Originea familiei, a proprietății private și a statului/Formarea statului la Germani

by Friedrich Engels

Aspect 2

VIII

FORMAREA STATULUI LA GERMANI

 

Germanii erau, după Tacit, un popor foarte numeros. O idee aproximativă de puterea numerică a diferitelor popoare germane ne-o facem citind pe Cezar; după el numărul Usipeților și Tencterilor, apăruți pe malul stâng al Rinului, era de 180.000 de suflete inclusiv femeile și copiii. Deci cam 100.000 de fiecare seminție,^[1] așa dar mult mai mult decât, de pildă, totalitatea Irochezilor în vremea înfloririi lor, când, nedepășind cifra de 20.000 ajunseseră spaima țării întregi, dela marile lacuri până la Ohio și Potomac. Dacă, pe baza informațiilor pe care le avem, încercăm să grupăm semințiile mai bine cunoscute, așezate în apropierea Rinului, o asemenea seminție, luată izolat, ocupă pe hartă, în mijlociu, întinderea unui district prusian, cam 10.000 de kilometri pătrați sau 182 mile pătrate geografice. Or, Germania Magna^[2] a Romanilor, care se întindea până la Vistula, cuprindea în cifre rotunde 500.000 kilometri pătrați. Socotind la 100.000 cifra mijlocie a unei singure seminții, totalitatea locuitorilor din Germania Magna s’ar ridica la 5.000.000; numărul este considerabil pentru un grup de popoare barbare; în condițiunile noastre, zece locuitori pe un kilometru pătrat sau 550 pe o milă pătrată geografică este un număr extrem de redus. Dar numărul Germanilor din vremea aceea este departe de a fi cuprins în întregime în această cifră. Noi știm că dealungul Carpaților până la gurile Dunării, locuiau popoare germane de neam gotic: Bastarni, Peuchini și alții, în număr atât de mare, încât Pliniu face dintrînșii al cincilea trib de căpetenie al Germanilor, iar ei, care deja pe la 180 înaintea erei noastre intrară în solda regelui macedonean Perseu, au pătruns încă în primii ani ai domniei lui August până în regiunea Adrianopolului. Dacă îi socotim numai la un milion, atunci numărul probabil al tuturor Germanilor la începutul erei noastre trebue să fi fost de cel puțin șase milioane.

După așezarea lor în Germania, populația trebue să se fi înmulțit cu o repeziciune din ce în ce mai mare; înseși progresele industriale mai sus pomenite ar putea dovedi aceasta. Obiectele găsite în mlaștinile dela Schleswig sunt, după monedele romane aflate între ele, din veacul al treilea. Pe vremea aceea deci, exista deja pe malurile Mării Baltice o industrie metalurgică și o industrie textilă desvoltată, un comerț intens cu imperiul roman și un oarecare lux la cei bogați — toate, indicii ale unei populații dese. Pe vremea aceea însă, începe și războiul general de ofensivă al Germanilor pe tot lungul Rinului, al valului hotarnic roman și al Dunării, dela Marea Nordului până la Marea Neagră, dovadă directă a numărului mereu în creștere al populației, care căuta să se întindă dincolo de hotarele sale. Trei sute de ani dură lupta, în timpul căreia tot tribul de căpetenie al popoarelor gotice (cu excepția Goților Scandinavi și Burgunzilor) se îndreptă spre Sud-Est, formând aripa stângă a marii linii de atac, din centrul căreia Germanii de Nord (Herminonii) au înaintat spre Dunărea de sus, și din aripa dreaptă a căreia au înaintat pe Rin Ischevonii, acum numiți Franci; Britania fu cucerită de Ingevoni. Pe la sfârșitul veacului al cincilea imperiul roman sleit și neputincios le stătea deschis, Germanilor năvălitori.

