Opere filosofice (Conta)/Introducere

by Vasile Conta

Aspect 2

PREFAȚĂ

---

Ediția de față a operilor filosofice ale lui Vasile Conta a fost determinată în primul rând de nevoia de a întrunì lucrările primului gânditor sistematic al poporului român — într’o formă mai vrednică de valoarea pe care o reprezintă aceste lucrări. Căci nici publicațiile sporadice ale diferitelor case de editură și nici edițiile diletante ale admiratorilor lui Conta nu au fost suficiente pentru a satisface nevoia de care vorbesc.

Condițiunile de transformare culturală prin cari trecem, par să accentuieze și mai mult lipsa unei ediții științifice a operilor lui Conta. Inițiativa casei de editură „Cartea Românească” este cu atât mai lăudabilă cu cât ea corespunde unei adevărate necesități de actualitate.

In alcătuirea acestei ediții am căutat să redau cât se poate de exact textul după publicațiunile anterioare. Greșelile de tipar cari se găseau în aceste publicațiuni au fost înlăturate pe cât erà posibil omenește în condițiunile tipografice dela noi. Cu privire la aranjarea textului am urmat ordinea cronologică. Aceasta mi se pare esențial în prezentarea operei unui filosof. N’am găsit însă necesar să adaog la o astfel de ediție publicațiile fără caracter filosofic, și nici notele cari s’au găsit după moartea autorului. Acestea interesează pe cel care voiește să pătrundă în amănuntele vieții lui Conta, iar nu pe cel care urmărește să-și formeze o judecată asupra operei lui.

De altfel majoritatea publicațiilor postume pun în umbră valoarea operilor publicate de autorul însuși prin faptul că ele cuprind de obicei toate chinurile elaborărei. In cazul de față numai două lucrări postume, Bazele Metafizicei și Intâile Principii cari alcătuesc lumea, au meritat să fie cuprinse în textul ediției.

Insfârșit, pentru orientarea cititorului, am scris o schiță biografică și o introducere critică asupra operei filosofice a lui Conta. In privința introducerei mele datoresc o lămurire. Am căutat să consider opera lui Vasile Conta în lumina filosofiei universale. Aceasta se impuneà pentru doua motive. Intâi, pentru a arăta cari sunt contribuțiile filosofului român; al doliea, pentru a scoate în relief spiritul științific în care trebue cercetat Conta. Confruntarea nu a avut, bine înțeles, intenția de a scădeà valoarea lui Conta ca filosof. Oricum și oricând meritul lui Conta va ramâne în faptul că a fost primul gânditor sistematic al poporului român.

Nicolae Petrescu

Decembre 1922, București.

Schiță biografică asupra lui Vasile Conta^[1]

 

Vasile Conta s’a născut în satul Ghindăoani, județul Neamțu, la 15 Noembrie 1846^[2]. După terminarea liceului la Iași, o societate filantropică din acel oraș îl trimite în 1869 ca bursier să studieze la Institutul Superior de Comerț din Anvers. Simultan cu studiile comerciale, Conta studiază dreptul la Universitatea din Bruxelles. In 1871 el obține diploma de absolvire a studiilor comerciale, iar în anul următor doctoratul în drept la Bruxelles. In Ianuarie 1873 Conta se prezintă la concursul pentru catedra de Drept Civil la Universitatea din Iași, pe care catedră o ocupă puțin mai târziu. Chiar în timpul studiilor (1871) Conta e nevoit sa plece în Italia să-și caute de sănătate. Din cauza boalei el trăește retras, folosind singurătatea pentru elaborarea operelor filosofice. In 1879 Conta se alege deputat de Iași și ține un discurs în chestia evreiască. In 1880 el intră ca ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice în cabinetul I. C. Brătianu, este însă nevoit să demisioneze în curând, primind în acelaș timp postul de consilier la Inalta Curte de Casație și Justiție. In toamna anului 1881 Conta pleacă din nou în Italia pentru sănătate, întorcându-se zdrobit de boală la începutul anului ururmător. El moare în București în ziua de 21 Aprilie 1882.

Operile filosofice ale lui Vasile Conta sunt următoarele:

 

1) Teoria Fatalismului, apărută în Convorbiri Literare în 1875—76, și în limba franceză la Bruxelles în 1877.

2) Teoria Ondulațiunei Universale, apărută în aceiași revistă în 1876—77 și în traducere franceză de D. Rosetti-Tescanu, cu o prefață de L. Büchner, la Paris în 1895.

3) Originea Speciilor, publicată în Convorbiri Literare în 1877 și apărută în limba franceză la Iași în 1888.

4) Incercări de Metafizică, apărută în aceiași revistă și în volum la Iași în 1879, iar în limba franceză la Bruxelles în 1880 sub titlul „Introduction à la Métaphysique”.

5) Bazele Metafizicei, lucrare postumă și neisprăvită, publicată și în limba franceză de D. Rosetti-Tescanu la Paris în 1890 sub titlul „Les Fondements de la Métaphysique”.

6) Intâile Principii cari alcătuiesc lumea, lucrare postumă neterminată, publicată în limba franceză la Iași în 1888 sub titlul „Premiers principes composant le monde”.

Introducere
In opera filosofică a lui Vasile Conta
de
NICOLAE PETRESCU

---

 

§ 1. Punctul de vedere și scopul acestei introduceri

 

Vasile Conta și-a expus concepțiile filosofice într’o formă simplă și lipsită de schematisme pedante. Fără a se pierde în obscuritățile abstracțiunei, deși metafizician în cele mai intime convingeri, el a păstrat claritatea în toate scrierile sale filosofice, nepărăsind niciodată domeniul sigur al faptelor și observațiilor. Dela cea dintâi lucrare a sa de gândire sistematică „Teoria Fatalismului”, concepută la vârsta de douăzeci și cinci de ani, și până la ultima sa lucrare filosofică „Intâile Principii cari alcătuesc lumea”, găsim aceiași claritate în expunere și aceiași solicitudine pentru controlarea afirmațiilor cari i se impuneau înainte de a fi analizate.

Cu toate acestea, gândirea lui Vasile Conta nu este atât de simplă încât să poată fi cuprinsă în câteva formule didactice. Claritatea expunerei lui este de fapt numai reflectarea unităței organice care se află la baza operei. Luată în detaliu și cercetată în elementele ei componente, opera lui Conta prezintă multe complicațiuni. Aceste complicațiuni, cari sunt de fapt întortochieri de gândire inadequat exprimată, se explică când ținem seamă de vârsta la care opera a fost concepută și de condițiunile de viață și cultură în cari autorul a trait. Căci Vasile Conta a fost unul din acei gânditori cari realizează incomplect viziunea sistemului lor filosofic.

