașului^[3] adică 186 înaintea erei noastre a decis, uti Feceniae Hispallae datio, deminutio, gentis enuptio, tutoris optio item esset quasi ei vir testamento dedisset; utique ei ingenuo nubere liceret, neu quid ei qui eam duxisset, ob id fraudi ignominiaeve esset — că Fecenia Hispalla va avea dreptul de a dispune de averea ei, de a o micșora, de a se căsători în afară de gintă, și de a-și alege un tutore, întocmai ca și cum soțul ei (mort) i-ar fi transmis acest drept prin testament; că ea poate să ia în căsătorie un om complect liber și că aceluia care o va lua de nevastă să nu i se socoată aceasta ca o faptă rea sau rușinoasă.

Fără îndoială că Feceniei, femee liberată, i se acordă aci dreptul de a se căsători în afară de gintă. Și tot așa de neîndoielnic este faptul, că soțul avea, prin aceasta, dreptul să transmită prin testament soției sale dreptul de a se căsători, după moartea lui, în afară de gintă. Dar, în afara cărei ginți?

Dacă, după cum crede Mommsen, femeea trebuia să se căsătorească înăuntrul ginții sale, atunci și după căsătorie ea rămânea în această gintă. Dar, în primul rând, această pretinsă endogamie a ginții este tocmai ceeace trebue dovedit. Și, în al doilea rând, dacă femeea trebuia să se căsătorească înăuntrul ginții, atunci, firește, că trebuia s’o facă și bărbatul, căci altfel el n’ar fi putut găsi o soție. Ajungem astfel la concluzia că soțul putea lăsa soției sale prin testament un drept pe care el însuși, pentru sine, nu-l avea; ajungem la un non-sens juridic. Mommsen simte și el acest lucru și deaceea el face presupunerea, că „pentru căsătoria în afară de gintă era nevoe, probabil de drept, nu numai de consimțământul aceluia ce deținea autoritatea, ci și de al tuturor tovarășilor de gintă”. (pag. 10, notă). In primul rând, aceasta este o presupunere foarte îndrăzneață și, în al doilea rând, ea este în contrazicere cu textul limpede al pasajului citat; Senatul dă soției acest drept în locul soțului, el îi dă exact, cât i-ar fi putut da soțul ei, nici mai mult și nici mai puțin, dar ceeace îi dă este un drept absolut, nelegat de nicio restricțiune; așa încât, dacă ea face uz de acest drept, să nu trebuiască să sufere de pe urma acestui fapt nici noul ei soț; Senatul însărcinează chiar pe consulii și pe pretorii prezenți și viitori să îngrijească pentru ca nicio nedreptate să nu i se întâmple ei din această cauză. Ipoteza lui Mommsen pare deci cu totul inadmisibilă.

Sau dimpotrivă: femeea se căsătorea cu un bărbat dintr’o altă gintă, ea rămânând însă în ginta ei. Și atunci, după pasajul de mai sus, soțul ei ar avea dreptul să îngăduie soției de a se căsători în afară de ginta ei proprie. Aceasta înseamnă că el ar fi avut dreptul să dispună de treburile unei ginți din care nici nu făcea parte. Lucrul este atât de absurd încât nu face să ne oprim mai mult asupra lui.

Rămâne deci numai presupunerea că femeea, în prima căsătorie, s’ar fi măritat cu un bărbat din altă gintă și ar fi trecut prin această căsătorie deadreptul în ginta soțului, ceeace admite și Mommsen în asemenea cazuri. Atunci imediat devin clare toate relațiile. Femeea, despărțită prin căsătorie de vechea ei gintă, și primită în noua uniune gentilică a soțului, ocupă acolo o situație cu totul specială. Ea este, ce-i drept, membră în gintă, dar nu este înrudită prin sânge; felul în care a fost primită o liberează din capul locului de orice oprire de a se căsători înăuntrul ginții în care ea a intrat tocmai prin căsătorie; apoi, ea este primită în uniunea conjugală a ginții, moștenește la moartea soțului ei averea lui, deci averea unui membru al ginții. Ce este mai firesc decât dorința ca această avere să rămână în gintă, ca femeea să fie astfel datoare să se căsătorească cu un membru din ginta primului ei soț și nu cu un altul? Și dacă trebue să se facă o excepție, cine este mai competent s’o împuternicească în acest scop decât acela care i-a lăsat averea, adică primul ei soț? In clipa în care i-a lăsat o parte din avere și i-a dat voie, în acelaș timp, să treacă această parte din avere într’o gintă străină, prin căsătorie sau în urma căsătoriei, această avere îi mai aparține; el dispune deci, literalmente, numai de proprietatea sa. Cât privește pe soția însăși și legăturile ei cu ginta soțului ei, el este acela care a introdus-o în această gintă print’un act de liberă voință — căsătoria; pare, deci, deasemenea firesc ca el să fie persoana indicată care s’o împuternicească a ieși din această gintă printr’o a doua căsătorie. Pe scurt, lucrul pare simplu și dela sine înțeles de îndată ce părăsim ideea bizară a endogamiei ginții romane și o privim, împreună cu Morgan, ca dela început exogamă.

