Oratorul

Jump to navigation Jump to search
Oratorul
de Emil Gârleanu


Tocmai isprăvise de mâncat friptura, când Ghiță Năstrate, agentul, îi aduse o scrisoare. Conul Tase Filoreanu desfăcu, domol, plicul și citi:

Iubite Tase,

În împrejurări grele, la cine să alergăm? Firește, la tine. Afaceri grabnice mă silesc să plec numaidecât. Și astă-seară, la 8 ceasuri, cred că știi: sunt cele două întruniri, în despărțirile III și IV, la care trebuia să vorbesc. Bizuit pe marele tău talent, plec mai mulțumit și împăcat în mine însumi decât dacă aș fi vorbit eu alegătorilor. Al tău îndatorat, Jean

P.-S. Iartă-mă că-ți scriu așa, pe fugă; mai am jumătate de oră până să plece trenul. Tocmai, semnul buletinelor noastre de vot e Crucea.

De multe ori îi scrisese șeful; dar niciodată nu-i așternuse rânduri mai călduroase ca aceste. Conul Tase era încântat. Înghiți o bucată de plăcintă în pripă, sorbi de două-trei ori din cafea și porunci să-i aducă o trăsură. Erau 7 ceasuri. Își îmbrăcă redingota, își îmbucă tabachera cu tutun, iar coana Tica Filoreanu îi puse în portofel vreo două scobitori, căci se putea, după întrunire, soțul dumneaei să guste câte ceva, cu prietenii.

Peste câteva clipe trăsura luneca, sprintenă, spre sala Jupiter, unde se ținea întrunirea despărțirii a III-a. La intrarea oratorului, sala se cutremură de strigătele de bucurie ale alegătorilor; conul Tase Filoreanu era cunoscut și răscunoscut ca mare vorbitor. Când păși în sală, fața conului Tase se rumeni ca floarea mărului; când se așeză în fața mesei, se aprinse ca trandafirul, iar când ridică degetul, să facă liniște, obrajii i se înflăcărară ca bujorul. Dar tăcerea se întinse peste capetele celor strânși să audă, și conul Tase începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte îi ieșiră din gură mai mult suflate decât spuse. Întotdeauna pățea așa. Vorbele parcă se-necau, se amestecau, se îmbulzeau la poarta dinților, până ce, în sfârșit, stăpânirea de sine le rânduia, le făcea să iasă una câte una, curate, înșirate, cu darul pe care, într-o măsură, conul Tase îl avea. Tulburarea ținuse două-trei clipe doar; alegătorii cunoscură îndată glasul care, și acum, tuna și fulgera împotriva tuturor acelor care erau de alte păreri decât ale conului Tase Filoreanu și ale prietenilor săi... Conul Tase Filoreanu și tovarășii săi făcuseră toate... ei orânduiseră țara; ei alcătuiseră legile cele înțelepte; ei ieftiniseră traiul; numai de la ei toată suflarea putea să aștepte îmbunătățirile viitoare!...

Din când în când câte un glas răgușit striga, vajnic: Așa-i! Și atunci, ca o furtună, strigătele se încâlceau, geamurile zbârnâiau de vuiet: Așa-i! Așa-i! Așa-i! Un om scurt, cocoțat pe un scaun, lângă un stâlp în fundul sălii, ridica mâna și țipa: Jos! Jos cu ei! apoi, clătinându-se, lua stâlpul de care se sprijinea în brațe, să nu cadă. Atunci Năstrate făcea liniște, avânta bastonul deasupra capului și poruncea: Tăcere! Și tăcerea se făcea îndată.

Apoi vorbele conului Tase își luau iar șirul, unele după altele, ca niște tovarășe bune care știau ce aveau de făcut...

Conul Tase se înfierbânta; vorbea, și-n aceeași vreme își da seama de toate; gura spunea una, și gândul mergea alături; înțelegea că robise sala, simțea că putea vorbi așa trei-patru ceasuri, o zi întreagă, o săptămână chiar, dacă ar fi fost nevoie. Deodată însă își aminti că mai are o întrunire. Trebuia să sfârșească. Post-scriptumul i se înșiră în minte... Tocmai, semnul buletinelor noastre de vot e Crucea. Ăsta era și sfârșitul; avea să încheie în chip măreț. Conul Tase se umplu bine în haină:

— Astfel, iubiții noștri prieteni, voi încheia arătându-vă că semnul buletinelor noastre de vot, semnul cu care pornim la luptă, e Crucea; cu ea vom merge la izbândă. Căci, domnilor, crucea e semnul credinței noastre strămoșești; crucea e cel dintâi semn pe care mama noastră ne-a învățat să-l facem în fața sfântului iconostas; pentru strălucirea crucii, sfinții mucenici au murit în chinuri; pentru cruce, domnii noștri viteji au luptat în șirul veacurilor; și, în sfârșit, pe cruce, Domnul nostru Isus Hristos și-a jertfit viața pentru mântuirea păcatelor omenești! Așadar, Crucea e semnul care vă va călăuzi, credeți în ea și mergeți la izbândă. Și mai judecați, iubiți alegători, că-n vreme ce noi pornim la luptă creștinește, potrivnicii noștri, ca niște păgâni, și-au ales Steaua, doar ca toți să le poată spune: Vai de steaua lor! Și-au ales steaua, care-i tot așa depărtată de noi ca și ei de inimile noastre, ale tuturora; și-au ales steaua rece, rece ca și sufletele lor neîndurătoare; și-au ales steaua, steaua căzătoare, care nu lasă în urma ei decât lumina mincinoasă a unei clipe; și-au ales steaua, iubiți alegători, pentru că ocârmuirea lor de astăzi e steaua rea a acestei biete țări!... Făcânduvă dar cruce și lepădându-vă de cei care zboară printre stele, ca duhurile rele, mergeți cu noi, înainte, iubiți și stimați alegători...

Suflând, cu șurloaie de sudoare pe frunte, ca și când ar fi ieșit dintr-o baie cu aburi, conul Tase de-abia răzbi să se coboare de la tribună. Toți căutau să-i strângă mâna, să-i spuie un cuvânt, în vreme ce, de partea ceealaltă, sala duruia de tropote, ca și când năvălise în ea o herghelie speriată. În sfârșit, cu mare greutate, conul Tase izbuti să se îndrepte spre ușă. Alegătorii din cealaltă despărțire vor fi pierdut răbdarea. Trebuia să se grăbească. Dar, drept în ușă, un om, suflând de fugă, îi întinse o scrisoare. Conul Tase Filoreanu o luă, se apropie de lampa din peretele sălii și citi:

Tase,

Scriu de pe scara vagonului. Un gând mă muncește că, grăbit cum eram, ți-am scris greșit; așa sau nu, vreau să plec liniștit: să știi că semnul buletinelor noastre de vot e Steaua, nu Crucea, cum mi se pare că ți-am spus. Ține bine minte. Jean

Conul Tase rămase împietrit. Arătă scrisoarea lui Năstrate.

— Ce e de făcut?

Nasul borcănos al lui Năstrate se aprinse deodată ca o lampă. Se scărpină după ceafă. Apoi, ca omul care nu dă de la nimic înapoi, răspunse:

— Să îndrepți greșeala dincolo, coane Tase.

Conul Tase simțea că i se coborâse tot sângele la inimă. Firește, atâta-i mai rămase: să dreagă dincolo ce, fără voia lui, stricase aici. Se sui repede în trăsură și, peste un sfert de ceas, se oprea în fața sălii Apolon din despărțirea a IV-a.

Sala, plină; în ea, un frământ cumplit de nerăbdare. În despărțirea aceasta erau foarte mulți cârciumari, care știuseră cum să vie la întrunire. De la cele dintâi vorbe ale conului Tase, urletele ridicau acoperământul. În mijlocul tuturor, un sfrijit, cu mustața lungă de părea înnodată pe după urechi, își șuiera mereu cuvintele: Șuuș cu Tașe! Șuuș cu conul Taașe! Dar Năstrate ridica brațul: Tăcere, și gurile se închideau câteva clipe. Cu alte vorbe, cu alte întorsături, conul Tase ajunse tot acolo: tot ei, nimic ceilalți. Și iarăși simți de la o vreme că poate cuvânta așa un ceas, două, o zi, o săptămână chiar, și gândul mergea domol alături... Trebuia să încheie. Dar ăsta era greul: ce spusese dincolo trebuia să întoarcă aici. La urma urmei, vorbele, gândea conul Tase, sunt ca și mănușile: le poți întrebuința și pe dos dacă nu ți-e de ce-or zice alții.

Se potrivi bine în redingotă:

— Așadar, iubiții mei prieteni, un lucru mai am să vă spun, și anume: drept semn al buletinelor noastre de vot, drept semn al biruinței noastre am ales Steaua. Cu ea să țineți, cu steaua cea bună, care veghează mereu, strălucitoare, deasupra partidului nostru; cu Steaua să țineți, căci fiecare dintre noi, o știți, avem câte o stea, care ne adumbrește din înalt cu raza ei cea norocoasă; cu Steaua să țineți, căci atunci când dânsa apare, cerul rămâne senin, norii se duc. De steaua noastră să vă călăuziți, dar, fraților, cum magii s-au călăuzit de steaua tainică ce i-a dus la ieslele în care se născuse Mântuitorul! Și nu uitați că, pe câtă vreme noi pășim pe urma unei raze de lumină, potrivnicii noștri și-au luat ca semn al lor Crucea! Crucea, semnul ce se pune pe casele de vânzare, de vânzare, ca și sufletul lor. Crucea, semnul cu care se înfierează spatele celor nemernici. Crucea, crucea roșie, care acoperă pe cei istoviți și răniți în lupte; crucea, semnul care amintește de tăcerea, de muțenia cimitirelor! Puneți-le dar cruce și lăsați-i.

Cu mâna întinsă, cu privirea grozavă, conul Tase încheie cu glas răsunător:

— Morții cu morții, domnilor, viii cu viii!