Pentru a fi în spiritul criticei obișnuite, am putea zice că dacă Vasile Conta ar fi fost mai sănătos și dacă el ar fi trăit într’un mediu de cultură mai superior, este foarte probabil că germenul filosofiei lui s’ar fi desvoltat mai complect. Dar astfel de judecată trebue luată cum grano salis. Un filosof, ca și un artist sau orice om creator, există prin opera sa și trebue, prin urmare, judecat după aceea ce el este în opera săvârșită, iar nu după ceeace el ar fi putut fi. Că e un accident atât geniul ajuns la deplină desvoltare cât și marginea care lipsește unui individ pentru a ajunge la maturitatea geniului, aceasta este iarăși o judecată pe care o lăsăm bucuros criticilor de meserie. Tot ce se poate spune în mod onest de un om, este că a fost așa și nu altfel, iar criteriul pentru această judecată rămâne întotdeauna opera sa.

In cele ce urmează vom căuta să desprindem ideile fundamentale cari se află în opera filosofică a lui Vasile Conta, fără a urmări în mod succesiv prezentarea lor din text. Căci o expunere detaliată a operelor, bazată numai pe înșirarea succesivă a conținutului, ar fi inutilă și în acelaș timp dăunătoare pentru realizarea scopului ce urmărim prin această introducere: inutilă, fiindcă ne-ar repeta ceeace se găsește destul de clar în text; dăunătoare, pentrucă ne-ar face să pierdem din vedere ideile fundamentale cari au determinat opera.

Intr’un cuvânt, scopul nostru este de a iniția pe cititor în sistemul de gândire al lui Conta, prezentând o expunere cât se poate de adequată a principiilor cari se află în scrierile sale filosofice. Zic pe cât se poate fiindcă, pentru a lăsa iar la o parte poza criticului, trebue să mărturisim că nimeni nu poate reda în mod absolut gândirea unui filosof. Sunt nuanțe cari se pot numai simți. A voi să le redai cu cuvinte proprii înseamnă nu numai a le mutila, dar să le ascunzi din vederea acelora cari sunt în stare să le simtă. Așa dar, ceeace nu se află în această introducere, cititorul va găsi în textul scrierilor lui Conta. Și va ști să găsească cu atât mai ușor cu cât va citi cu mai multă atenție introducerea de față, a cărei rost este tocmai să pregătească pe cititor pentru studierea filosofiei lui Conta.

 

§ 2. Isolarea omului și a operei

Concepțiunile la ordinea zilei a unei epoci și a unui mediu social influențează pe filosof ca pe orice om. Oricât de izolat ar voi să rămână un gânditor de cele ce se frământă în jurul sau, el nu poate scăpa de pecetea timpului și a societății în care trăește. Vasile Conta, deși un izolat în ceeace privește viața și cultura, a suferit influența atât a mediului în care a trăit, cât și a teoriilor cari se agitau în timpul său.

Izolat a trăit Conta mai întâi pentru motive de boală, și apoi pentru motive intime, caracteristice oricărei individualități puternice. Izolat ca cultură a rămas Conta în sensul că atât față de mediul său național, cât și față de mediul internațional în care se cultivase, era un strein. Izolarea lui în țară, ca gânditor, a simțit-o intens, până la descurajare, trăind într’un mediu al cărui nivel cultural era departe de a înțelege sau aprecia un gânditor sistematic. Izolarea lui în streinătate era deasemenea datorită unei lipse de echilibru între pregătirea lui pentru mediul strein și valoarea lui reală. Conta nu trăise suficient în străinătate pentru a-și însuși spiritul Apusului, fără de care un om de știință român rămâne întotdeauna un stângaciu. Cu toate că stăpânea principiile generale ale științei timpului, el nu cunoștea modul de a scrie în spiritul acelui mediu cultural strein pentru a se face ascultat. Lucrările pe cari și le-a tradus singur sunt scrise timid, iar conținutul lor pierde în greutate sub forma artificială a unei limbi pe care o stăpânea ca un strein. Și nici traducerile operelor postume de către amicul și admiratorul său Rosetti Tescanu nu au putut contribui la o răspândire a teoriilor lui în proporție cu valoarea pe care o reprezentau de fapt.

Așa dar, în țară Conta era condamnat să fie, dacă nu ignorat, cel puțin neînțeles din cauza disproporției care exista între caracterul operei sale și nivelul cultural al societății românești de atunci; în streinătate, Conta nu putea să aibă un răsunet, tot din cauza unei disproporții, și anume aceea dintre forma și conținutul operei sale. Și dacă față de România Conta era, fără îndoială, cel dintâi gânditor profund și sistematic, iar față de streinătate el era desigur mai original decât multe nume celebre, opera sa rămânea în ambele cazuri un glas în pustiu.

Astfel înțelegem pentru ce opera lui Conta nu a jucat nici un rol în desvoltarea culturală a țării noastre și nici în mișcarea ideilor din Apus. Tot astfel înțelegem pentru ce opera sa reprezintă ceva inadecuat atât pentru țara noastră cât și pentru streinătate. Adevărul este că pentru ambele medii Conta era un gânditor care nu corespundea nivelului cultural respectiv, pentru noi fiind prea înaintat și pentru streini fiind, dacă nu prea înapoiat, desigur insuficient pentru spiritul atmosferei lor culturale.

 

§ 3. Influențele streine

Izolarea lui Conta în sensul descris ne arată numai o lature a condițiunilor prin care opera sa trebue privită. Influențele pe cari Conta le-a suferit atât din partea mediului românesc, cât și din partea mediului strein, ne vor arăta cealaltă lature a condițiunilor prin cari opera sa trebue cercetată.

Dacă ar fi să caracterizăm dela început gândirea filosofică a lui Conta, am comite o greșală și o nedreptate. Greșala ar privi metoda criticei noastre, iar nedreptatea ar cădea asupra operei lui Conta. Căci nu ar fi științific să anticipăm ceeace numai o cercetare obiectivă ne poate arăta, după cum nu ar fi drept să stigmatizăm opera unui gânditor cu un cuvânt care nu întrunește nici ideea și nici intenția care se află la baza ei.

Conta nu este un gânditor cu un sistem definitiv cristalizat pentru a-l pune sub o rubrică. El a suferit multe influențe contradictorii și a reacționat, ca orice gânditor independent, pentru a realiza unitatea. Cine-l citește superficial, îl poate clasa ca materialist; cine-l cercetează dogmatic, îl poate caracteriza ca pozitivist, mai mult în sensul lui Spencer decât în sensul lui Comte; în sfârșit, cine-l studiază prin prizma condițiunilor în cari a trăit și a gândit, nu-l poate defini cu un cuvânt.