Mai sus ne găseam la leagănul civilizației antice grecești și romane. Acum stăm în fața sicriului ei. Peste toate țările din basinul Mării Mediterane trecuse rindeaua nivelatoare a domniei romane, și aceasta ținu veacuri dearândul. Acolo unde limba greacă nu se împotrivea, toate limbile naționale trebuiră să facă loc unei limbi latine stricate; dispărură toate deosebirile naționale, nu mai erau nici Gali, nici Iberi, nici Liguri, nici Norici, toți deveniseră Romani. Administrația și dreptul roman disolvaseră peste tot locul vechile uniuni de ginți și, odată cu ele, nimiciră ultima rămășiță de activitate proprie locală și națională. Romanitatea de curând fabricată nu oferea nimic în schimb. Ea nu exprima nicio naționalitate, ci, dimpotrivă, numai lipsa de naționalitate. Elementele noilor națiuni erau în ființă pretutindeni; dialectele latine din diferitele provincii se diferențiară din ce în ce mai mult; hotarele naturale, care făcuseră mai înainte din Italia, Galia, Spania, Africa teritorii de sine stătătoare, mai existau încă și se mai făceau încă simțite. Dar nicăieri nu exista puterea care să unească laolaltă aceste elemente în noi națiuni; nicăieri nu era încă vreo urmă de capacitate de desvoltare, de putere de împotrivire, cu atât mai puțin putere de creație. Masa uriașă de oameni de pe colosalul teritoriu era unită numai printr’o singură legătură: statul roman, și acesta le ajunsese cu timpul cel mai rău dușman și asupritor. Provinciile nimiciseră Roma; însăși Roma devenise un oraș de provincie ca și celelalte — era privilegiat, dar nu mai era stăpânul, nu mai era centrul imperiului universal, nici măcar reședința împăraților și a ajutorilor lor, care trăiau acum în Constantinopol, Trier, Milano. Statul roman devenise o mașină uriașă și complicată numai pentru despuierea supușilor. Biruri, dări către stat, și prestații de tot felul aruncau masa populației într’o sărăcie din ce în ce mai mare; împilarea crescuse până la un grad de nesuferit datorită stoarcerilor făcute de guvernatori, de perceptorii de impozite, de soldați. Iată la ce dusese domnia statului roman asupra lumii: el își întemeia dreptul de existență pe păstrarea ordinii înăuntru și pe apărarea împotriva barbarilor în afară. Dar ordinea lui era mai rea decât cea mai grozavă desordine, și barbarii, împotriva cărora pretindea că apără pe cetățeni, erau așteptați de aceștia ca mântuitori.

Nu mai puțin disperată era starea societății. Incă din ultima perioadă a Republicii, dominația romană se baza pe o necruțătoare exploatare a provinciilor cucerite; împărații nu numai că nu înlăturaseră această exploatare, ci, dimpotrivă, o organizaseră. Cu cât decădea mai mult imperiul, cu atât creșteau birurile și sarcinile, cu atât mai fără de rușine jefuiau și storceau slujbașii. Comerțul și industria nu fuseseră niciodată îndeletnicirea Romanilor stăpânitori de popoare; numai în cămătărie întrecuseră tot ceeace fusese înainte și după dânșii. Comerțul existent, care se mai păstrase, pieri din pricina escrocheriilor făcute de slujbași; ceeace a mai putut rezista, se găsea în partea orientală, în partea greacă a imperiului, care nu intră în sfera studiului nostru. Sărăcirea generală, regresul comerțului, al meseriilor și al artelor, scăderea populației, decăderea orașelor, întoarcerea agriculturii la o treaptă mai înapoiată — iată rezultatul final al dominației romane asupra lumii.

