Originea familiei, a proprietății private și a statului/Barbarie și civilizație

by Friedrich Engels

Aspect 2

IX

BARBARIE ȘI CIVILIZAȚIE

 

Am urmărit până acum descompunerea orânduirii gentilice pe baza celor trei mari exemple: la Greci, Romani și Germani. Să cercetăm, pentru a încheia, condițiile economice generale care, încă pe treapta superioară a barbariei, au surpat organizația gentilică a societății și au înlăturat-o definitiv odată cu ivirea civilizației. Aici „Capitalul” lui Marx ne va fi tot așa de necesar ca și cartea lui Morgan.

Apărută pe treapta de mijloc și desvoltată pe treapta de sus a sălbăticiei, ginta ajunge la înflorirea sa — pe cât ne permit izvoarele noastre să judecăm — pe treapta inferioară a barbariei. Incepem deci cu această treaptă de desvoltare.

Aici găsim pe deplin desvoltată orânduirea gentilică, și Pielle Roșii din America trebue să ne slujească drept pildă. Un trib s’a desfăcut în mai multe ginți, de cele mai multe ori două; aceste ginți inițiale, se împart, odată cu înmulțirea crescândă a populației, în mai multe ginți-fiice, față de care ginta-mamă apare ca fratrie; tribul însuși se împarte în mai multe triburi, și în fiecare din ele recunoaștem de cele mai multe ori vechile ginți; o uniune unește, cel puțin în unele cazuri, triburile înrudite. Această organizație simplă corespunde pe deplin condițiilor sociale din care a izvorît. Ea nu este altceva decât o firească grupare creată de aceste condițiuni; ea este în stare să aplaneze toate conflictele ce pot să se producă înăuntrul societății astfel organizate. Conflictele cu lumea din afară, le aplanează războiul; el poate să se sfârșească cu nimicirea tribului, niciodată însă cu subjugarea lui. Măreția, dar totodată și mărginirea orânduirii gentilice, se manifestă în faptul că în ea nu este loc pentru stăpânire și subjugare. Inăuntrul ei nu există încă nicio deosebire între drepturi și datorii; chestiunea dacă participarea la treburile obștești, răzbunarea prin sânge, sau răscumpărarea acesteia, sunt datorii sau drepturi, nu există pentru Indieni; această întrebare le-ar pare tot atât de absurdă ca și aceea, dacă mâncatul, dormitul, vânatul sunt un drept sau o datorie. Tot așa nu poate avea loc o împărțire a tribului și a ginții în clase diferite. Și aceasta ne duce la cercetarea bazei economice a acestei orânduiri.

Populația este extrem de rară: ea este mai deasă numai în locul de așezare al tribului în jurul căruia se întinde, ca un vast cerc, în primul rând terenul de vânat, apoi pădurea protectoare neutră, care îl desparte de alte triburi. Diviziunea muncii se face în mod cu totul natural, ea există numai între cele două sexe. Bărbatul duce războiul, merge la vânat și la pescuit, procură hrana în formă crudă și uneltele necesare pentru aceasta. Femeea îngrijește de casă, pregătește mâncarea și îmbrăcămintea, gătește, țese, coase. Fiecare din soți este stăpân în domeniul lui: bărbatul în pădure, femeea în casă. Fiecare este proprietarul uneltelor făcute și întrebuințate de dânsul: bărbatul pe arme și pe sculele de vânat și pescuit, femeea pe acele ale gospodăriei casnice. Gospodăria casnică este comunistă pentru câteva, adesea pentru multe familii^[1]. Ceeace se face și se folosește în comun, este proprietate comună: casa, grădina, luntrea. Aici deci, și numai aici, mai poate fi vorba de „proprietate ca rod al muncii personale”, născocită de juriștii și economiștii societății civilizate, cel din urmă pretext juridic mincinos pe care se mai sprijină proprietatea capitalistă de astăzi.

Oamenii însă n’au rămas pretutindeni pe această treaptă. In Asia ei dădură peste animale care se lăsară domesticite și crescute în stare domestică. Bivolița sălbatică trebuia vânată, cea domestică dădea câte un vițel pe an, și pe lângă aceasta lapte. Unele din cele mai înaintate triburi — Arienii, Semiții, poate chiar și Turanii — își făcură, mai întâi din domesticirea vitelor, iar apoi numai din creșterea și păzirea lor, ramura principală de muncă. Triburile de păstori se desprinseră din masa celorlalți barbari: prima mare diviziune socială a muncii. Triburile de păstori nu numai că produceau mai mult decât ceilalți barbari, dar mijloacele de trai produse de ei erau altele. Ei aveau nu numai lapte, derivatele lui și carne în cantități mult mai mari decât ceilalți, dar și piei, lână, păr de capră, cum și o cantitate tot mai mare de fire de tors și țesături, care creștea odată cu masa de materii prime. Astfel deveni cu putință pentru întâia oară un schimb regulat de produse. In stadiile anterioare pot avea loc numai schimburi întâmplătoare; o pricepere deosebită în făurirea armelor și uneltelor poate duce la o diviziune trecătoare a muncii. Așa, s’au găsit în multe locuri rămășițe neîndoioase de ateliere pentru fabricarea sculelor de piatră, datând din timpurile din urmă ale epocii de piatră; meșterii care își desvoltau aci dibăcia, lucrau probabil cum fac și azi meseriașii permanenți din comunitățile gentilice indiene, pe contul colectivității. In niciun caz, pe această treaptă nu putea să ia naștere un alt fel de schimb decât acela dinăuntrul tribului, și acesta rămânea un fapt excepțional. Aici însă, după desprinderea triburilor de păstori, găsim coapte toate condițiile necesare pentru schimbul între membrii diferitelor triburi, pentru desvoltarea și întărirea lui ca instituție regulată. La început, schimbul se făcea dela trib la trib, prin mijlocirea conducătorilor de ginți; când însă turmele începură să treacă în proprietate individuală, schimbul între indivizi ajunse să precumpănească din ce în ce mai mult și sfârși prin a deveni unica formă. Insă articolul de căpetenie cu care triburile de păstori făceau schimb cu vecinii lor, erau vitele; acestea deveniră marfa cu care se prețuiau toate celelalte mărfuri și care era primită bucuros peste tot în schimbul celorlalte — pe scurt, vitele căpătară funcție de bani și slujiră ca bani deja pe această treaptă. Cu asemenea necesitate și repeziciune se desvoltă, deja dela începutul schimbului de mărfuri, nevoia unei mărfi-bani.