Adevărul este că, numai ținând seama de toate influențele pe cari le-a suferit Conta, putem caracteriza opera sa. Și pentru aceasta trebue să îndepărtăm orice definițiune preconcepută.

Dintre toate concepțiile filosofice contimporane, pozitivismul francez și materialismul german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au exercitat cea mai puternică influență asupra lui Conta. Pozitivismul lui Comte, popularizat de Littré și subtilizat de J. St. Mill, se bucura de mare autoritate în occidentul Europei prin anii 1870—80. Conta l’a cunoscut în Belgia când era la studii. Tot acolo și atunci el venea în contact cu materialismul lui Vogt, Büchner, Moleschott și alții, care în scurta perioada între falimentul filosofiei lui Hegel de o parte și apariția Neo-Kantianismului și afirmarea filosofiei lui, Schopenhauer de alta parte, avusese o epocă de înflorire chiar în Germania, dar mai ales în Franța, Belgia și Italia, unde încă dăinuia să fie considerat ca o concepție filosofică de interpretare a fenomenelor lumii.

In al doilea rând evoluționismul lui Spencer și transformismul lui Darwin și Haeckel au exercitat o influență considerabilă asupra lui Conta. Ambele doctrine îi dădeau posibilitatea unei reacțiuni critice și a unei desvoltări mai largi în concepție. In adevăr, evoluționismul lui Spencer l’a ferit sa cadă în exagerarea lui Comte cu privire la natura fenomenelor psicho-sociale; transformismul biologic al lui Darwin și Haeckel i-a procurat elementele cu cari să poată ilustra concepțiile sale proprii.

In al treilea rând vine influența idealismului în sensul lui Lange, a cărui lucrare principală Conta pare să o fi cunoscut prin intermediul altor autori^[3]. Această influență nu a fost, bine înțeles, atât de puternică ca celelalte, dar a lăsat urme adânci în gândirea lui Conta, ajutându-l de multe ori să se ridice de-asupra scepticismului care germina în el din cauza boalei și din cauza concepției strict mecanice, pe care și-o însușise de tânăr sub influența materialismului.

In sfârșit, o altă influență, mai puțin evidentă, dar poate tot atât de puternică ca și a pozitivismului și materialismului, este aceea a empirismului englez, care a furnizat lui Conta, cum vom vedea, conceptele esențiale unei teorii a cunoștinței.

 

§ 4. Influența mediului românesc

Influența din partea doctrinelor filosofice a suferit-o Conta în streinătate, când era la studii și când mintea lui căuta să asimileze cât mai mult cunoștințele timpului. Alături de aceasta el suferea influența mediului românesc, unde se născuse și unde urma să se desvolte după terminarea studiilor. Fără a exagera această influență în sensul unui determinism absolut, ea a fost destul de adâncă pentru Conta. Cu toată inteligența lui independentă și originală, el a căzut victima celor două îndeletniciri cari predominau în viața noastră culturală de atunci: literatura și politica.

De obicei oamenii noștri de știință din trecut au făcut mai toți ori politică ori literatură, sau uneori chiar pe amândouă. Acest obicei se explică de bună seamă prin nivelul cultural al țărei, unde specializarea nu-și aveà un rost cât timp lipseà adâncinea și seriozitatea în toate domeniile de activitate intelectuală. Fenomenul erá fără îndoeală de natură socială. Numai ținând seama de insuficiența organizărei în societatea noastră, unde o diviziune a muncii intelectuale era inexistentă, ne explicăm lipsa unui mediu științific și filosofic în înțelesul occidental al cuvântului.

Conta a suferit influența mediului românesc nu numai în sensul că a scris poesii și a făcut politică, ci mai ales în sensul că opera sa științifică și filosofică poartă în sine pecetea acestei influențe. Atât literatura cât și politica, când sunt cultivate singure, își au îndreptățirea lor în sistemul cultural al unui popor. Dar când cineva face și una și alta și se întâmplă să fie din natură un gânditor, atunci rezultatul este un diletantism înfrânat de știință și o știință hărțuită de diletantism. Acesta a fost cazul lui Conta, care, deși om de știință, s’a lăsat influențat de curentele atmosferei intelectuale dela noi.

Aici naște întrebarea dacă în adevăr Conta ar fi putut rezista celor două curente cari bântuiau viața noastră culturală de atunci. Intrebarea ne-o punem nu atât pentru a satisface o curiositate de critic, ci mai mult fiindcă ea ni se impune cu necesitate pentru explicarea cazului care ne interesează. Răspunsul e lesne de întrevăzut dacă ținem seama de faptul că în societatea noastră orice intelectual era în funcție de literatură și politică. Ambele îndeletniciri au posibilități infinite și sunt îmbrățișate mai ușor și de mai mulți tocmai acolo unde societatea nu este suficient organizată.

Conta, pentru a trăi ca om de acțiune, trebuia să țină seama de ambele curente cari stapâneau mediul social de atunci. De aceea îl vedem, deși un izolat în ceeace privește pornirile lui sufletești, cultivând societatea „Junimea” pentru a veni în contact direct cu oamenii zilei, cu conducătorii intelectuali ai României de atunci. Și deși știa bine că teoriile sale filosofice nu interesau decât „poate” (cuvântul e al lui Conta, într’o scrisoare) pe un Maiorescu sau un Eminescu, Conta ținea totuși să le expună înaintea Junimei și sa le publice în Convorbiri Literare. Pentrucă acolo era locul unde culmina viața intelectuală a țărei.

Tot așa, în politică, Conta, deși un om nepregătit ca temperament, a căutat totuși să intre pentru a se afirma. Izolarea lui ca filosof într’un mediu atât de strein speculațiunilor sale, îl împingea spre ceva mai de actualitate. Aceasta era, fără îndoială, o inconsequență pentru un om care se simțea predestinat a fi un filosof. Dar dacă cercetăm mai de aproape motivele cari se aflau la baza unei astfel de purtări, găsim o bună scuză. Era de fapt nevoia afirmărei, de a fi auzit și ascultat, a unui om sugrumat în pornirile lui cele mai nobile, iar nu dorința de vanitate, ceeace a deterimnat pe Conta să se arunce în politică.

A fi rezistat celor două curente cari cuprindeau întreaga cultură a societății noastre, ar fi însemnat pentru Conta să nesocotească mediul social în care trăia. El nu putea să înfrunte curente atât de puternice, cari încă astăzi, după patruzeci de ani dela moartea sa, mai dăinuesc în viața culturala a societății noastre; și nici cu mijloacele de cari dispunea dela natură, el nu putea să se ridice deasupra lor, absorbindu-le în personalitatea sa. Adevărul este că, pentru a fi rămas de o parte toată viața numai cu filosofia sa, Conta trebuia să aibe caracterul schivnicului care știe să renunțe.