Agricultura, ramura hotărîtoare de producție în toată lumea veche, căpătă din nou, mai mult ca oricând, însemnătatea ei din trecut. In Italia, imensele complexe de moșii (latifundiile) care dela sfârșitul Republicii încoace cuprinseseră aproape tot teritoriul țării, erau folosite în două chipuri: sau ca pășuni, unde populația fusese înlocuită prin oi și prin boi, pentru paza cărora era nevoie de puțini robi, sau ca vile, unde o masă de robi făceau grădinărie în stil mare, parte pentru luxul proprietarului, parte pentru desfacerea pe piețele orașelor. Intinsele pășuni se păstrară și chiar se lărgiră și mai mult, vilele și grădinăria se degradară odată cu sărăcirea proprietarilor lor și cu decăderea orașelor. Economia latifundiară întemeiată pe munca robilor nu mai renta; pe atunci însă ea era singura formă posibilă a marii agriculturi. Mica gospodărie ajunsese iarăși singura formă convenabilă a agriculturii. Una după alta, vilele fură împărțite în parcele mici și date la arendași, cu drept de moștenire, care plăteau o sumă anumită sau unor partiarii, mai mult administratori decât arendași, care căpătau pentru munca lor a șasea parte sau chiar numai a noua parte din produsul anual. Aceste mici parcele de pământ erau date însă de preferință colonilor care plăteau în schimb o anumită sumă anuală; ei erau legați de pământ și puteau fi vânduți odată cu parcela lor; ce-i drept, ei nu erau robi, dar nici liberi, nu se puteau căsători cu oameni liberi și căsătoriile dintre dânșii nu erau privite ca legiuite, ci, ca acelea ale robilor, ca un simplu concubinaj (contubernium). Ei erau premergătorii iobagilor din evul mediu.

Robia antică își trăise traiul. Nici la țară, în marea agricultură, nici în industriile manufacturiere dela orașe, ea nu mai aducea un venit care să merite osteneala — piața de desfacere pentru produsele ei dispăru. Iar mica agricultură și mica meșteșugărie, la care se redusese uriașa producție din vremurile de înflorire ale imperiului, nu aveau loc pentru robi numeroși. Numai pentru robii de casă și de lux ai bogaților mai era loc în societate. Dar robia pe cale de dispariție era încă îndestulătoare pentru a face ca orice muncă productivă să pară o muncă de rob, nevrednică pentru liberii Romani, și doar fiecare era pe atunci astfel. De aici rezultă, pe de o parte, eliberarea unui număr din ce în ce mai mare de robi de prisos, deveniți o povară, pe de altă parte, înmulțirea colonilor și a oamenilor liberi sărăciți (asemănători cu aceia numiți poor whites^[3] din fostele state sclavagiste ale Americii). Creștinismul este absolut nevinovat de pieirea treptată a robiei antice. El a viețuit timp de veacuri în imperiul roman alături de robie și mai târziu n’a împiedecat deloc comerțul cu robi făcut de creștini nici pe acela al Germanilor din Nord, nici al Venețienilor la Marea Mediterană și nici comerțul de mai târziu^[4] cu negrii. Robia nu mai era rentabilă, deaceea pieri. Dar pierind, robia a lăsat în urma ei un spin otrăvitor, în disprețul celor liberi față de munca productivă. Acesta era impasul fără de ieșire în care se găsea lumea romană: robia era economicește cu neputință, munca celor liberi era disprețuită moralicește. Una nu mai putea fi, cealaltă încă nu putea fi forma de bază a producției sociale. Singura salvare putea fi numai o revoluție radicală.

In provincii lucrurile nu stăteau mai bine. Cele mai multe știri le avem din Galia. Acolo, alături de coloni mai erau și țărani săraci liberi. Pentru a se asigura împotriva samavolniciilor din partea slujbașilor, judecătorilor și cămătarilor, aceștia se puneau adeseori sub scutul, sub patronajul unui om cu putere; și aceasta o făceau nu numai țărani izolați, ci comune întregi, așa că împărații din veacul al IV-lea dădură de mai multe ori edicte care opreau acest lucru. Dar au găsit oare apărare cei care o căutau? Patronul le punea condiția să-i treacă lui proprietatea asupra pământurilor lor, asigurându-le în schimb uzufructul pe viață; un șiretlic pe care sfânta biserică prinzându-l, îl imită cu energie în veacul al IX-lea și al X-lea pentru a mări împărăția lui D-zeu și propria sa proprietate funciară. Este adevărat că atunci, prin anul 475, episcopul Salvian din Marsilia mai tună încă plin de indignare împotriva unui astfel de furt și ne povestește că împilarea slujbașilor romani și a marilor proprietari ajunsese atât de nesuferită, încât mulți „Romani” fugeau în locurile ocupate deja de barbari, și cetățenii romani stabiliți acolo nu se temeau de nimic mai mult decât de a ajunge din nou sub stăpânirea romană. Că, din pricina sărăciei, unii părinți adesea își vindeau pe atunci copiii ca robi rezultă din legea ce s’a făcut împotriva acestui lucru.