Grădinăritul, pe cât se pare necunoscut barbarilor asiatici de pe treapta inferioară a barbariei, se ivi la dânșii, cel mai târziu, pe treapta de mijloc ca premergător agriculturii. Clima platoului turanic nu îngădue niciun fel de viață păstorească fără provizii de nutreț pentru iarna lungă și aspră; îngrijirea fânețelor și cultura cerealelor erau deci aci o condiție necesară. Acelaș lucru se poate spune și despre stepele dela Nordul Mării Negre. Dacă însă la început cerealele se cultivau pentru vite, ele nu întârziară de a deveni și hrană pentru oameni. Pământul lucrat rămase încă proprietatea tribului, fiind dat spre folosință la început ginții, apoi de către aceasta comunităților casnice, în cele din urmă indivizilor; aceștia puteau avea oarecari drepturi de posesiune asupra pământului, dar nu mai mult.

Dintre cuceririle industriale de pe această treaptă, două sunt cu deosebire însemnate. Cea dintâi este războiul de țesut, a doua este topirea minereurilor și prelucrarea metalelor. Arama și cositorul, precum și bronzul care se compune din aceste două, erau metalele cele mai de seamă; bronzul dădea scule și arme bune de întrebuințat, însă nu putea înlocui uneltele de piatră numai fierul putea face aceasta, dar oamenii încă nu se pricepeau să extragă fierul. Aurul și argintul începură a fi întrebuințate ca podoabe și giuvaericale și trebue să fi avut deja, în acea vreme, o mai mare valoare în comparație cu arama și bronzul.

Sporirea producției în toate ramurile — creșterea vitelor, agricultura, meseriile casnice — dădu puterii de muncă omenești putința să producă mai mult decât era necesar pentru întreținerea ei. Ea spori totodată cantitatea de muncă zilnică ce revenea fiecărui membru al ginții, al comunității casnice sau al familiei. Era de dorit aducerea de noi puteri de muncă. Războiul le procură: prizonierii de război fură prefăcuți în robi. Cea dintâi mare diviziune socială a muncii aduse cu sine, în mod necesar, robia — odată cu sporirea productivității muncii, deci și a bogăției, și odată cu lărgirea câmpului producției, în condițiile generale istorice date. Din cea dintâi mare diviziune socială a muncii izvorî prima mare împărțire a societății în două clase: stăpâni și robi, exploatatori și exploatați.

Cum și când au trecut turmele din stăpânirea obștească a tribului sau a ginții, în proprietatea capilor de familii izolate, despre aceasta nu știm până acum nimic. Dar în esență trecerea aceasta trebue să se fi petrecut pe această treaptă. Iar odată cu apariția turmelor și a celorlalte noi bogății se produse în familie o întreagă revoluție. Câștigarea traiului a fost întotdeauna îndeletnicirea bărbatului, iar mijloacele pentru câștigarea traiului erau produse de el și erau proprietatea lui. Noile lui mijloace de câștigare a traiului erau turmele; domesticirea lor, la început, și păzirea lor, mai târziu, erau opera lui. Deaceea lui îi aparțineau vitele, tot lui îi aparțineau mărfurile și robii pe care îi primea în schimbul vitelor. Tot prisosul pe care-l aducea acum câștigarea traiului cădea în mâna bărbatului; femeea lua parte la folosirea lui, dar nu era părtașe la proprietate. „Sălbaticul” războinic și vânător se mulțumea cu al doilea loc în casă, după femee; păstorul „mai blând” sprijinindu-se pe bogăția lui, ocupă primul și împinse femeea în locul al doilea. Și ea nu putea să se plângă. Diviziunea muncii în familie orânduise împărțirea proprietății între bărbat și femee; împărțirea rămăsese aceeași; și cu toate acestea, ea răsturnă raporturile casnice de până atunci, și aceasta numai pentrucă diviziunea muncii în afară de familie se schimbase. Aceeași pricină care asigurase femeii mai înainte vreme domnia în casă: mărginirea ei la munca casnică, asigură acum domnia bărbatului în casă; munca casnică a femeii se pierdea acum în fața muncii de agonisire a traiului depusă de bărbat; aceasta din urmă era totul; cealaltă o anexă neînsemnată. Deja aici se arată că emanciparea femeii, egalizarea ei cu bărbatul, este și rămâne o imposibilitate atâta timp cât femeea este ținută departe de munca productivă socială și se mărginește la munca privată casnică. Emanciparea femeii va fi cu putință numai atunci când ea va putea lua parte la producție pe scară socială întinsă, și munca casnică nu o va ocupa decât într’o măsură neînsemnată. Lucrul acesta a devenit cu putință numai prin marea industrie modernă, care nu numai că admite munca femeească pe o scară întinsă, dar o cere chiar, și care tinde să prefacă din ce în ce mai mult și munca privată casnică într’o industrie publică.

Cu întronarea domniei de fapt a bărbatului în casă, căzuse cea din urmă piedecă a stăpânirii lui absolute. Această stăpânire absolută fu întărită și eternizată prin răsturnarea matriarhatului, introducerea patriarhatului, și trecerea treptată dela căsătoria pereche la cea monogamă. Prin aceasta însă se produse o ruptură în orânduirea gentilică: familia monogamă ajunse o putere și se ridică amenințătoare împotriva ginții.

Pasul următor ne duce la treapta superioară a barbariei, perioada în care toate popoarele civilizate au avut o epocă eroică; epoca sabiei de fier, dar și a plugului și toporului de fier. Fierul devenise folositor omului, el deveni ultima și cea mai deseamă din toate materiile prime, care jucă un rol revoluționar în istorie, ultima — până la cartofi. Fierul dădu naștere agriculturii pe întinderi mari de pământ, și asigură prefacerea marilor suprafețe acoperite cu păduri în teren arabil; fierul dădu meseriașului unelte atât de tari și tăioase, încât nicio piatră, niciun metal cunoscut nu putu să-i reziste. Toate acestea se făcură în mod treptat; fierul așa cum se făcea la început, era adeseori mai moale decât bronzul. Astfel arma de piatră dispăru abia cu timpul; nu numai în cântecul lui Hildebrand^[2], dar și la Hastings^[3], în anul 1066, au mai fost întrebuințate în bătălie topoare de piatră. Dar progresul înainta acum fără oprire, cu mai puține întreruperi și mai repede. Orașul înconjurat cu ziduri, turnuri și crenele de piatră, cu case de piatră sau de cărămidă, deveni locul central de așezare a tribului sau al uniuni de triburi; progres colosal în arta construcției dar și un semn de creștere a primejdiei și a nevoii de apărare. Bogăția creștea repede, dar ca bogăție a persoanelor izolate; țesătoria, prelucrarea metalelor și celelalte meserii care se diferențiau tot mai mult, desvoltă o producție tot mai variată și mai perfecționată; agricultura, pe lângă cereale, leguminoase și fructe, oferea acum și untdelemn și vin, a căror pregătire se învățase. O activitate atât de variată nu mai putea fi îndeplinită de unul și acelaș individ; se ivi a doua mare diviziune a muncii: meseriile se despărțiră de agricultură. Creșterea continuă a producției și cu ea a productivității muncii ridică valoarea puterii de muncă omenească; robia care pe treapta anterioară abia se năștea și era sporadică, ajunge acum o parte componentă esențială a sistemului social; robii încetează de a mai fi simple ajutoare, ei sunt goniți cu zecile la muncă pe câmpuri și în ateliere. Cu despărțirea producției în cele două mari ramuri principale, agricultură și meserii, ia naștere producția deadreptul pentru schimb, producția de mărfuri; odată cu ea negoțul, nu numai înăuntrul și la hotarele tribului, ci și peste mări. Dar toate acestea într’un mod încă foarte puțin desvoltat; metalele nobile încep a fi marfa precumpănitoare și generală, marfa-bani, încă nebătuți și schimbându-se doar după greutate.