Cu toate acestea, și diletantismul literar și politic de care suferă viața noastră culturală, poate fi învins de o personalitate genială. Aceasta s’a văzut în Eminescu și se mai vede astăzi în cineva. Chiar atunci când o astfel de personalitate se lasă târâtă prin toate scăderile și compromisurile pe cari în mod fatal trebue sa le trăiască, ea rămâne în picioare. Conta nu a avut însă o astfel de personalitate. Și de aceea influența pe care a suferit-o din partea mediului românesc, s’a resfrânt asupra operei sale în mai mare măsură decât în cazurile pomenite.

 

§ 5. Metafizicianul

De-asupra tuturor influențelor suferite de Conta, apare metafizicianul. Acest fapt trebue reținut dela început, căci el ne va explica multe contradicții și inconsequențe în teoriile sale filosofice.

A fi metafizician înseamnă două lucruri: întâi, a simți ca orice om care gândește, acea „necesitate metafizică” pe care Schopenhauer o relevă; al doilea, a persevera față de știință în a crede că absolutul e necesar. Conta a fost metafizician în ambele sensuri. El a rămas convins toată viața de necesitatea absolutului, chiar atunci când încerca să dovedească caracterul relativ al cunoștinței.

Deși partizan al teoriei lui Comte, cu privire la cele „trei stadii” a desvoltărei istorice, Conta nu renunță la metafizică. Progresul științei moderne nu-l convertește la credința împartășită de positiviști și materialiști că timpul metafizicei a apus pentru totdeauna. Din potrivă, Conta simte intens necesitatea unei metafizici și o consideră ca izvorând nu numai din natura gândirei, ci și din insuficiența științei.

De fapt Conta accentuiază universalitatea spiritului metafizic în omenire când leagă metafizica de religie și știință. Convingerea sa este că „cele mai adânci sisteme metafizice ale filosofiei de astăzi derivă, prin evoluțiune înceată și continuă din cele întâi și cele mai grosolane credințe ale omului primitiv”.^[4] Convingerea era verificată și de faptul stabilit de etnologi în secolul al XIX-lea, cari au arătat în mod irefutabil ceeace Vico susținuse mai mult a priori cu un secol mai înainte, existența unei religii la toate grupurile de oameni, fie ei primitivi sau civilizați. Căci sentimentul religios în forma lui cea mai elementară, exprimat în „credințele grosolane” de cari ne vorbește Conta, implică dela sine nevoia absolutului pe care se bazează rațiunea de a fi a metafizicei.

A doua dovadă de universalitatea spiritului metafizic o găsește Conta în nevoia științei pozitive de a-și însuși postulate și de a anticipa concepțiuni unitare asupra fenomenelor pe cari le cercetează în mod parțial, dar pe cari nu le poate subsuma conceptului de lege fără admisiunea tacită sau expresă a absolutului. E drept că în locul absolutului Conta obișnuește să vorbească de „infinit” sau de „principiul universal”, prin care înțelege un concept de unitate unde se contopesc toate adevărurile existente și posibile. Dar deosebirea în înțeles nu există, fiindcă toate trele cuvinte corespund tendinței de unitate, acelei „necesități intelectuale”, pe care Conta o consideră comună întreg genului omenesc.

Rolul metafizicei ca disciplină apare însă clar pentru Conta mai ales în relațiunea ei față de știință, de care se deosibește numai în mod gradual, procesul de generalizare fiind în fond acelaș la ambele discipline. Prin analogie Conta consideră că „aceiaș necesitate mentală care ne silește să grupăm sub o singură idee generală mai multe fapte particulare, ne silește să cuprindem într’o singură concepțiune toate științele”^[5]. Cu alte cuvinte, spiritul metafizic este universal, și metafizica, „contrariu cu ceeace susțin unii pozitiviști, se impune oricărui cugetător ca o necesitate intelectuală”^[6].

 

§ 6. Concepția mecanică a lumei

Atitudinea lui Conta față de explicarea fenomenelor naturei și ale spiritului este poate elementul cel mai consequent în opera sa. In toate scrierile sale el menține acelaș punct de vedere cu privire la cercetarea fenomenelor: concepția mecanică a lumei. Această concepție și-a însușit-o Conta, cum am văzut, sub influența materialismului german. Pe de altă parte, pozitivismul francez și evoluționismul englez îi arată aceiași direcție, deși cu modificări pe cari el știe să le folosească pentru emiterea unei teorii mai variate, dar mai puțin unitară.

Pentru Conta explicarea oricărui fenomen trebue să fie strict mecanică. Lumea se compune din relațiuni de cauză și efect, iar rostul acestor relațiuni nu se poate desluși decât printr’o interpretare mecanicistă. In sensul acesta Conta susține că „toate fenomenele din lume, fie ele fizice, morale sau intelectuale, sunt regulate după legi fixe și naturale”^[7]; că „sufletul nu este decât funcționarea generală a creerului”^[8]; și că materialismul va ajunge să explice definitiv fenomenele sufletești.^[9]

Atât de convins era Conta de explicarea mecanică a materialismului, încât îi prevede un viitor mare, ca doctrină filosofică.^[10] In această convingere se reflectă un exces de zel, care face pe Conta să nesocotească reacțiunea contra materialismului, care în Germania se afirma din ce în ce mai mult prin anii 1870—80, și care în Franța și Anglia nu întârzia să se anunțe^[11]. In exagerarea lui, Conta considera, de altfel în comun cu toți scriitorii materialiști din cari își lua informațiile istorice, că Giordano Bruno, Descartes, Pascal, Spinoza și alții au fost adepți ai materialismului, ținând seama mai mult de explicarea mecanicistă, pe care o admiteau acești gânditori, decât de caracterul concepțiilor filosofice pe cari le reprezentau.^[12]

Pe de altă parte, Conta însuși recunoaște că actuala stare a științelor pozitive nu ne dă posibilitatea de a explica fără rest toate fenomenele. Dar această stare este, cum credea și Comte, numai tranzitorie. Știința va parveni într’o zi să explice totul în termeni de cauză și efect. Și aceasta nu numai în domeniul naturei, ci și în domeniul fenomenelor sufletești. Teoria Fatalismului ca doctrină metafizică se bazează, cum vom vedea îndată, tocmai pe insuficiența științei. Căci, „dacă noi am cunoaște cu amănuntul și cu preciziune toate cauzele cari au să influențeze asupra cutărei persoane, la cutare moment în viitor, noi am putea prezice asemenea cu preciziune tot ce acea persoană are să simtă, să gândească și să facă în acel moment: întocmai precum putem prezice apropierea unei comete sau momentul fazelor lunei, ori al eclipselor de soare și lună”.^[13]

 

§ 7. Determinismul

Concepția mecanică a lumei duce în mod necesar la determinism. A crede în cauzalitate și în legi, înseamnă a exclude creațiunea spontană și libertatea voinței, cu toate că mulți filosofi au încercat să împace una cu alta prin mijloace dialectice.