Drept răsplată de a-i fi mântuit pe Romani de propriul lor stat, barbarii germani le luară două treimi din pământ și-l împărțiră între dânșii. Impărțirea se făcu potrivit orânduirii gentilice; față de numărul relativ mic al cuceritorilor, întinderi foarte mari rămaseră neîmpărțite, în posesiunea în parte a poporului întreg, în parte a diferitelor triburi și ginți. In fiecare gintă, pământul arabil și fânețele fură împărțite în părți egale prin tragere la sorți între gospodării; nu știm dacă se mai făceau apoi noi împărțiri, dar, în orice caz, acest obicei dispăru curând în provinciile romane și loturile izolate deveniră proprietate privată care putea fi înstrăinată, alod. Pădurile și pășunile rămaseră neîmpărțite, pentru folosința obștească; această folosință, ca și modul de lucrare a pământurilor împărțite, erau reglementate după obiceiul vechi și după hotărîrea comunității. Cu cât ginta ședea de mai mult timp în acelaș sat, și cu cât se contopeau mai mult, treptat, Germanii cu Romanii, cu atât mai mult caracterul de rudenie al uniunii dispărea, făcând loc celui teritorial; ginta dispăru în comunitatea de marcă, în care, ce-i drept, se pot vedea încă destul de des urme care îi situează originea în relațiile de rudenie ale membrilor comunității. Astfel orânduirea gentilică, se prefăcu pe nesimțite cel puțin în țările în care se menținu comunitatea de marcă — în Nordul Franței, Anglia, Germania și Scandinavia — într’o orânduire teritorială și căpătă prin aceasta posibilitatea de a se acomoda statului. Dar ea păstră totuși caracterul primitiv democratic, care e propriu întregii organizații gentilice și astfel, chiar în forma degenerată ce-i fu impusă mai târziu, ea păstră o rămășiță din orânduirea gentilică, ceeace servi în mâinile celor subjugați ca o armă până în timpurile cele mai noi.

Dacă, deci, legătura de sânge în gintă pieri curând, apoi aceasta a fost o urmare a faptului că în triburi și în întreg poporul, instituțiile ei degenerară în urma cuceririi. Noi știm că domnia asupra unor subjugați nu se poate împăca cu orânduirea gentilică. Aci vedem acest lucru pe scară întinsă. Popoarele germane, stăpâne peste provinciile romane, aveau de organizat această cucerire a lor. Dar masele romane nu puteau fi nici încorporate în grupele gentilice, nici stăpânite cu ajutorul acestora. In fruntea organelor administrative locale romane, care în mare parte continuau a exista la început, trebuia așezată o putere care să înlocuiască statul roman, și această putere nu putea fi decât un alt stat. Organele orânduirii gentilice trebuiră deci să se prefacă în organe de stat și, sub presiunea împrejurărilor, chiar foarte repede. Or, cel dintâi reprezentant al poporului cuceritor era șeful armatei. Asigurarea teritoriului cucerit înăuntru și în afară, cerea întărirea puterii lui. Sosise clipa pentru transformarea puterii șefului militar în putere regală și transformarea se săvârși.

Să luăm statul Francilor. Acolo poporului biruitor al Salilor îi reveniră în deplină proprietate nu numai întinsele domenii ale statului roman, ci și toate marile întinderi de pământ, care nu fuseseră împărțite comunităților mai mari sau mai mici de ținut sau marcă, mai ales marile suprafețe împădurite. Primul lucru pe care-l făcu regele Francilor, transformat dintr’un simplu șef suprem de armată într’un adevărat domnitor, a fost de a preface această proprietate a poporului în proprietate regală, de a o fura poporului și a o dărui sau da ca feud oamenilor din suita sa. Această suită alcătuită la început din însoțitorii lui personali în război și din ceilalți sub-șefi ai armatei, se întări curând în număr, nu numai prin Romani, adică Gali romanizați, care îi deveniră în curând absolut necesari prin știința lor de carte, prin cultura lor, prin cunoașterea limbii romane vorbite și a limbii latine literare, precum și a legilor țări, ci și prin robi, iobagi și robi eliberați, care formau corpul lui de curteni și dintre care el își alegea favoriții. Tuturor acestora li se dăruiau deobicei, la început, bucăți de pământ care aparțineau poporului; mai târziu ele li se împrumutau sub formă de beneficii, la început, de obicei, până la moartea regelui, și astfel se creă pe socoteala poporului baza unei noi nobilimi.