Alături de deosebirea dintre liberi și robi apare cea dintre bogați și săraci — cu noua diviziune a muncii se ivește o nouă despărțire a societății în clase. Deosebirea de avere între capii de familie sparge vechea comunitate casnică comunistă, pretutindeni unde aceasta se mai păstra încă, și odată cu ea și lucrarea în comun a pământului pe socoteala acestei comunități. Pământul arabil este împărțit pentru folosință între familii — la început pe un timp mărginit — mai târziu pentru totdeauna; trecerea în proprietate privată deplină se face treptat și paralel cu trecerea căsătoriei pereche la monogamie. Familia izolată începe a fi unitatea economică în societate.

Indesirea populației impune o strângere a legăturilor înăuntru ca și în afară. Uniunea de triburi înrudite devine pretutindeni o necesitate; în curând devine necesară și contopirea lor, și odată cu aceasta și contopirea teritoriilor separate ale triburilor, într’un teritoriu comun al întregului popor. Șeful militar al poporului — rex, basileus, thiudans — devine un funcționar indispensabil și permanent. Adunarea poporului apare acolo unde nu era încă în ființă. Șeful armatei, sfatul, adunarea poporului, alcătuiesc organele societății gentilice, care a evoluat într’o democrație militară. Zic militară — fiindcă războiul și organizația pentru ducerea lui au devenit acum funcțiuni regulate ale vieții poporului. Bogățiile vecinilor ațâțau lăcomia popoarelor, pentru care dobândirea de bogății este deja unul dintre scopurile de frunte ale vieții. Ele erau barbare: prădăciunile li se păreau mai ușoare și chiar mai cinstite decât munca de agonisire a traiului. Războiul, dus înainte vreme numai pentru răzbunarea atacurilor sau pentru extinderea teritoriului devenit neîndestulător, e dus acum numai pentru a prăda, și devine o îndeletnicire permanentă. Nu degeaba se înalță ziduri amenințătoare împrejurul noilor orașe întărite: în șanțurile lor se deschide mormântul orânduirii gentilice, și turnurile lor ajung cu vârfurile până la civilizație. Acelaș lucru se petrece și în sânul societății. Războaiele de prădăciune măresc puterea șefului suprem al armatei precum și a celorlalți șefi secundari; obișnuita alegere a succesorilor lor din aceleași familii se transformă treptat, mai ales dela introducerea patriarhatului — într’o stăpânire ereditară, mai întâi îngăduită, apoi pretinsă, în cele din urmă uzurpată; temelia regalității și a nobilimii ereditare este pusă. Astfel organele orânduirii gentilice se desprind încet-încet de rădăcinile lor din popor, din gintă, fratrie, trib și întreaga organizație gentilică se preface în contrariul ei; dintr’o organizație de triburi în vederea liberei orânduiri a propriilor lor treburi, ea devine o organizație pentru prădarea și asuprirea vecinilor, și corespunzător cu aceasta, organele ei se transformă, din instrumente ale voinții poporului în organe de sine stătătoare de dominare și de împilare a propriului popor. Aceasta însă n’ar fi fost niciodată cu putință, dacă setea de bogăție n’ar fi împărțit pe membrii ginții în bogați și săraci, dacă „deosebirile de proprietate înăuntrul aceleeași ginți n’ar fi prefăcut unitatea de interese, în antagonism între membrii ei” (Marx), și dacă extinderea robiei n’ar fi început deja a face să se privească agonisirea mijloacelor de trai prin muncă drept o activitate vrednică numai de robi și mai rușinoasă decât prădarea.

***

Am ajuns astfel în pragul civilizației. Ea începe printr’un nou progres în diviziunea muncii. Po treapta de jos, oamenii produceau numai pentru propriile lor nevoi; actele de schimb care aveau loc ici-colo priveau numai prisosul ce se ivea întâmplător. Pe treapta de mijloc a barbariei, la popoarele de păstori, găsim deja în vite o proprietate, care, la o anumită mărime a turmei, dă regulat un prisos, peste nevoile proprii; totodată găsim o diviziune a muncii între popoarele de păstori și triburile înapoiate fără turme; astfel găsim alături două trepte de producție deosebite, și de aci condițiile pentru un schimb regulat. Treapta superioară a barbariei ne oferă o și mai mare diviziune a muncii între agricultură și meserii, și cu aceasta producerea unei părți din ce în ce mai mari de produse ale muncii, direct pentru schimb, ceeace aduse transformarea schimbului între producători individuali într’o necesitate vitală pentru societate. Civilizația întărește și accentuiază toate aceste feluri de diviziune a muncii deja existente, mai ales prin ascuțirea contrazicerii între orașe și sate (orașele putând domina economicește satele, ca în antichitate, sau satele putând domina economicește orașele, ca în evul mediu) și adaugă a treia diviziune a muncii caracteristică ei, și de o însemnătate hotărîtoare: ea dă naștere unei clase care nu se mai îndeletnicește cu producția, ci numai cu schimbul produselor — negustorii. Până acum, orice început de formare de clase era în legătură exclusiv cu producția; el despărțea pe cei care luau parte la producție, în conducători și executori, sau în producători pe o scară mai mare sau mai mică. Aici apare pentru întâia oară o clasă care, fără a lua vreo parte oarecare în producție, cucerește în linii generale conducerea producției și își aservește economicește pe producători. O clasă care devine mijlocitorul de neînlăturat între doi producători și îi exploatează pe amândoi. Sub pretextul de a scuti pe producători de osteneala și riscul schimbului, de a extinde desfacerea produselor lor pe piețe îndepărtate, și de a deveni prin aceasta clasa cea mai folositoare a populației, se formează o clasă de paraziți, de adevărați trântori sociali care, ca răsplată pentru serviciile ei, în realitate foarte puțin însemnate, strânge toată crema, atât a producției indigene cât și a celei străine, adună repede bogății enorme și capătă o înrâurire, corespunzătoare în societate, și este tocmai deaceea chemată, în perioada civilizației, la noi și noi onoruri și la o stăpânine din ce în ce mai puternică a producției, până ce dă la iveală în cele din urmă și un produs propriu: crizele comerciale periodice.