Conta numește dependența cauzală și interdependența mecanică a fenomenelor — fatalism. Aceasta nu trebue însă considerată ca o definițiune, ci mai mult ca expresiunea unitară a relațiilor stabilite de știință.

Punctul de plecare al lui Conta, concepția mecanică a lumei, este un postulat și în acelaș timp un rezultat. Ca postulat, el reflectă un motiv primordial care se impune înainte de a fi examinat și se menține și după ce a fost examinat. Ca rezultat, el apare ca consecință necesară a cercetărei științifice și ca o verificare a celor anticipate.

In „Teoria Fatalismului” găsim bine definite cele două aspecte ale punctului de plecare al lui Conta. Dela început suntem întâmpinați cu afirmațiunea că toate fenomenele sunt supuse unor legi fixe, adică atât cele fizice cât și cele morale și sociale.^[14] In aceste din urmă fenomene se cuprind „toate facultățile sufletești”, printre cari se află în primul rând voința. Convingerea lui Conta este că „lumea întreagă sub orice față ar fi privită, este guvernată de legi fatale și naturale”. Determinismul sau „fatalitatea” implicată de caracterul strict mecanic al legilor este pentru Conta un „adevăr fundamental”, care se impune oricui și care stabilește o identitate între fenomenele fizice și cele psihice. Căci „numai după admiterea acestui adevăr fundamental, se poate explica armonia permanentă care există între lumea fizică deoparte și lumea morală de altă parte și în genere în toate mișcările. Această armonie ar fi imposibilă dacă în lume ar exista, după cum se crede, un comerț intim și continuu între legi fixe deoparte și între arbitru și capricii de altă parte”.^[15]

După formularea postulatului în sensul menționat mai sus, Conta desvoltă „Teoria Fatalismului” care întemeează și justifică „adevărul fundamental” ca rezultat al științei. Astfel întreaga expunere tinde să arate cum toate fenomenele sunt în funcție de relațiunea de cauză și efect, sau cum nimic în natură nu poate avea loc fără un motiv determinant. Până și cele mai subtile fenomene ale conștiinței trebue să aibe o explicare în cadrul Teoriei Fatalismului.

Mijloacele de cari se folosește Conta pentru a dovedi această interdependență a fenomenelor sunt deduse din conceptul unitar al Materiei, ca la toți filozofii materialiști. Legile fatale cari guvernează lumea nu sunt decât atributele necesare ale materiei, căci „nu este în această lume decât Materie stăpânită de legi fatale”, iar „modul universal de constituire și disparițiune a formelor Materiei este evoluțiunea onduliformă”.^[16] Astfel „Teoria Ondulațiunii Universale” este de fapt o întregire a „Teoriei Fatalismului”, pentru a întemeia determinismul prin stabilirea legilor pe cari le asumă materia în manifestările ei infinit de variate.

 

§ 8. Explicarea Fenomenelor

Puterea de analiză a lui Conta se reflectă cu deosebire în cercetarea minuțioasă pe care el o dedică fenomenelor în genere și fenomenelor sufletești în debsebi. Punctul său de vedere este implicat în concepțiile materialismului și pozitivismului, care pleacă dela o interpretare cantitativă a fenomenelor. A explica, înseamnă pentru știința pozitivă materialistă a reduce variațiunile la puncte elementare, iar a cunoaște înseamnă a stabili relații între astfel de puncte.

Dar pentru a găsi elementele componente ale fenomenelor și prin urmare și ale cunoștinței, e nevoe de a decide asupra chestiunei originei experienței. Dualitatea între materie și spirit se impune oricărui gânditor, fie el cât de monist în teorie. Chestiunea este de a putea susține cu convingere care din cele două aspecte veșnic în alternație ale substratului formează sursa experienței noastre. Conta se decide, bine înțeles, pentru materie. După el „nu există în univers altă substanță decât materia”.^[17]

Dacă admitem că nu spiritul, ci materia este substanța eternă a fenomenelor, atunci urmează, că origina experienței și a cunoștinței se găsește nu în ceva abstract și spiritual, ci în ceva concret și material. Căci ar fi o contrazicere să admiți materia ca principiu fundamental în lume și să consideri în acelaș timp că experiența începe cu ceva spiritual. Conta este în această privință categoric și consequent. El declară că „origina tuturor cunoștințelor noastre este în simțuri”,^[18] că rostul teoriei sale este „a explica materialicește facultățile intelectuale”^[19], și că „orice idee are o bază materială pe creier”^[20].

Astfel Conta cercetează fenomenele sufletești din punctul de vedere al unei teorii materialiste. Pentru el există, ca și pentru sensualiștii francezi din secolul al XVIII-lea, și materialiștii germani din secolul al XIX-lea o relațiune cauzală bine definită între manifestările materiei și ale inteligenței. Dependența fiziologică a fenomenelor sufletești este un fapt pe care Conta îl consideră în afară de orice îndoială. In aceasta privință gândirea lui Conta se mișcă în cadrul argumentelor cunoscute ale lui La Mettrie, Helvetius, Condillac și Holbach în Franța, și ale lui Vogt, Moleschott și Büchner în Germania.

Ceeace trebue însă relevat în explicarea fenomenelor sufletești la Conta este faptul că clasificarea elementelor sau datelor de conștiință urmează împărțirea dualistă a empiriștilor englezi din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. Acest punct mi se pare esențial pentru înțelegerea teoriei cunoștinței a lui Conta. Voiu insista asupra lui cu atât mai mult cu cât influența empirismului englez asupra lui Conta nu apare atât de evidentă ca celelalte influențe streine.

Pentru Conta există ca și pentru empiriștii englezi, două produse ale contactului pe care-l avem cu fenomenele, și care contact se reflectă în conștiința noastră în două moduri. Aceste produse Conta le numește foarte nimerit „întipărituri”, înțelegând în primul rând „o modificare materială în massa creierilor”^[21]. Mai departe, „întipăririle” sunt de două categorii, după gradul de intensitate pe care-l au: „întipăriri de întâiul grad” sau „ceeace numim percepțiunea de întâiul grad”, cari sunt „imaginile lucrurilor din lumea externă săpate pe creier”; și „întipăriri de al doilea grad”, cari sunt produsul abstracțiunei din întipăririle de întâiul grad. Căci „întipăririle de întâiul grad servesc la rândul lor de obiecte de perceput pentru organul percepțiunii de al doilea grad; întocmai precum lucrurile din lumea exterioară au servit pentru organul percepțiunii de întâiul grad spre a forma acele întipăriri”^[22].