Dar nu numai atâta. Marea întindere a împărăției nu putea fi cârmuită cu mijloacele vechii orânduiri gentilice; sfatul conducătorilor, chiar dacă n’ar fi dispărut de mult, n’ar mai fi putut să se adune și fu curând înlocuit prin anturajul permanent al regelui; vechea adunare a poporului rămase numai de formă, ajunse însă și ea, din ce în ce mai mult o simplă adunare a șefilor inferiori ai armatei și a nobilimii născânde. Din pricina veșnicelor războaie civile și de cucerire — acestea din urmă mai ales pe vremea lui Carol cel Mare — țăranii liberi, proprietari de pământ, masa poporului franc, fură tot atât de istoviți și de ruinați cum fuseseră înainte țăranii romani, în ultimii ani ai Republicii. Ei, care la început alcătuiseră toată armata, iar după cucerirea Franței formaseră sâmburele ei, deveniră, la începutul veacului al IX-lea, atât de săraci, încât din cinci oameni abia unul putea lua parte la expediții. In locul țăranilor liberi strânși deadreptul de către rege, veni o armată alcătuită din slugile noii nobilimi, având printre ei și țărani iobagi, urmași ai acelora care înainte nu cunoșteau ca stăpân decât pe rege și, mai înainte încă, nu cunoșteau niciun stăpân, nici chiar pe rege. Sub urmașii lui Carol ruina clasei țărănești france se desăvârși prin războaie lăuntrice, prin slăbiciunea puterii regești și prin încălcările corespunzătoare ale nobililor pe lângă care se mai adăugară și conții de ținuturi, instituiți de Carol cel Mare și care urmăreau să facă ereditară funcția lor, și, în sfârșit, prin năvălirile Normanzilor. Cincizeci de ani după moartea lui Carol cel Mare, împărăția francă zăcea la picioarele Normanzilor, tot așa de lipsită de putere de împotrivire cum zăcuse cu patru sute de ani în urmă, imperiul roman la picioarele Francilor.

Și nu numai slăbiciunea externă, ci și ordinea, sau mai curând dezordinea socială lăuntrică, era aproape la fel. Țăranii franci liberi se aflau într’o stare asemănătoare cu a înaintașilor lor, colonii romani. Ruinați prin războaie și prădăciuni, ei fuseseră nevoiți să se pună sub ocrotirea noii nobilimi parvenite sau a bisericii, fiindcă puterea regească era prea slabă pentru a-i apăra; dar această apărare, ei trebuiră s’o plătească scump. Ca și altădată țăranii gali, dânșii trebuiră să treacă proprietatea pământului lor în mâinile stăpânului suzeran și îl primiră înapoi dela acesta în arendă, sub forme diferite și schimbătoare, întotdeauna însă numai cu îndatorirea de a face în schimb munci și a plăti dări; odată ajunși într’o asemenea formă a dependenței, ei pierdură încetul cu încetul și libertatea personală după câteva generații, ei erau în cea mai mare parte iobagi. Cât de repede dispărea clasa țărănească liberă, ne arată cartea cadastrală a mânăstirii Saint-Germain des Près, pe atunci lângă, acum în Paris, alcătuită de Irminon. Pe întinsul domeniu al acestei mânăstiri, domeniu împrăștiat în împrejurimile ei, erau încă pe vremea lui Carol cel Mare 2788 de gospodării, aproape toate ale Francilor cu nume germanice. Intre dânșii erau 2080 de coloni, 35 de liți, 220 de robi și numai 8 locuitori liberi. Practica declarată nelegiuită de Salvian, de a impune țăranului să treacă proprietatea pământului său protectorului, dela care îl primea înapoi numai sub forma de uzufruct pe viață, era acum pretutindeni exercitată de către biserică împotriva țăranilor. Claca, acum din ce în ce mai răspândită, avusese ca model atât angaralele romane, servicii silite către stat, cât și prestațiile membrilor mărcilor germane pentru facerea podurilor și a drumurilor precum și pentru alte scopuri obștești. In aparență, masa populației se întorsese deci, după patru sute de ani, la punctul ei de plecare.

