Sari la conținut

Originalitatea formei

Originalitatea formei
de Garabet Ibrăileanu
5605Originalitatea formeiGarabet Ibrăileanu


Cînd vorbim despre formă, nu trebuie să ne închipuim că avem a face cu ceva existent de sine, că ar fi o deosebire obiectivă între formă și fond, căci atunci am face o mare greșeală, am cădea în metafizică. Deosebirea între formă și fond e mai mult o deosebire logică, menită a ne ușura analiza în chestiile de estetică. Din punct de vedere obiectiv, ea nu există, căci o bucată literară, o poezie, de pildă, nu-i altceva decât exprimarea unei stări sufletești, iar o stare sufletească exprimată e un fenomen pe care îl putem descompune numai din punct de vedere logic, dar nu-l putem, în mod obiectiv, tăia în două, în formă și fond, căci una fără alta nu poate exista și nimeni n-a vazut nici formă, nici fond separate.

Ceea ce noi numim formă e chipul de a exprima cutare sau cutare stare sufletească, cu alte cuvinte, chipul în care se manifestă în afară o stare sufletească oarecare...

Dacă este așa, atunci e evident că între ceea ce numim formă și între fond există o legătură, un paralelism perfect, că orice stare sufletească își are și forma sa corespunzătoare.

Aceasta e așa de adevărat încât, dacă analizezi o poezie, vezi imediat că măsura, ritmul se schimbă necontenit, după cum se schimbă și starea sufletească. Luați Satira a IV-a a lui Eminescu și veți vedea că la început, unde ni se descrie o seară admirabilă, liniștită, ritmul e și el lin; mai apoi, când ni se descriu convorbirile amoroase și pătimașe, ritmul e și el repede, neînfrânat.

Este sigur că Eminescu nu s-a gândit să întrebuințeze anume aceste variații de ritm, ci ele au ieșit inconștient, pentru că așa cereau stările sufletești corespunzătoare.

Și dacă în aceeași poezie forma variază paralel cu fondul, adică, dacă în aceeași poezie nuanțele de stări sufletești se manifestă fiecare așa cum este, apoi e învederat că un temperament, un poet al cărui suflet e o combinație de stări sufletești deosebite de ale altor poeți va trebui numaidecât să-și aibă forma sa deosebită, corespunzătoare cu felul stărilor sale sufletești. Vorbesc, bineînțeles, de un poet sincer, adică de un poet care toarnă în versuri simțirea sa fără nici o meșteșugire, fără nici un calcul. Un asemenea poet nu va putea împrumuta forma, căci sentimentele și ideile, fiind izvorâte din propria-i personalitate, nefiind calculate, cântărite, căutate, se vor manifesta conform cu ele înseși, deci într-o formă proprie.

Aceasta nu este o concluzie căpătată numai prin deducții, ea concordează perfect cu realitatea. Dacă luăm poezia noastră cea mai de dincoace, vom observa că cele spuse mai sus se ilustrează perfect. Eminescu a fost un mare poet, el a avut un temperament puternic, a fost de o sinceritate fără seamăn, n-a meșteșugit, n-a calculat -- și Eminescu a venit cu o formă nouă, forma corespunzătoare temperamentului său. După Eminescu, în timp și în valoare, cităm pe Beldiceanu și Coșbuc, care au venit de asemenea cu o formă proprie.

Între Eminescu și aceștia, din punct de vedere crono logic, mai avem și alți poeți de talent, care n-au adus o formă proprie. Aceasta însă nu răstoarnă întru nimica cele spuse de noi mai sus, dimpotrivă, atunci când vom arăta gradul talentului lor, în ce constă el, și cauzele lipsei de formă originală la ei, atunci, zic, se va vedea că, departe de a restaura, această lipsă de formă originală întărește și întregește cele spuse de noi mai sus.

Dar despre această chestie, în alt număr.

["Evenimentul literar" nr. 29, 1894, p.]