Pe treapta de desvoltare la care am ajuns, tânăra negustorime nu își închipue încă ce mari lucruri o așteaptă. Dar ea se constitue și se face indispensabilă, și aceasta este deajuns. Odată cu ea apar banii de metal, moneta bătută, și cu banii de metal apare un nou mijloc de stăpânire a neproducătorilor asupra producătorului și producției lui. Marfa mărfurilor, care cuprinde în sine, în formă ascunsă, toate celelalte mărfuri, bagheta fermecată care se poate preface după plac în orice lucru dorit și de dorit, fu născocită. Cel care o avea, stăpânea lumea producției. Și cine-o avea în primul rând? Negustorul. In mâinile lui cultul banilor era sigur. El avea grijă să fie un lucru limpede că toate mărfurile și, odată cu ele, toți producătorii de mărfuri, trebue să îngenuncheze cucernic înaintea banului. El dovedi în practică că toate celelalte forme de bogăție sunt numai aparente fațță de această întrupare a bogăției ca atare. Niciodată, de atunci, puterea banului nu s’a manifestat cu atâta brutalitate și violență primitivă ca în această perioadă a tinereții lui. După cumpărarea mărfurilor pe bani veni împrumutul de bani și odată cu acesta dobânda și camăta. Și nicio legislație de mai târziu nu aruncă în mod atât de necruțător și de inexorabil pe datornic la picioarele creditorului cămătar, ca legislația Atenei și Romei antice — și amândouă au apărut spontan, ca drepturi obișnuite, fără altă constrângere decât cea economică.

Alături de bogăția în mărfuri și robi, alături de bogăția în bani, apăru și bogăția în proprietăți funciare. Dreptul de posesiune al indivizilor asupra parcelelor de pământ care le fuseseră date la început de către gintă sau trib, se întărise acum într’atâta, încât aceste parcele le aparțineau ca bunuri ereditare. Primul obiectiv pe care-l aveau în vedere în ultimul timp, era de a libera parcelele de pământ de dreptul comunității gentilice asupra lor, drept care devenise pentru ei o cătușă. Ei scăpară de aceste cătușe, dar curând după aceea și de noua proprietate funciară. Proprietatea deplină, liberă asupra pământului, nu însemna numai putința de stăpânire nestânjenită și nelimitată a lui, ci și posibilitatea de a-l înstrăina. Câtă vreme pământul fusese proprietatea ginții, posibilitatea aceasta nu exista. Când însă noul proprietar se liberă definitiv din cătușele proprietății supreme a ginții și a tribului, el rupse și legătura care-l ținuse până atunci indisolubil legat de pământ. Ce însemna aceasta, îi arătă limpede banul inventat odată cu proprietatea privată asupra pământului. Pământul putea să devină acum o marfă, putând fi vândută și dată în gaj. Abia se introdusese proprietatea asupra pământului, și la rândul ei se născoci ipoteca (vezi Atena). Intocmai cum se țin heterismul și prostituția de monogamie, tot așa se va ține de aci înainte și ipoteca de proprietatea privată a pământului. Ați vrut proprietatea deplină, liberă, alienabilă asupra pământului? Ei bine, iat-o! - „Tu l’as voulu, Georges Dandin!”.

Astfel, odată cu extinderea comerțului, cu banii și cu cămătăria, cu proprietatea asupra pământului și cu ipoteca, creștea repede și concentrarea și centralizarea bogățiilor în mâinile unei clase puțin numeroase și, alături de aceasta, sărăcirea crescândă a maselor și înmulțirea masei de săraci. Noua aristocrație a bogaților, în măsura în care ea nu se contopise încă cu vechea nobilime de trib, o împinse definitiv pe planul al doilea (în Atena, în Roma, la Germani). Și alături de această despărțire după avere, a oamenilor liberi în clase, se produce, cu deosebire în Grecia, o colosală mărire a numărului robilor^[4] a căror muncă silită alcătuia temelia pe care se ridica suprastructura întregii societăți.

Să vedem acum ce a devenit orânduirea gentilică sub acțiunea acestei transformări sociale. Față de noile elemente care se desvoltaseră fără amestecul ei, ea n’avea nicio putere. Condiția ei preliminară era ca membrii unei ginți sau ai unui trib să fie uniți pe acelaș teritoriu și să-l locuiască în mod exclusiv. Aceasta încetase de mult. Pretutindeni gințile și triburile se amestecaseră, pretutindeni robii, supușii ocrotiți de legi, străinii, locuiau printre cetățeni. Stabilitatea domiciliului la care se ajunsese abia spre sfârșitul treptei de mijloc a barbariei fu, fără încetare, violată prin mobilitatea și schimbarea domiciliului, pricinuite de negoț, de schimbarea îndeletnicirii și de schimbările proprietății funciare. Membrii organizațiilor gentilice nu mai puteau să se întrunească pentru a se ocupa de propriile lor treburi comune; numai de lucruri puțin importante, cum erau serbările religioase, se mai îngrijeau întrucâtva. Pe lângă nevoile și interesele pentru apărarea cărora erau destinate și de care erau capabile organizațiile gentilice, transformarea produsă în raporturile de producție și schimbările care rezultară de aci în structura socială, dădură naștere la noi cerințe și interese, care nu numai că erau străine vechii orânduiri gentilice, dar îi erau chiar opuse în toate privințele. Interesele grupelor de meseriași rezultate din diviziunea muncii, nevoile deosebite ale orașelor în opoziție cu acelea ale satelor, cereau organe noi; dar fiecare din aceste grupe era alcătuită din oameni din cele mai diferite ginți, fratrii și triburi; ea cuprindea chiar străini; aceste organe trebuiau deci să se formeze în afară de orânduirea gentilică, alături de ea, prin urmare împotriva ei. Și apoi, în fiecare organizație gentilică se manifesta acest conflict de interese, care-și atinse culmea în unirea bogaților și săracilor, a cămătarilor și a datornicilor în aceeași gintă și în acelaș trib. La aceasta se adaugă masa noii populații, străină de tovărășiile gentilice, care, ca și în Roma, putea să devie o putere în țară și care era totodată prea numeroasă pentru a putea fi primită treptat în gințile și triburile întemeiate pe înrudirea de sânge. In fața acestei mase, tovărășiile gentilice stăteau ca niște corporații închise, privilegiate; democrația primitivă naturală se prefăcuse într’o aristocrație odioasă. In sfârșit, orânduirea gentilică ieșise dintr’o societate care nu cunoscuse niciun fel de contraziceri lăuntrice, și era adaptată numai acestei societăți. Ea nu dispunea de alte mijloace de constrângere, în afară de opinia publică. Acum însă luase naștere o societate care, din pricina tuturor condițiunilor vieții ei economice, trebui să se despice în liberi și sclavi, în bogați exploatatori și săraci exploatați, o societate care nu numai că nu putea să împace aceste contraziceri, dar trebuia să le și împingă tot mai mult până la extrem. O astfel de societate putea să existe fie numai într’o neîncetată luptă deschisă între aceste clase, fie sub stăpânirea unei a treia puteri care stând aparent deasupra claselor antagoniste, să reprime conflictul lor fățiș și să îngădue lupta de clasă cel mult pe tărâm economic, sub o formă așa zis legală. Orânduirea gentilică își trăise traiul. Ea fusese sfărâmată de diviziunea muncii și de urmarea acesteia, diviziunea societății în clase. Ea fu înlocuită prin stat.