Aceasta însă dovedea numai două lucruri: întâi, că diferențierea socială și repartizarea proprietății în imperiul roman decadent, corespundeau pe deplin nivelului de atunci al producției în agricultură și în industrie, și că, deci, această organizare era inevitabilă; și, al doilea, că, în timpul celor patru sute de ani următori, acest nivel de producție nici nu coborîse, nici nu se ridicase simțitor, dăduse deci din nou naștere, cu aceeași necesitate, la aceeași repartizare a proprietății și la aceleași clase ale populației. În cursul ultimelor veacuri ale imperiului roman orașul pierduse vechea lui dominație asupra satelor și nu o recăpătase în cele dintâi veacuri ale stăpânirii germane. Acest fapt presupune o treaptă înapoiată de desvoltare, atât în agricultură cât și în industrie. Starea aceasta generală produce în mod necesar mari proprietari funciari și țărani săraci care depind de dânșii. Cât de puțin posibil a fost ca să se impună unei astfel de societăți, pe de o parte gospodăria latifundiilor romane lucrate cu robi, pe de altă parte, marea cultură modernă cu munca de clacă, ne-o dovedesc experimentele colosale — dar care au trecut aproape fără de urme — făcute de către Carol cel Mare pe vestitele sale ville împărătești^[5]. Ele fură continuate numai de către mânăstiri și fură rodnice numai pentru ele; mânăstirile însă erau organisme sociale anormale, întemeiate pe celibat; aceste experimente puteau da rezultate excepționale, dar tocmai deaceea trebuiau să rămână excepții.

Și totuși, în aceste patru sute de ani s’a făcut un progres. Chiar dacă la sfârșitul perioadei regăsim aproape aceleași clase principale ca la început, oamenii care alcătuiau aceste clase n’au rămas aceiași. Robia antică dispăruse, dispăruseră oamenii liberi sărăciți care disprețuiau munca, socotind-o o ocupație de rob. Intre colonul roman și noul iobag trăise liberul țăran franc. „Amintirea inutilă și lupta zadarnică” a lumii romane în decădere erau moarte și îngropate. Clasele sociale din veacul al IX-lea se formaseră nu în mocirla unei civilizații pe cale de pieire, ci în durerile nașterii unei civilizații noi. Noua generație, stăpâni ca și servitori, era o generație de adevărați bărbați, în comparație cu înaintașii lor romani. Raporturile dintre puternicii proprietari funciari și țăranii aserviți lor, raporturi care fuseseră pentru aceștia forma în care avea să piară, fără posibilitate de scăpare, lumea antică, deveneau pentru ceilalți punctul de plecare al unei noi desvoltări. Și apoi, oricât de neproductivi par acești patru sute de ani, ei au lăsat în urma lor un mare produs: naționalitățile moderne, refacerea și diferențierea omenirii din Europa apuseană pentru istoria viitoare. In adevăr. Germanii insuflaseră Europei o viață nouă, și deaceea, dizolvarea statelor din perioada germanică se sfârși nu printr’o subjugare înfăptuită de către Normanzi și Sarasini, ci prin evoluția beneficiilor și a relațiilor de protecție (Kommendation) înspre feudalism, și printr’o așa de colosală înmulțire a populației, încât numai după două sute de ani puternicele pierderi de sânge pricinuite de cruciade fură suportate fără pagubă.

Care a fost însă miracolul tainic, prin care Germanii insuflară noi puteri de viață Europei muribunde? Era oare o putere magică, înăscută poporului german, cum prezintă lucrurile istoriografia noastră șovinistă? Deloc. Germanii erau, cu deosebire în acea vreme, un trib aric înzestrat cu mari însușiri și în plină desvoltare viguroasă. Nu însă facultățile lor specific naționale au întinerit Europa, ci — pur și simplu — barbaria lor, orânduirea lor gentilică.