Dualitatea întipăririlor ne face să ne gândim la Locke și Hume. Clasificarea este aproape identică. Ceeace numește Locke „idei” corespunde „întipăririlor” lui Conta, numai că filozoful englez nu admitea o dependență atât de riguroasă între reprezentări și orginale (lucruri în sine, things in themselves, sau chiar substanță, care pentru filozoful român înseamnă materia, creierii, etc.). La Hume această dependență dispare cu desăvârșire în fața criticei radicale a conceptului de substanță, rămânând numai impresiuni (impressions) și reprezentări (ideas), ca date ale conștiinței.

Dar asemănarea constă și în ceeace privește dualitatea elementelor cu cari inteligența are de a face. Locke admite două feluri de idei:^[23] idei de senzație și idei de reflecție, unele corespunzând „întipăririlor de întâiul grad”, altele „întipăririlor de al doilea grad” a lui Conta. Tot așa la Hume: impresiunile sunt întipăriri de gradul întâi, iar ideile sunt întipăriri de gradu al doilea. Deosebirea între unele și altele este numai graduală la ambii filozofi.

Influența empirismului englez se găsește pretutindeni în opera lui Conta. Expunerea ideei de cauzalitate este caracteristică în această privință. Conta consideră cauzalitatea din acelaș punct de vedere ca și Hume și alți empiriști, ca un produs al experienței, obținut pe cale inductivă. Tot așa el susține cu Locke, Hume și alți empiriști englezi că nu există „idei înăscute”, cu toate că aceasta o susține mai mult în sensul evoluționist al lui Spencer. Influența lui Hume apare și mai evidentă în următorul pasagiu: „Orice cunoștință are de origină o impresiune produsă în noi de către lumea exterioară prin mijlocirea simțurilor. Nu există idei, nici sentimente, fără această impresiune”^[24].

Dualitatea datelor de conștiință, adică celor două feluri de întipăriri corespunde unei dualități de organe perceptive, unul numit „organul percepțiunii de întâiul grad”, altul numit „organul percepțiunii de al doilea grad” sau „organul conștiinței”^[25]. Și aici găsim aceiași asemănare cu Locke și Hume, cari, după cum știm, admiteau ca sursă a experienței, un simț extern sau organ al senzațiilor (sensation) și un simț intern sau organ al reflecțiilor (reflection).

 

§ 9. Evoluționismul

Ideea evoluțiunei era marea chestiune la ordinea zilei pe timpul când Conta își făcea studiile. Toată lumea occidentală se frământa a ști dacă această idee este principiul unic (ἀρχή al lui Anaximander) care se află la baza tuturor fenomenelor. Pentru o natură metafiziciană ca a lui Conta se înțelege dela sine că evoluționismul avea o mare atracție. Cu toate acestea, atitudinea lui Conta față de evoluționism și transformism nu e lipsită de critică, cum vom vedea îndată.

Evoluția este pentru Conta un adevăr fundamental care se reflectă în toate manifestările materiei. Pentru a dovedi aceasta, el se referă cu deosebire la lucrările lui Darwin, Wallace, Spencer și Haeckel, pe cari autori i-a studiat cu pasiune.

Chestiunea care-l preocupă pe Conta este îmbunătățirea speciilor. Aici el are o rezervă de făcut, mai ales în contra lui Darwin, care punea prea multă bază pe selecțiunea naturală sau artificială ca factor în desvoltarea și perfecționarea speciilor. După Conta motivul determinant ar fi mai mult emigrarea și încrucișarea.^[26] Opinia lui Darwin că speciile pot progresa chiar atunci când ele se află în aceleași condițiuni de viață, Conta o consideră ca greșită. Selecțiunea naturală, prin definițiune, nu este suficientă pentru menținerea speciei, căci ea reduce în mod progresiv numărul indivizilor acelei specii^[27]. Emigrarea și încrucișarea sunt de fapt factorii cari contribue la menținerea speciei. Acești factori sunt esențiali și în producerea de noi specii. „Tot încrucișarea și mai cu seamă emigrațiunea este cauza că doi sau mai mulți indivizi identici, născuți din aceiași părinți și în acelaș habitat, pot da naștere la specii cu totul deosebite între dânsele”.^[28]

Cum vedem, Conta ia „selecțiunea naturală” într’un sens cam strâmt. Darwin nu înțelege acest factor în desvoltarea speciilor organice ca un motiv care lucrează independent în fiecare specie, ci în acelaș timp în toate speciile. Chiar speciile între ele sunt supuse selecțiunei naturale, așa că nu e pericol ca ele să dispară prin reducerea indivizilor incapabili în lupta pentru existență. Dar ceeace face pe Conta să considere selecțiunea naturală ca insuficientă, este faptul că el vede în ea un progres la infinit, ceeace contrazice, cum vom vedea îndată, ideea fundamentală a sistemului său de gândire, legea ondulațiunii universale.

 

§ 10. Legea Ondulațiunii Universale

Ideea Ondulațiunei Universale nu este, bine înțeles, o concepție cu desăvârșire nouă. In filosofia popoarelor din Indii ideea unei continue alternări se găsește nu numai ca principiu teoretic de gândire, ci și ca regulă practică a mișcărilor la cari e supusă viața sufletească a omului. La vechii Greci aceiași idee se reflectă în concepția unei teorii a cunoștinței. Metoda dialectică a Eleaților și Sofiștilor și a lui Socrate reprezintă de fapt acea continuă mișcare a spiritului, fără de care filosofia și știința nu sunt posibile. In sfârșit, în timpurile moderne, evoluționismul accentuează de asemenea aceiași mișcare continuă care se află la baza tuturor fenomenelor.

Ceeace este însă esențial în ideea unei ondulațiuni universale este tocmai mișcarea eternă a vieței și a lumei, o idee pe care evoluționismul o desvoltă mai mult decât oricare altă doctrină. Adevărul este că această idee, ca și evoluționismul, nu reprezintă o concepție teoretică, și individuală, ci un produs al întregei lumi interne și externe. Ea se desfășoară pretutindeni și se desvăluie oricui ca ceva evident. In acest sens Bergson a numit ideea evoluțiunei o idee populară, ceeace se poate aplica și la ideea unei ondulațiuni universale.