***

Am cercetat mai sus amănunțit cele trei forme de căpetenie, sub care se ridică statul pe ruinele organizației gentilice. Atena prezintă forma cea mai curată, clasică: aici statul izvorăște deadreptul și în mod precumpănitor din contrazicerile de clasă care se desvoltă chiar în sânul societății gentilice. La Roma societatea gentilică se transformă într’o aristocrație închisă, în mijlocul unei plebe numeroase, separate de dânsa, lipsite de drepturi, dar având multe îndatoriri; biruința plebei sfărâmă vechea orânduire gentilică și întemeiază pe ruinele ei statul, în care, în curând, atât aristocrația gentilică cât și plebea dispar cu totul. In sfârșit, la biruitorii germani ai imperiului roman, statul izvorăște deadreptul din cucerirea unor întinse teritorii străine, pentru stăpânirea cărora organizația gentilică nu oferea niciun fel de mijloace. Dar fiindcă această cucerire nu este legată cu nicio luptă serioasă cu vechea populație, nici cu o diviziune mai înaintată a muncii, fiindcă treapta de desvoltare economică a cuceriților și a cuceritorilor este aproape aceeași, deci baza economică a societății rămâne aceeași ca și înainte, orânduirea gentilică poate să continue să dureze veacuri întregi sub o formă schimbată, teritorială, ca obștie de marcă și chiar să întinerească pentru un timp sub formă slăbită în neamurile de mai târziu: de nobili și patricieni, ba chiar și în neamuri de țărani ca în Dithmarschen^[5].

Statul nu-i, deci, nicidecum o putere impusă societății din afară; el nu este nici „realitatea ideii morale”, „imaginea și realitatea rațiunii”, cum susține Hegel. El este mai curând un produs al societății pe o anumită treaptă de desvoltare, el este mărturia că societatea aceasta s’a încurcat într’o contrazicere de nerezolvat, cu sine însăși, că s’a scizionat în antagonisme de neconciliat, pe care nu este în stare să le înlăture. Dar pentru ca aceste antagonisme, aceste clase cu interese economice contradictorii, să nu se consume ele însele și societatea într’o luptă stearpă, a fost nevoe de o putere care, stând în aparență deasupra societății, să modereze conflictul, să-l ție în limitele „ordinii”; și această putere, ieșită din sânul societății, dar care, punându-se deasupra ei, se înstrăinează din ce în ce mai mult de ea, este statul.

Față de vechea organizație gentilică, statul se caracterizează, mai întâi, prin împărțirea supușilor lui după teritoriu. Vechile tovărășii gentilice, formate și menținute, precum am văzut, prin legături de sânge, deveniseră neîndestulătoare, în mare parte fiindcă presupuneau legarea gentililor de un anumit teritoriu, lucru care de mult încetase să existe. Teritoriul rămăsese, dar oamenii deveniseră mobili. Se luă deci ca punct de plecare împărțirea teritorială, dându-se cetățenilor posibilitatea să-și îndeplinească drepturile și datoriile publice acolo unde erau așezați, fără a se ține seamă de gintă și de trib. Această organizație a cetățenilor după domiciliul lor este comună tuturor statelor. Deaceea ea ne pare firească; am văzut însă ce grele și îndelungate lupte au fost necesare, până ce a reușit să se impună în Atena și Roma în locul vechii organizații pe ginți.

A doua trăsătură caracteristică a statului este instituirea forței publice, care nu mai coincide direct cu populația ce se organizează ea însăși ca forță armată. Această forță publică deosebită este necesară, fiindcă o organizație armată de sine stătătoare a populației a devenit cu neputință dela împărțirea în clase. Robii fac și ei parte din populație; cei 90.000 de cetățeni atenieni alcătuiesc numai o clasă privilegiată față de cei 365.000 de robi. Armata populară a democrației ateniene era o putere publică aristocratică față de robi și îi ținea în frâu; dar pentru a ține și pe cetățeni în frâu fu nevoe, după cum am arătat mai înainte, de o jandarmerie. Această forță publică există în fiecare stat, ea constă nu numai din oameni înarmați, ci și din alte accesorii materiale, ca închisori și tot felul de instituții de constrângere, pe care societatea gentilică nu le cunoștea. Ea putea fi foarte neînsemnată, aproape neobservată în societățile cu contraziceri de clasă încă nedesvoltate și în regiuni îndepărtate, după cum a fost cazul uneori, și pe alocuri, în Statele-Unite ale Americii. Ea se întărește însă pe măsură ce se ascut contrazicerile de clasă dinăuntrul statului și pe măsură ce statele învecinate devin mai mari și mai populate. Priviți numai la Europa noastră de astăzi, în care lupta de clasă și concurența în domeniul cuceririlor au ridicat forța publică la o înălțime la care amenință să înghită întreaga societate și chiar statul.

Pentru a menține această forță publică, sunt necesare contribuții din partea cetățenilor — impozitele. Acestea erau cu totul necunoscute societății gentilice. Noi însă le cunoaștem astăzi îndeajuns. Cu propășirea civilizației nici birurile nu mai ajung; statul emite polițe asupra viitorului, face împrumuturi, datorii de stat. Și despre acestea ne poate istorisi multe bătrâna Europă.