Priceperea și vitejia lor personală, spiritul de libertate și instinctul lor democratic, care vedea în toate treburile publice treburile lor proprii, pe scurt, toate însușirile pierdute de Romani, și care singure erau în stare să alcătuiască din mlaștina lumii romane state noi și să facă să se desvolte noi naționalități — ce erau ele altceva decât trăsăturile caracteristice ale barbarilor de pe treapta superioară roade ale orânduirii lor gentilice.

Ce alta a făcut pe Germani să schimbe forma veche a monogamiei, să îmblânzească domnia bărbatului în familie, să dea femeii o situație mai înaltă de cum a cunoscut-o vreodată lumea clasică, dacă nu barbaria lor, obiceiurile lor gentilice și tradițiile încă vii din vremea matriarhatului?

Cui — dacă nu barbariei și felului lor exclusiv barbar de a se așeza după ginți — datoresc ei faptul, că cel puțin în trei țări din cele mai de seamă, Germania, Franța de Nord și Anglia, au salvat și au transplantat în statul feudal un fragment din adevărata orânduire gentilică sub forma de comunitate de marcă, dând astfel clasei subjugate, țăranilor, chiar în timpul celei mai grele iobăgii medievale, o închegare teritorială și un mijloc de rezistență, pe care nu le-au avut la îndemână, nici robii antici, nici proletarii moderni?

Și, în sfârșit, dacă au putut să desvolte și să facă dominantă forma mai blândă a servituții practicată deja în patria lor, formă pe care o lua din ce în ce mai mult robia și în imperiul roman, formă care, lucru relevat pentru întâia oară de Fourier, le da celor robiți mijloacele de liberare treptată ca clasă (fournit aux cultivateurs des moyens d’affranchissement collectif et progressif)^[6]; o formă care prin acest fapt stă cu mult deasupa robiei, în care era cu putință numai liberarea personală imediată fără vreun stadiu de trecere (antichitatea nu cunoaște înlăturarea robiei prin răscoale biruitoare) — pe când, de fapt, iobagii din evul mediu putură să se emancipeze treptat ca clasă — cui se datorește aceasta, dacă nu barbariei Germanilor, datorită căreia ei nu ajunseseră încă la o robie desvoltată, nici la robia antică a muncii, nici la robia casnică orientală?

Tot ceeace Germanii au înfiltrat lumii romane ca putere și sursă de viață, era barbarie. Intr’adevăr, numai barbarii sunt în stare să întinerească o lume ce suferă de pe urma unei civilizații ce moare. Și treapta superioară a barbariei la care se ridicaseră Germanii înaintea migrațiunii popoarelor era tocmai cea mai prielnică acestui proces. Aceasta explică totul.

1. Numărul presupus aici este întărit printr’un pasaj din Diodor despre Celții din Galia: „In Galia locuiesc multe popoare, nu la fel de numeroase. La cele mai mari, numărul oamenilor ajunge la cifra de aproape 200.000, la cele mai mici 50.000”. (Diodorus Siculus, V. 25). Deci în mijlociu, 125.000; diferitele popoare galice, față de starea lor de desvoltare mai înaintată, trebue să fi fost desigur ceva mai numeroase decât cele germane. (Nota lui Engels)
2. Germania Magna — „Germania Mare”. Așa denumeau geografii romani țara dintre Rin și Vistula. — Nota Red.
3. Poor whites — „albii săraci”. Așa se numeau albii din regiunile cu un proletariat negru predominant, sărăciți și decăzuți din punct de vedere social. — Nota Red.
4. După episcopul Liutprand de Cremona, ramura industrială de căpetenie în veacul al X-lea în Verdun, deci în sfântul imperiu german, era fabricarea de eunuci, care erau exportați cu mare profit în Spania pentru haremurile Maurilor. — (Nota lui Engels)
5. Pentru administrarea villelor împărătești, Carol cel Mare a scos un cod de legi propriu (Capitulare de Villis). — Nota Red.
6. Furnizează cultivatorilor mijloace pentru eliberarea for colectivă și progresivă. — Nota Red.