Omul enigmatic

Jump to navigation Jump to search
Omul enigmatic
de Constantin Stamati-Ciurea
Baladă în proză


Trecuse ora a opta de seară sau, mai bine zis, de noapte, căci, fiind iarna, înserase de mult. Pe străzile orașului spulbera visco­lul o ceață compactă de omăt, prin care când și când sclipeau luminile fanarelor înșirate pe marginea trotuarelor. Crivățul su­fla urlând cu turbare pe străzile pustii, iară în odaia unde mă aflam se zbuciumau cu un vaiet jalnic obloanele ferestrelor din afară.

Totul era cufundat în tăcere, căci unde predomină vocea de urgie a elementelor tulburate, vocea creațiunii tace cu supunere, cunoscând în ele puterea supremă neîndurată!

Ce chin, ce supliciu, ce apăsare dureroasă produce un astfel de timp asupra organismului unui biet om, dacă tot aceeași tul­burare se săvârșește în sufletul său. Au nu este dar omul un cos­mos mic cu zilele sale senine de primăvară, cu razele luminoase ale speranțelor juneții, cu al lui cântec de privighetoare ce este vocea inimii, spunându-și iluziile fericirii. Cu sufletul său zboară atuncea în eternul nemărginit, legănându-se în aer ca ciocârlia deasupra cuibușorului, pe care amorul i l-a pregătit din florile vieții și în care să-l aștepte iubita sa.

Dar iată că deodată se-ntunecă seninul, iluziile dispar, crivățul realismului cu o suflare rece îi îngheață căldura inimii, smul­gându-i florile speranțelor. Dușmana soartă îi zdrobește aripile și el cade ca Icar al fabulei în chinurile unui viitor aprig, care chinuri i-au pregătit o întâmplare neprevăzută... așa este și vije­lia unui uragan ce năbușește neașteptat pe un cer senin și lim­pede.

În astfel de poziție mă aflam și eu, ținând încă în mână epis­tola în care ea îmi trimitea verdictul amorului ei, care mă osândea la despărțire eternă. „Între noi totul s-a sfârșit, îmi scria ea, eu sunt logodită în contra voinței mele, adio pentru totdeauna“. O greutate nespusă îmi apăsa pieptul și o fierbințeală cumplită îmi ardea tot trupul. Mă simțeam înădușit și, fără să știu ce fac și unde mă duc, am ieșit pe stradă. Un spulber de omăt mă împroșcă în față, orbindu-mi vederea, iară suflarea cea rece a crivățului mă pătrunsese până la oase. Dar ce-mi păsa... eu voiam să mor de o moarte ușoară, voiam să merg tot înainte până ce sângele se va închega în vinele mele și somnul etern mă va răsturna fără simțire în vreun troian.

Găsii o plăcere nespusă în ideea sinuciderii, închipuindu-mi cum voi fi peste puțin timp acoperit cu veșmântul funebru și nepătat al omătului, bocit de vocea uraganului. Cum va depune Silvia pe fruntea mea cea rece o sărutare înfocată și cum vor străbate lacrimile ei fierbinți până la inima mea înghețată. Ea se va apropia fără sfială de mine, nevăzând cadavrul ce emană pu­trejune, ci o statuie încremenită, pe ale cărei buze s-a sleit o zâmbire împreună cu numele ei.

O, junime! O, ce nebunie neînțeleasă. Cam de unde provine ea? Filozofia modernă ne explică că sinuciderea provine de la dezgustul vieții, că viața este un nectar, care dacă-l bei lacom până-n fund și neavându-l mai mult, traiul devine nesuferit. Ne spune încă că la unul cupa cu acel nectar este plină și îndelun­gată, la altul însă numai pentru o înghițitură. Iară legenda vea­curilor trecute ne spune că demonul atrage pe sinucigaș spre a-i răpi sufletul, că-l urmărește pretutindene până la ultimul mo­ment, măgulind și ațâțându-i plăcerea de a muri.

Eu mergeam repede pășind tot înainte, când deodată m-am oprit în loc de o putere ce-mi apăsa umărul.

— Stai, unde te duci? Vină după mine! strigă o voce în­grozitoare.