Având în mâinile lor forța publică și dreptul de a strânge biruri, funcționarii se înfățișează ca organe ale societății, stând deasupra societății. Respectul liber, de bună voe, care se arăta organelor întocmirii gentilice, nu le este deajuns, chiar dacă l-ar putea căpăta; purtători ai unei puteri care s’a înstrăinat de societate, ei trebue să-și obțină respectul prin legi excepționale, în virtutea cărora se bucură de o deosebită sfințenie și inviolabilitate. Cel mai ticălos agent de poliție din statul civilizat are mai multă „autoritate” decât toate organele societății gentilice luate la un loc; dar cel mai puternic prinț și cel mai mare om de stat sau căpitan de oaste din epoca civilizației, poate invidia pe cel mai neînsemnat șef de gintă pentru respectul nesilit și necontestat care i se arată. Și aceasta tocmai pentrucă unul se află în mijlocul societății, pe când celălalt se vede silit să reprezinte ceva în afară de ea și deasupra ei.

Dat fiind că statul a luat ființă din nevoia de a ține în frâu contrazicerile dintre clase, dat fiind însă că, în acelaș timp, el a luat ființă chiar din conflictul dintre aceste clase, el este, de regulă, statul clasei celei mai puternice, al clasei economicește dominante care, devine prin mijlocirea lui și politicește dominantă și capătă astfel noi mijloace pentru îngenunchierea și exploatarea clasei asuprite. Astfel, statul antic era înainte de toate statul stăpânilor de robi, pentru ținerea în jug a acestora, precum statul feudal a fost organul nobilimii pentru a ține în jug pe țăranii robi și iobagi, și precum statul reprezentativ modern este instrumentul de exploatare a muncii salariate de către capital. In mod excepțional însă, se ivesc perioade în care clasele în luptă sunt atât de aproape de a se echilibra, încât puterea de stat, ca mijlocitoare aparentă între clase, capătă pentru un moment o anumită independență față de amândouă. Așa s’a întâmplat cu monarhia absolută din veacul al XVII-lea și al XVIII-lea, care ținea în cumpănă nobilimea și burghezimea; așa s’a întâmplat cu bonapartismul din timpul primului și mai ales al celui de al doilea imperiu francez, care asmuțea proletariatul împotriva burgheziei și burghezia împotriva proletariatului. Cea mai nouă realizare de acest fel în care stăpânitorii ca și stăpâniții apar la fel de comici, este noul imperiu german de nație bismarkiană: aci capitaliștii și muncitorii sunt ținuți în cumpănă unii prin ceilalți și în aceeași măsură înșelați în folosul iunkerilor prusieni decăzuți.

In afară de aceasta, în cele mai multe din statele istorice, drepturile acordate cetățenilor se măsoară după avere și prin aceasta se recunoaște în mod fățiș că statul este o organizație a clasei celor avuți pentru apărarea lor împotriva clasei celor neavuți. Așa s’a petrecut la Atena și Roma cu împărțirea în clase după avere. Tot așa s’a întâmplat în statul feudal medieval, unde puterea politică se repartiza după mărimea proprietății de pământ. La fel și cu sistemul electoral cenzitar din statele reprezentative moderne. Această recunoaștere politică a deosebirii de avere nu este, cu toate acestea, nicidecum esențială. Dimpotrivă, ea caracterizează o treaptă de jos a desvoltării statului. Cea mai înaltă formă de stat, republica democratică, care în condițiile sociale contemporane devine o trebuință din ce în ce mai de neînlăturat, și care este singura formă de stat în care se poate duce până la capăt lupta finală hotărîtoare dintre proletariat și burghezie, nu mai recunoaște în mod oficial deosebirile de avere. Intr’însa bogăția își exercită puterea indirect, dar cu atât mai sigur. Ea face aceasta, pe de o parte, sub forma coruperii directe a funcționarilor, pentru care America ne slujește drept pildă clasică, pe de altă parte, sub forma alianței dintre guvern și bursă, care se realizează cu atât mai ușor, cu cât cresc mai mult datoriile statului și cu cât societățile pe acțiuni concentrează în măsură tot mai mare în mâinile lor, nu numai transportul, dar chiar și producțiunea însăși, și-și găsesc și ele centrul tot la bursă. O pildă vie în această privință, în afară de America, este noua Republică Franceză; în acest domeniu a adus și brava Elveție aportul ei. Dar că pentru această alianță frățească între guvern și bursă nu e nevoe de republică democratică, o dovedește, afară de Anglia, noul imperiu german, în care nu poți spune pe cine a ridicat votul universal mai sus, pe Bismarck ori pe Bleichröder. Și, în sfârșit, clasa bogată domnește direct prin mijlocirea dreptului electoral universal. Cât timp clasa asuprită — în cazul nostru deci, proletariatul — încă nu este coaptă pentru propria sa liberare, atâta timp majoritatea ei va recunoaște orânduirea socială existentă ca singura cu putință și va merge politicește în coada clasei capitaliste, formând aripa ei de extremă stângă. Pe măsură însă ce capătă maturitatea necesară pentru emanciparea ei, ea se constitue în partid deosebit, și își alege reprezentanții ei proprii, nu pe acei ai capitaliștilor. Votul universal este astfel măsurătoarea maturității clasei muncitoare. Mai mult el nu poate fi și nici nu va fi vreodată în statul modern; dar este destul și aceasta. In ziua în care termometrul votului universal va arăta la muncitori punctul de fierbere, vor ști, și ei tot așa de bine cum știu și capitaliștii, ce au de făcut.

Statul nu a existat deci dintotdeauna. Au existat societăți care au scos-o la capăt și fără el, societăți care n’aveau nicio idee despre stat și despre puterea de stat. Pe o anumită treaptă a desvoltării economice, care era în mod necesar legată cu împărțirea societății în clase, statul deveni, ca o urmare a acestei împărțiri, o necesitate. Acum ne apropiem cu pași repezi de acea treaptă de desvoltare a producției, pe care existența acestor clase nu numai că încetează de a fi o necesitate, ci devine o adevărată piedecă în calea producției. Clasele vor dispare tot așa de inevitabil cum au luat ființă în trecut. Odată cu ele va dispare în mod inevitabil și statul. Societatea, care va organiza în chip nou producția pe baza asocierii libere și egale a producătorilor, va trimite întreaga mașină de stat acolo unde-i va fi atunci locul: la muzeul de antichități, alături de roata de tors și toporul de bronz.

***

Așa dar, după cele spuse mai sus, civilizația este acea treaptă de desvoltare a societății pe care diviziunea muncii, schimbul dintre indivizi care izvorăște de aici, și producția de mărfuri, care le cuprinde pe amândouă, ajung la deplină desvoltare și transformă întreaga societate de mai înainte.