Cu toate acestea, concepția lui Conta despre o lege a ondulațiunei universale nu pierde din originalitate. Faptul că a desvoltat-o sistematic și a extins-o la toate fenomenele lumei, constitue în sine o contribuție la mișcarea ideilor din secolul al XIX-lea. Fără îndoială că teoria ondulațiunii universale ar fi avut o influență asupra lumei culturale din Apus dacă ar fi fost formulată în alte condițiuni și în alte timpuri decât acelea când Spencer stăpânea filosofia evoluționismului.

Evident că ondulațiunea universală nu este decât o variantă a legei evoluțiunei, sau mai bine zis o formă mai precisă a evoluțiunei. Ea explică însă evoluțiunea într’un mod mai intuitiv. Meritul lui Conta e și filosofic și didactic. In teoria aceasta găsim cea mai simplă expunere a evoluționismului, pe lângă o formulare a condițiunilor de transformare a fenomenelor.

Conta vede în legea ondulațiunii universale forma eternă pe care o asumă materia. Această formă este de fapt o undă. In acest sens el declară că „modul universal de constituire și disparițiune a formelor Materiei este evoluțiunea onduliformă”.^[29]

In adevăr, „una din cele mai generale” legi ale materiei este mișcarea pe care o asumă fenomenele în formă de „curbă suitoare” și curbă „scoborâtoare”. Oriunde ne uităm, constatăm o „undă”, atât în lumea organică cât și în lumea anorganică. „Orice formă evolutivă este o undă”, iar „Materia în metamorfozarea sa veșnică face o adevărată mișcare ondulatoare”.^[30]

In lumea organică, legea ondulațiunii e lesne de observat. Pretutindeni descoperim unde sau modificări de suire și coborâre în desvoltare. Intreaga viață organică „trece prin o serie de ondulațiuni perfecte ale varietăților organice”. Toate varietățile fac parte din unde mai mari, numite specii, acestea la rândul lor din unde și mai mari, numite genuri, și așa mai departe până la un punct culminant de desvoltare, când unda începe să scadă. „In decursul transformărei organice se observă că un organ, o funcțiune, în sfârșit un caracter dat se desvoltă și predominează câtva timp; pentru a da loc apoi la o scădere treptată a acestui caracter și la desvoltarea pe nesimțite a unui altuia care va predomina în un alt timp în paguba celui dintâi. Această succesiune de predominațiuni funcționale se face iarăși conform cu legile ondulațiunii”.^[31]

Legea ondulațiunii universale operează și în domeniul fenomenelor sufletești. Nu există „ordine de idei care să nu aibă unda sa” și „chiar adevărurile științifice nu scapă de legea ondulațiuni universale”.^[32] In epocile de desvoltare ale omenirei observăm aceiași lege. Așa „ideile ce caracterizează o singură perioadă, se nasc din ideile perioadelor precedente, cresc și se desvoltă pe nesimțite în paguba acelor idei, și apoi la rândul lor descresc pe nesimțite și dispar după ce au dat naștere ideilor din perioada următoare”.^[33]

Legea ondulațiunii universale implică o deducție necesară, anume imposibilitatea unui progres la infinit. Dacă toate în lumea fenomenelor sunt supuse unei desvoltări limitate printr’un punct culminant, atunci progresul nu poate fi nesfârșit. „Nu există pe lume și nici nu poate exista un individ, o familie de indivizi, un popor, o rasă etc., care să nu aibă o curbă scoborîtoare tot așa de necesară ca și curba suitoare”.^[34]

In acelaș timp un scepticism se desprinde din legea ondulațiunii universale. Dacă toate fenomenele sunt supuse unei desvoltări limitate pentru ca apoi să fie supuse unei degenerări fatale, atunci urmează că refrenul unei astfel de legi nu poate fi decât acela din cartea Eclesiastului. Această impresie se desprinde însă din orice știință și din orice filosofie dusă până la metafizică. Conta simțea aceasta mai bine decât un sceptic dogmatic, dar nu putea renunța la absolut în fața unei consecințe, pe care Scolasticii ar fi numit-o „imediată”. Adevărul este că legea ondulațiunii universale, așa cum ne-o expune Conta, reprezintă o teorie a absolutului mai mult în sensul metafizic decât în sensul științific al cuvântului.

 

§ 11. Conclusiune

Filosofia lui Conta cuprinde cea dintâi încercare în limba română de a interpreta sistematic fenomenele lumei. Deși neisprăvită în ceeace privește rotunzimea sistemului pe care-l urmărea, ea reprezintă totuși o contribuție originală în istoria culturei românești.

In adevăr, Conta rămâne mai întâi o personalitate culturală prin faptul că într’un mediu cu totul potrivnic speculațiunilor abstracte, a încercat să gândească sistematic, și să construiască o filosofie. Incercarea este cu atât mai originală cu cât ea cuprinde, cum am văzut, și puncte noi de vedere față de problemele eterne ale gândirei. Meritul omului nu este mai puțin vrednic de menționat. Conta a fost pătruns de conștiința totului, el a rămas un filosof în mijlocul unei societăți care se pierdea în lupte meschine sau în preocupări de ordin secundar. Cu toate compromisurile făcute față de o astfel de societate, Conta a știut să-și îndrepte atenția asupra celor mai înalte probleme.

Metafizica este cea mai viguroasă parte din opera filosofică a lui Conta. Dar ca toate construcțiile de categoria aceasta, metafizica lui Conta are soarta de a rămâne, cum se spune de obicei, „un roman al gândirei”. Conta își dă seama de caracterul relativ al sistemelor metafizice, dar nu poate renunța la metafizică pentru bunul motiv că ea corespunde unei „necesități intelectuale”. Punctul său de vedere este analog cu al lui Kant. Prin aceasta el se desparte atât de materialiști cât și de positiviști. Inconsequența este evidentă. Dar Conta întrevede posibilitatea unei metafizici științifice și critice, o concepție în sensul lui Lange. Ceeace el ne-a lăsat în această privință nu corespunde însă concepției adevărate pe care o avea despre metafizică, și nici încercarea de a reconcilia materialismul și pozitivismul cu metafizica nu pare să fie suficient întemeiată.^[35] Pe de altă parte Conta ne vorbește de „influența amăgirei de sine”, la care sunt supuse toate sistemele metafizice și mărturisește că și sistemul său nu va scăpa de această influență.^[36] Ultima sa lucrare rămasă neterminată, ne arată preocuparea lui Conta de a reconstrui sistemul conform concepției științifice pe care o avea despre metafizică.