Mai rămâne încă o ultimă ipoteză, care deasemenea și-a găsit reprezentanții ei, și încă cei mai numeroși: pasajul ar spune numai „că servitoarele liberate (libertae) nu puteau, fără aprobare specială, e gente enubere (să se căsătorească în afară de gintă) sau să facă vreun alt act, care, fiind legat de capitis deminutio minima^[4] ar fi avut ca urmare ieșirea libertatei din uniunea ginților”. (Lange „Antichități romane”, Berlin 1856, vol. I, pag. 195, unde se referă la Huschke în privința pasajului citat de noi din Liviu). Dacă această ipoteză este justă, atunci pasajul citat nu dovedește într’adevăr nimic cu privire la relațiile Romanelor pe deplin libere, și cu atât mai puțin poate fi vorba de o obligație a acestora de a se căsători înăuntrul ginții.

Expresia enuptio gentis se găsește numai în acest pasaj și nicăieri în altă parte, în întreaga literatură romană; cuvântul enubere, a se căsători în afară de gintă, se întâlnește numai de trei ori tot la Liviu, și atunci nu cu privire la gintă. Fantezia că Romanele puteau să se căsătorească numai înăuntrul ginții își datorește existența numai acestui unic pasaj. Ea nu poate însă fi nicidecum susținută. Căci, sau pasajul se referă numai la anumite restricții pentru femeile liberate, și atunci el nu dovedește nimic cu privire la cele complect libere (ingenuae); sau el privește și pe cele complect libere, și atunci el dovedește mai curând că femeea, de regulă, se căsătorea în afara ginții ei, dar intra, odată cu căsătoria, în ginta soțului; deci împotriva lui Mommsen și pentru Morgan.

După aproape trei sute de ani dela întemeierea Romei^[5] legăturile gentilice mai erau atât de puternice, încât o gintă patriciană, aceea a Fabienilor, putu să întreprindă pe cont propriu cu învoirea Senatului, o expediție împotriva orașului vecin, Veii. Se spune că 306 Fabieni ar fi pornit în campanie și ar fi fost atrași într’o cursă și uciși și că un singur băiat rămas în viață ar fi perpetuat ginta.

Zece ginți formau, după cum am zis, o fratrie, care aici se numea curie și avea atribuții publice mai însemnate decât fratria greacă. Fiecare curie avea propriile ai ceremonii religioase, sanctuarele și preoții săi; aceștia din urmă, în totalitatea lor, formau unul din colegiile preoțești romane. Zece curii formau un trib, care probabil că avusese la început, ca și celelalte triburi latine, un șef ales — comandant al armatei și mare preot. Cele trei triburi la un loc formau poporul roman, populus romanus.