Producția tuturor treptelor sociale anterioare era în esență comună, ca și consumația, care se făcea prin împărțirea directă a produselor în sânul colectivității comuniste mai mari sau mai mici. Această comunitate a producției avea loc în limite foarte înguste; dar ea aducea cu sine stăpânirea producătorilor asupra procesului de producție și a produselor lor. Ei știu ce se alege din produs: ei îl consumă, nu-l pierd din mâini; și atâta timp cât producția se face pe această bază, ea nu poate crește peste capul producătorilor, nu poate să dea naștere unor puteri misterioase străine lor, cum se întâmplă de regulă și inevitabil în perioada civilizației.

Dar în acest proces de producție pătrunde cu încetul diviziunea muncii. Ea sapă comunitatea producției și a aproprierii produselor, face din aproprierea individuală o regulă precumpănitoare și, în chipul acesta, dă naștere schimbului între indivizi; cum se petrece aceasta, am analizat mai sus. Treptat, producția de mărfuri ajunge forma dominantă.

Cu producția de mărfuri — cu producerea nu pentru propria întrebuințare, ci pentru schimb — produsele trec în mod necesar din mână în mână. Prin schimb, producătorul se desparte de produsul lui, el nu mai știe ce va deveni acest produs. Când banul, și odată cu el negustorul, se interpune ca mijlocitor între producători, procesul schimbului devine și mai complicat, iar soarta definitivă a produselor și mai nesigură. Negustori sunt mulți, și niciunul dintr’înșii nu știe ce face celălalt. De acum mărfurile nu mai trec numai din mână în mână, ci și din piață în piață; producătorii au pierdut stăpânirea asupra totalității producției din sfera activității lor, dar această stăpânire n’au preluat-o negustorii. Produsele și producția ajung la voia întâmplării.

Intâmplarea însă este numai un pol al unui complex de fenomene legate între ele, celălalt pol fiind necesitatea. In natură, unde de asemenea pare că domnește întâmplarea, noi am dovedit încă de mult pe fiecare tărâm în parte, existența necesității imanente și a legilor care se impun acestei întâmplări. Ceeace este însă valabil pentru natură, este valabil și pentru societate. Cu cât o activitate socială, un șir de fenomene sociale devin prea puternice pentru a putea fi supuse controlului conștient al oamenilor, îi depășesc, cu cât această activitate pare a fi mai mult lăsată la voia simplei întâmplări, cu atât mai multă necesitate se impun acestei întâmplări, legile specifice, inerente ei. Asemenea legi stăpânesc și ceeace este întâmplător în producția și în schimbul mărfurilor; în fața producătorului izolat, sau a celui ce participă la schimb, ele se ridică ca puteri străine, chiar necunoscute la început, a căror natură trebue abia să fie cercetată și aprofundată cu minuțiozitate. Aceste legi economice ale producției de mărfuri se modifică după diferitele trepte de desvoltare ale acestei forme de producție, dar în general toată perioada civilizației stă sub stăpânirea lor. Și astăzi încă produsele stăpânesc pe producător, și astăzi încă producția totală a societății este regulată nu după un plan chibzuit în comun, ci de niște legi oarbe, care se impun cu o putere elementară, în ultimă instanță, în furtunile crizelor comerciale periodice.

Am văzut mai sus, cum pe o treaptă relativ timpurie a desvoltării producției, puterea de muncă omenească ajunge în stare de a da un produs cu mult mai mare decât e nevoe pentru întreținerea producătorilor, și cum această treaptă de desvoltare este în esență aceea pe care se ivește diviziunea muncii și schimbul între indivizi. Și de aci înainte n’a trebuit să treacă multă vreme pentru a se descoperi marele „adevăr”, că și omul poate fi o marfă, că puterea omenească poate fi un obiect de schimb și de întrebuințare, dacă prefaci pe om în rob. Deabia începuseră oamenii să facă schimb, că deveniră și dânșii obiecte de schimb. Activul se prefăcu în pasiv, indiferent dacă oamenii vroiau aceasta sau nu.

Cu robia, care în timpul civilizației atinse cea mai mare desvoltare, se produse cea dintâi mare împărțire a societății într’o clasă exploatatoare și una exploatată. Această împărțire se menținu în tot cursul perioadei civilizate. Robia este cea dintâi formă a exploatării, formă proprie lumii antice; după dânsa urmează: iobăgia în evul mediu, munca salariată în epoca modernă. Acestea sunt cele trei mari forme ale subjugării, care caracterizează cele trei mari epoci ale civilizației; robia fățișă și, în timpurile din urmă, robia mascată, merg mereu alături.

Treapta producției de mărfuri, cu care începe civilizația, se caracterizează economicește: 1. prin introducerea banilor de metal, iar prin aceasta a capitalului bănesc, a dobânzii și a cametei; 2. apariția negustorimii ca o clasă mijlocitoare între producători; 3. nașterea proprietății private asupra pământului și a ipotecii și 4. întrebuințarea muncii robilor ca formă dominantă a producției. Forma de familie corespunzătoare civilizației și care devine definitiv dominantă odată cu ea este monogamia, dominarea bărbatului asupra femeii, și familia luată izolat ca unitate economică a societății. Rezumatul societății civilizate este statul, care în toate perioadele tipice este, fără excepție, statul clasei dominante și rămâne în toate cazurile în esență o mașină pentru a ține în supunere clasa asuprită, exploatată. Caracteristic pentru civilizație mai sunt încă: pe de o parte, statornicirea contrazicerilor dintre orașe și sate ca temelie a întregii diviziuni sociale a muncii; pe de altă parte, introducerea testamentelor prin care proprietarul poate dispune de averea lui și după moarte. Această instituție care contrazice direct vechea orânduire gentilică era necunoscută în Atena până la Solon; în Roma ea a fost introdusă de timpuriu, nu știm când^[6]. La Germani ea a fost introdusă de preoți, pentru ca Germanul de treabă să poată lăsa nestânjenit bisericii partea lui de moștenire.

Cu această orânduire de bază, civilizația a realizat lucruri până la a căror înălțime nici pe de parte nu s’a ridicat vechea societate gentilică. Dar ea le-a săvârșit, punând în mișcare instinctele și pasiunile cele mai murdare ale omului și desvoltându-le în dauna tuturor celorlalte aptitudini ale sale. Lăcomia josnică a fost forța motrică a civilizației din prima zi până astăzi; bogăția și iar bogăția, și pentru a treia oară bogăția, nu a societății ci a păcătosului de individ luat aparte, acesta era singurul ei țel hotărâtor. Dacă totuși în sânul ei s’a desvoltat tot mai mult știința, și dacă a avut repetate perioade de înflorire superioară a artei, aceasta s’a întâmplat numai fiindcă fără ele, deplina agonisire a bogăției din vremea noastră n’ar fi fost cu putință.