In sistemul său de cugetare Conta a fost stăpânit de ideia unui determinism crud, pe care-l accepta nu numai în domeniul naturei, ci și în domeniul fenomenelor sufletești. Dacă relațiunea cauzală nu poate fi stabilită întotdeauna cu preciziune în acest domeniu, aceasta se datorește numai stărei înapoiate a științei. „Azi putem face afirmația că o lege psihologică sau sociologică este neprecisă sau falsă, însă nu cu certitudinea hotărîtă că niciodată nu se vor mai descoperi legi complecte și statornice în acest domeniu”.^[37] Societatea și individul sunt supuse acelorași legi ca și fenomenele naturei. Dacă legile sociale sunt ca și legile fizice, atunci analogia organismului în societate se impune. Conta avea intenția de a aplica principiile teoretice ale filosofiei sale la fenomenele sociale și să arate interdependența individului și a societății.^[38]

Concepția unei teorii a ondulațiunii universale, dedusă din evoluționism, întărea și mai mult convingerea lui Conta că omul, ca și natura, e determinat de anumite legi, mai mult sau mai puțin cunoscute. Știința va lărgi sfera cunoștințelor pozitive, dar pe de altă parte imaginația va deschide noui orizonturi cunoștințelor cari urmează să se stabilească în viitor. De fapt există o continuă înaintare în sfera cugetării, pe care Conta o admite în contrazicere aparentă cu punctul culminant al undei, dar în armonie cu credința sa intimă că omenirea se află încă pe panta suitoare a evoluției.

Dacă ar fi să caracterizăm filosofia lui Conta, ar trebui să ținem seamă în primul rând de elementele eterogene pe cari le conține. Reconcilierea pozitivismului, materialismului și al idealismului cu metafizica nu a fost realizată de Conta. Sistemul său, deși unitar în principiu, suferă de diviziune în ceeace privește forma. Nici timpul și nici cunoștințele nu i-au fost suficiente să învingă greutățile cu cari un filosof are de luptat înainte de a ajunge unitatea pură a unui sistem pe deplin cristalizat. Dar în râvna sa de a cuprinde lumea, de a o explica și de a o interpreta, Conta a fost întotdeauna pătruns de pasiunea unitară a totului, fără de care filosofia nu poate fi. Și mai presus de ceeace el a realizat stă caracterul inteligenței care se reflectă clar în scrierile sale. In fața științei, a faptelor și a judecăților, mintea lui era deschisă, fiind întotdeauna gata să primească impresiuni noui, să-și modifice teoriile și să se desăvârșească. De aceea impresia care se desprinde din opera sa filosofică este aceea a mișcărei continue și libere, care de fapt este cea mai sublimă însușire a spiritului omenesc.

1. Pentru datele cuprinse în această schiță a se vedea următoarele: Un articol nesemnat de M. Eminescu în Timpul din 25 Aprilie 1882; Iacob Negruzzi în Convorbiri Literare din Iunie 1882; D. Rosetti-Tescanu în aceiași revistă, 1895, p. 923—937; și I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Ueber das Leben und die Philosophie Contas (Dissert., Leipzig 1902), p. 11—49. Ediția (II-a) operelor complecte a lui V. Conta de O. Minar (ed. C. Sfetea, București) cuprinde de-asemenea un studiu biografic cu multe amănunte asupra vieții lui Conta.
2. După unii autori Conta s’ar fi născut în 1845 și chiar în Basarabia. Vezi O. Minar, Filozoful Conta, p. XII—XIII.
3. Conta nu cunoștea limba germană.
4. Incercări de Metafizică, Introd.
5. Bazele Metafizicei, Cap. II.
6. Ibid.
7. Teoria Fatalismului, Introd.
8. Bazele Meta., Cap. II.
9. Teor. Fat., Cap. III. Aceasta se îndreaptă și în contra lui Spencer, care nu admitea o atitudine atât de radicală față de fenomenele sufletului.
10. Teoria Ondulațiunii Universale, Sect. I.
11. Aici înțelegem numai materialismul ca doctrină filozofică, iar nu concepția de viață materialistă-economică, pe care mai toate popoarele o aveau atunci ca și astăzi.
12. Teor. Ond., Sect. I.
13. Teor. Fatal., Cap. III, sec. 4.
14. Op. cit., Introd. și Cap. II.
15. Teor. Fat., Cap. III. Compară și Incercări de Metafizică, Introd.
16. Teor. Ondul. Univ., Cap. I, sec. 1 și 2
17. Teor. Fat, Cap., sec 1, și Teor. Ondul Univ., Cap. 1, sec. 1.
18. Teor. Fat., Cap. III, sec 2.
19. Ibid.
20. Teor. Ondul. Univ., Cap. II, sec. 1.
21. Teor. Fat., Cap. III, sec. 2.
22. Ibid. In acelaș pasagiu Conta însuși leagă cele două concepte cu terminologia filozofică obișnuită. „Intipăririle de întâiul grad corespund la aceea ce se numește în limba filozofiei ordinare senzațiuni”, iar întipăririle de al doilea grad corespund la ceea ce se numesc „percepțiuni”.
23. Trebuie amintit că conceptul de idee la mai toți filozofii englezi din sec. XVII-lea și al XVIII-lea, înseamnă representare (Vorstellung), iar nici de cum un architip al rațiunei creatoare în sensul clasic al lui Platon, sau în sensul reînviat de Kant.
24. Teor. Fat., Cap. III, sec. 2.
25. Ibid.
26. Teor. Ondul. Univ., Cap. II, sec. 3.
27. Orig. Spec., § 1.
28. Ibid., § 2.
29. Teor. Ondul. Univ., Cap. I, sec. 2.
30. Op. cit., sec. 1.
31. Teor. Ondul. Univ., Cap. I, sec. 1.
32. Ibid.
33. Incercări de Meta., Sec. 7. Legea se aplică, după Conta, și la sistemul solar, care „va trebui și el să parcurgă curba sa coborâtoare și să se sfârșească, pentru a da loc apoi la o altă lume cu altă formă.” Teor. Ondul. Univ., Cap. I, sec. 1.
34. Teor. Ondul. Univ., Cap. II, sec. 3.
35. Afirmația că Teoria Fatalismului „este poate singurul sistem filozofic care explică totul” (Teor. Fatal., Conclusiune) — trebue luată ca o vorbă de tânăr entusiast.
36. Bazele Meta., Cap. II.
37. Intâile Principii cari alcătuesc lumea, Cap. I, sec. 5
38. Vezi în această privință și schița sa L’Art de se conduire dans la Société”, după un manuscris inedit, tradus și comentat de D. Gusti în Arhiva pentru Știință și Reforma Socială, Anul 1, No. 4, p. 619—624.