Deci din poporul roman putea face parte numai acela care era membrul unei ginți, și, printr’însa membru al unei curii și al unui trib. Prima orânduire a acestui popor a fost următoarea: treburile publice erau conduse la început de Senat, care, după cum a observat pentru prima dată Niebuhr în mod just, era alcătuit din conducătorii celor trei sute de ginți; tocmai deaceea ei, ca cei mai în vârstă dintre gentili, se numeau tați (patres) și totalitatea lor Senat (sfatul celor mai bătrâni, dela senex, bătrân). Și aci, obiceiul de a alege pe conducător întotdeauna din una și aceeași familie din fiecare gintă, a creat prima nobilime a tribului; familiile acestea se numeau patricieni și pretindeau dreptul exclusiv de a face parte din Senat și de a ocupa toate celelalte slujbe. Legenda care spune că Romulus ar fi dat celor dintâi senatori și urmașilor lor patriciatul cu privilegiile lui, arată că poporul s’a împăcat cu vremea cu această pretenție, care deveni un drept real. Senatul, ca și Bule-a ateniană, avea cuvântul hotărîtor în multe treburi, discuta în prealabil chestiunile mai importante, și mai ales legile noi. In privința acestora, hotărîrea era luată de adunarea poporului numită comitia curiata (Adunarea curiilor). Poporul se aduna grupat pe curii, iar în fiecare curie probabil pe ginți; la luarea hotărîrii, fiecare din cele treizeci de curii avea câte un vot. Adunarea curiilor aproba sau respingea toate legile, alegea pe toți slujbașii superiori, inclusiv pe rex (așa numitul rege), declara război, dar pacea o încheia Senatul și hotăra, ca instanță judecătorească supremă, la apelul celor interesați, în toate cazurile în care era vorba de pedepsirea cu moartea a unui cetățean roman. In sfârșit, pe lângă Senat și adunarea poporului era regele, care corespundea întocmai basileus-ului Grecilor și nu era nicidecum regele aproape absolut, așa cum îl înfățișează Mommsen^[6]. Și el era șef de armată, mare preot și președinte al anumitor instante judecătorești. El nu avea nicidecum atribuții civile sau puterea de a dispune de viața, libertatea și proprietatea cetățenilor, atât timp cât aceste atribuții nu izvorau din puterea disciplinară a șefului armatei sau din puterea președintelui instanțelor judecătorești întru executarea sentinței. Funcția de rex nu era ereditară; dimpotrivă, el era mai întâi ales de către adunarea curiilor, probabil în urma propunerii predecesorului, și apoi era instalat în mod solemn de către o a doua adunare. Că regele putea fi și destituit, ne-o dovedește soarta lui Tarquinius Superbus.

Ca și Grecii din vremea eroică, Romanii trăiau deci pe timpul așa zișilor regi într’o democrație militară, întemeiată pe ginți, fratrii și triburi, și izvorînd din ele. Chiar dacă curiile și triburile erau alcătuiri în parte artificiale, ele se formaseră după modelele adevărate, natural desvoltate, ale societății din care izvorîseră și care le înconjura încă din toate părțile. Chiar dacă nobilimea patriciană, natural desvoltată, câștigase deja teren, și chiar dacă regii căutau să-și lărgească treptat atribuțiile, prin aceasta nu se schimbă caracterul fundamental inițial al orânduirii, și numai aceasta are importanță.

Intre timp, populația orașului Roma și a regiunii Roma, care se mărise prin cuceriri, se înmulți în parte prin imigrări, în parte prin anexarea locuitorilor din districtele supuse, în mare parte latine. Toți acești noi supuși (lăsăm aici la o parte chestiunea clienților) trăiau în afară de vechile ginți, curii și triburi, nu făceau deci parte din populus romanus, din poporul roman propriu zis. Ei erau oameni personal liberi, puteau avea proprietate funciară, erau obligați să plătească biruri și să facă serviciul militar. Dar nu puteau ocupa nicio slujbă și nici lua parte la adunarea curiilor sau la împărțirea pământurilor cucerite de stat. Ei constituiau plebea, exclusă dela toate drepturile publice. Prin creșterea continuă a numărului lor, prin educația militară și prin înarmarea lor, ei deveniră o putere amenințătoare pentru vechiul populus, închis ermetic acum față de orice creștere din afară. La aceasta se adaugă faptul că proprietatea funciară, pe cât se pare, era împărțită aproape egal între populus și plebe, în timp ce bogăția comercială și industrială, de altfel nu prea desvoltată încă, era mai ales în mâna plebei.

Față de marea întunecime în care este învăluită istoria primitivă, cu totul legendară, a Romei — întunecime considerabil întărită prin încercările de interpretare raționalisto-pragmatice și prin comunicările scriitorilor cu pregătire juridică de mai târziu, care au servit de izvor — nu se poate spune nimic hotărît nici despre timpul, nici despre cursul și nici despre cauzele revoluției care puse capăt vechii organizații gentilice. Sigur este numai că pricina ei rezida în luptele dintre plebe și populus.