Dat fiind că temelia civilizației este exploatarea unei clase de către o altă clasă, întreaga ei desvoltare se săvârșește într’o contrazicere permanentă. Fiecare progres al producției este în acelaș timp un regres în starea clasei subjugate, adică a marii majorități. Fiecare binefacere pentru unii este în mod necesar un rău pentru ceilalți, fiecare nouă liberare a unei clase, este o nouă subjugare pentru o altă clasă. Dovada cea mai vie a acestui lucru ne-o dă introducerea mașinilor, ale cărei urmări sunt cunoscute astăzi de întreaga lume. Și dacă, precum am văzut, la barbari deosebirea dintre drepturi și datorii abia se putea distinge, apoi civilizația face să apară limpede până și celui mai idiot om deosebirea și contrazicerea dintre ele, acordând unei clase aproape toate drepturile, iar celeilalte, dimpotrivă, impunându-i aproape toate datoriile.

Insă nu trebue să fie așa. Ceeace este bun pentru clasa stăpânitoare, trebuie să fie bun pentru întreaga societate, cu care clasa stăpânitoare se identifică. Cu cât, deci, progresează civilizația, cu atât mai mult este ea nevoită să acopere cu mantia iubirii relele pe care în mod necesar le crează, să le înfrumusețeze sau să le tăgăduiască, pe scurt, să introducă o ipocrizie convențională, care nu fusese cunoscută nici formelor sociale mai vechi, nici chiar primelor trepte ale civilizației, și care culminează în cele din urmă în afirmația, că exploatarea clasei subjugate se face de către clasa exploatatoare numai și numai în interesul chiar al clasei exploatate, și dacă aceasta nu înțelege acest lucru, ba chiar se răzvrătește, apoi aceasta este cea mai rușinoasă nerecunoștință față de binefăcători, de exploatatori^[7].

Și acum ca încheere, concluzia lui Morgan asupra civilizației: „Dela ivirea civilizației creșterea bogăției a ajuns atât de colosală, formele ei așa de felurite, întrebuințarea ei așa de cuprinzătoare, și administrarea ei făcută cu atâta pricepere în interesul proprietarilor, încât această bogăție a devenit, față de popor, o putere ce nu poate fi stăpânită. Mintea omenească stă neputincioasă și aiurită în fața propriei ei creațiuni. Dar va veni totuși vremea, când rațiunea omenească va fi destul de puternică pentru a stăpâni această bogăție, când ea va statornici atât raporturile statului față de proprietate, pe care o apără, cât și limitele drepturilor proprietarilor. Interesele societății sunt absolut mai presus de acelea ale individului, și între ele trebue să se stabilească o relație dreaptă și armonică. Simpla goană după avere nu este scopul final al omenirii dacă, în general, progresul va rămâne și în viitor lege, așa cum a fost în trecut. Vremea care s’a scurs dela ivirea civilizației este numai o mică părticică din viața scursă a omenirii, numai o mică părticică din existența ei viitoare. Descompunerea societății stă amenințătoare în fața noastră ca încheere a unei perioade istorice, al cărei unic țel este bogăția, căci o astfel de perioadă cuprinde elementele propriei ei nimiciri. Democrație în administrație, frăție în societate, egalitate în drepturi, învățământul general, vor inaugura treapta următoare, superioară, a societății, la care lucrează neîncetat experiența, rațiunea și știința. Ea va fi o reînviere — dar sub o formă superioară a libertății, egalității și frăției din gințile antice”. (Morgan, Ancient Society, pag. 552).

1. Mai ales pe coasta de Nord-Vest a Americii (vezi la Bancroft). La Haidahi, pe insula Regina Șarlota se găsesc, sub acelaș acoperământ, gospodării cuprinzând până la 700 persoane. La Nootkas triburi întregi trăiau sub acelaș acoperământ. — (Nota lui Engels).
2. Cântecul lui Hildebrand — poezie eroică la vechii Germani, care zugrăvește lupta între triburile germane. — Nota Red.
3. Hastings — oraș în Anglia, în apropierea căruia armata anglo-saxonă a fost bătută de Normanzi. — Nota Red.
4. Vezi mai sus, la pag. 117, numărul lor în Atena. In Corint pe vremea înfloririi acestui oraș, numărul lor se ridica la 460.000; în Egine la 470.000; în ambele cazuri la un număr înzecit de cel al cetățenilor liberi. — (Nota lui Engels).
5. Cel dintâi istoric care a avut cel puțin o idee aproximativă despre esența ginții a fost Niebuhr, și aceasta — ca și greșelile pe care le-a preluat deadreptul de acolo — o datorește faptului că avea cunoștință de neamurile din Dithmarschen. — (Nota lui Engels).
6. „Sistemul drepturilor câștigate” al lui Lassalle, în partea a doua a lui, se învârtește mai ales în jurul ideii că testamentul roman ar fi tot așa de vechi ca și Roma însăși, că pentru istoria romană n’ar fi existat „nicio vreme fără testament”; că, mai mult încă, testamentul ar fi luat naștere din cultul morților, în epoca preromană. Lassalle ca un credincios vechi-hegelian, face să derive normele de drept roman nu din relațiile sociale ale Romanilor, ci din „noțiunea speculativă” a voinței, și ajunge astfel la această afirmație cu totul neistorică. Nu trebue să ne mirăm că găsim aceasta într’o carte, care, bazându-se pe aceeași noțiune speculativă, ajunge la concluzia că în moștenirea romană trecerea averii ar fi fost un lucru absolut secundar. Lassalle nu numai că crede în iluziile juriștilor romani, mai ales din vremurile mai vechi, dar îi și întrece. — (Nota lui Engels)
7. Intenționam la început să pun strălucitoarea critică a civilizației, care se găsește împrăștiată în operele lui Charles Fourier, alături de aceea a lui Morgan și a mea. Din păcate, îmi lipsește timpul pentru aceasta. Țin să observ numai că chiar la Fourier, monogamia și proprietatea privată asupra pământului sunt privite ca semnele caracteristice principale ale civilizației, și că el le numește un război al bogaților împotriva săracilor. De asemenea, se mai găsește la el ideea profundă că în toate societățile defectuoase, sfâșiate de antagonisme, familiile luate izolat (les familles incohérentes) sunt acelea care formează unitățile economice. — (Nota lui Engels)