Noua constituție atribuită regelui (rex) Servius Tullius, și care se bazează pe modelul grecesc, cu deosebire pe cel al lui Solon, creă o nouă adunare a poporului, care cuprindea sau excludea fără deosebire pe populus și pe plebei, după cum aceștia făceau serviciul militar sau nu. Toți bărbații datori a purta armele erau împărțiți în șase clase după avere. Minimum de proprietate pentru fiecare din primele cinci clase era: I-a — 100.000 ași; a II-a — 75.000; a III-a — 50.000; a IV-a — 25.000; a V-a — 11.000 ași; ceeace, după Dureau de la Malle, corespunde aproximativ cu 14.000, 10.500, 7.000, 3.600 și 1.570 mărci. Clasa a VI-a, proletarii, era alcătuită din cei mai puțin avuți, care erau scutiți de servicii și de dări. In noua adunare populară a centuriilor (comitia centuriata), cetățenii se orânduiau militărește, pe companii în centuriile lor de câte o sută de oameni, și fiecare centurie avea un vot. Cea dintâi clasă, însă, dădea 80 centurii; a doua 22; a treia 20; a patra 22; a cincea 30; a șasea dădea și ea una, de formă. La acestea se adăuga cavaleria recrutată dintre cei mai bogați, cu 18 centurii; la un loc erau 193; majoritatea voturilor 97. Astfel, cavaleria și clasa întâia, la un loc, aveau ele singure 98 de voturi, deci majoritatea; dacă erau de acord, celelalte clase nici nu mai erau întrebate și hotărîrea era socotită ca luată, și fără ele.

Asupra acestei noi adunări a centuriilor trecură acum toate drepturile politice ale fostei adunări a curiilor (în afară de câteva drepturi nominale); curiile și gințile ce le alcătuiau, fură coborîte prin aceasta, ca și în Atena, la rolul de simple asociații private și religioase și vegetară ca atare încă mult timp, în vreme ce adunarea curiilor se stinse curând cu totul. Pentru a îndepărta din stat și cele trei triburi gentilice vechi, s’au creat patru triburi teritoriale, din care fiecare ocupa un cartier al orașului și dispunea de o serie de drepturi politice.

Astfel fu dărâmată și în Roma, încă înainte de desființarea așa zisei regalități, vechea orânduire socială, bazată pe legături personale de sânge și locul ei fu luat de o adevărată organizație de stat, bazată pe împărțirea teritorială și pe deosebirea de avere. Puterea publică se concentra aci în mâinile cetățenilor, datori de a face serviciul militar și era îndreptată nu numai împotriva robilor ci și împotriva așa zișilor proletari excluși dela serviciul militar și dela înarmare.

In sânul acestei orânduiri noi, care se desvoltă și mai mult când fu alungat ultimul rege, Tarquinius Superbus, uzurpatorul adevăratei puteri regale și când regele fu înlocuit prin doi comandanți militari (consuli) cu egale puteri în funcțiuni (ca la Irochezi) — în sânul acestei orânduiri se desfășoară întreaga istorie a republicii romane cu toate luptele ei dintre patricieni și plebei pentru accesul la funcțiunile publice și pentru participarea la folosirea pământurilor statului, cu disolvarea în cele din urmă a nobilimii patriciene în noua clasă a marilor proprietari funciari și financiari, proprietari care au înghițit treptat toate proprietățile funciare ale țăranilor ruinați prin serviciul militar, au cultivat cu ajutorul robilor imensele latifundii astfel formate, au despopulat Italia și au deschis în modul acesta calea nu numai puterii imperiale, dar și urmașilor ei, barbarilor germani.

1. Războaiele punice sunt cele trei războaie pe care le-a dus Roma contra Cartaginei. Cel de al doilea război punic a avut loc în 218—201 înaintea erei noastre. — Nota Red.
2. Gentis enuptio — căsătoria în afara ginții — Nota Red.
3. La Romani timpul socotit „dela înființarea orașului” (Roma) începe cu anul 754 înaintea erei noastre. — Nota Red.
4. Capitis deminutio minima — pierderea minimală a drepturilor. — Nota Red.
5. Adică în veacul al V-lea înaintea erei noastre. — Nota Red.
6. Latinescul rex echivalează cu cuvântul celto-irlandez righ (șef de trib) și cu goticul reiks; că acest din urmă cuvânt, ca la început și Fürst al nostru [german] (adică în englezește first, în daneză förste, primul) însemna șef de gintă sau trib, reiese din faptul că Goții aveau încă în veacul al IV-lea un cuvânt special pentru regele de mai târziu, șef de armată al întregului popor: thiudans. In traducerea bibliei, Ulfila nu numește niciodată pe Artaxerxe și Irod reiks, ci thiudans, iar împărăția împăratului Tiberius nu este numită reiki, ci thiudinassus. In numele thiudan-ului, sau cum traducem inexact, al regelui gotic Thiudareiks, Theodorich, adică Dietrich, amândouă aceste denumiri s’au contopit într’una singură. — (Nota lui Engels)