Întorcându-mă, văzui înaintea mea un individ de o statură colosală și învelit într-o blană de urs negru. Prin pâcla viscolului nu era cu putință de a-i cunoaște fața, dar am simțit în el o putere predominantă, care pe loc mi-a inspirat supunere. Nu este scăpare de dânsul, gândeam în urmă, trebuie să fie vreun sergent de poliție, care prin instinctul său practic ghicește gândul unui crimi­nal și mă duce la secția poliției. Deci fără vreo împotrivire îl ur­mai. Unde mă ducea și pe ce stradă mă aflam nu puteam ști, căci numai zgomotul mersului său puternic mă făcea să-l urmez. După câtva timp se opri necunoscutul dinaintea unei case, scoa­se cheia din buzunar și, descuind ușa, amândoi am intrat în o tindă întunecată. El mergea tor înainte, iar eu după dânsul, până ce am ajuns la altă ușă în care el lovi de câteva ori cu pumnul. Ușa se deschise și eu m-am văzut într-o odaie de tot întunerică, căci era luminată numai de focul ce ardea în cămin. Astă întâlnire ciudată și neprevăzută călătorie dădu ideilor mele tulburate cu totul altă impulsiune. Rațiunea mi s-a lămurit pe loc și eu am înțeles că nu mă aflu la secția poliției, ci în casa unui om privat. Atunci numai m-am uitat cu curiozitate la individul care m-a adus într-o casă necunoscută. El își lepădă blana pe un scaun și, ap­ropiindu-se de cămin, aruncă în el câteva vreascuri uscate care, aprinzându-se, i-au luminat fața. Am rămas uimit, cunoscând în el pe Romfort, ce locuia nu de mult în orașul Odesa, sub nume de agent al fabricii Ramson & Simpson din Londra. Cu câteva luni mai în urmă făcusem cu el cunoștință, călătorind împreună pe un vapor ce pleca de la Ialta spre Odesa. Întâia noastră întâlnire mi-a lăsat în memorie o ciudată impresiune, pentru că tocmai în mijlocul mării a suferit vaporul nostru o năstrușnică tempestate. Catargul central se rupsese în două și valurile în lame furioase năbușeau pe puntea navei. Spaima era generală și toți pasagerii se ocrotiră prin cabine, numai unul Romfort, ținându-se cu o mână de un odgon, privea cu o plăcere sălbatică în jurul său. Fizionomia lui exprima atunci un deliciu nespus, precum simțește acela ce concentrat în sine ascultă acordele încântătoare ale unui concert artistic. Căpitanul navei, trecând pe lângă dânsul, îl credea nebun și, dând din umeri, îi aruncă o căutătură disprețuitoare. Deși gândi căpitanul aceasta, eu însă gândeam altmintrelea, căci impresiunea ce o făcu Romfort asu­pra mea n-a fost de compasiune, ci mai lesne de înfiorare. M-a fost cuprins un dezgust, văzând pe acest om ce privea cu atâta cinism la o calamitate de pieire a atâtor existențe nevinovate, atâtor speranțe poate în veci înecate. Ce om!? Simțea el oare în sine o putere extraordinară, care, în caz de cufundare a navei, ar fi fost în stare a-l pune pe mal nestâlcit? Astfel de ipoteză era nebunatică, fiind malurile îndepărtate cu vreo câteva sute de ki­lometri. Aștepta el oare momentul dorit să se înece? Lucru îndoielnic, căci se ținea de funie ca să nu pice în mare; vasăzică, ideea de sinucidere era departe de el. Așadară, după concluziile mele aștepta el mai degrabă cu deliciu momentul catastrofei, ca să vadă victimele înghițite pe rând de valuri. El dorea să audă ultimele răcnete de desperare, ultimele agonii ale înecaților, și la urmă singur să se cufunde în mormântul lichid al mării, nu cu un suspin de părere de rău, ci cu un râs de batjocură adresat vieții sale trecute. Așa am înțeles pe acest om ciudat și, oțărându­mă, mă întorsei de la el și trecui în cabină. În sala de mâncare ne-am adunat cu toții la dejun. Mă așezai în capătul mesei, când Romfort, intrând în sală, se puse pe scaunul de lângă mine. Ce schimbare în fizionomia sa nu de mult atât de sălbatică și acum atât de blândă și binevoitoare.

— Ei, domnule, îmi zise el, ți-a trecut spaima și ți-a venit apetitul de a gusta ceva?

— Socot că și d-tale, i-am răspuns cu oareșicare ironie.

— Da, apetitul fără spaimă, adaose el zâmbind.


Mi-a părut apropos să-i dau a înțelege de conduita lui atât de ciudată în timpul uraganului.

— Asta am luat-o seama noaptea, văzându-te pe puntea navei... îi făcui aluziune.

— Da, îmi răspunse el ceva pe gânduri, am socotit că uraganul va continua și astăzi, dar am greșit.

— Cum? D-ta ai dorit poate asta? îi zisei cu totul consternat.

— Poate că am și dorit-o, îmi răspunse el cu sânge rece, pen­tru că călătoria pe mare devine monotonă dacă elementele nu-i dau o impulsiune mai grandioasă.

— Bună impulsiune, replicai ei cu ciudă. Ne-am fi putut cu­funda cu toții.


El clătină negativ din cap și zise: Nu socot, mie-mi e bine cu­noscută construcția navelor, căci am petrecut mulți ani în servi­ciul flotei noastre engleze, deci am inspectat cu de-amănuntul vaporul acesta și l-am găsit în bună construcție, doară lovin­du-se de o stâncă submarină ar fi fost cu putință să se zdrobească. Dar în urmă de multe ori se ivește pericolul neașteptat tocmai acolo unde nici prin vis nu ne trece. De exemplu, mulți au tre­cut, călătorind cu drumul de fier, pe neașteptate de la somn la moarte, și mulți chiar nespălați de păcate, adaose el zâmbind.

— D-ta dar, cum se vede, ești foarte curajos!

— Nu pot afirma aceasta, căci în război n-am fost, dar socot că nu m-aș teme, cu toate că a ucide oameni fără scop, fără ciudă, necunoscându-i măcar, numai din principiul unei idei câteodată neghioabe și greșite în sensul diplomatic, e un eroism dobito­cesc.

Nu știu de ce, dai ideile lui de umanitate mi-au părut suspi­cioase.

— Apoi d-ta ești filantrop? îl întrebai.

— După împrejurări, însă sunt de principiul că oamenii ar tre­bui să se ajute, iară nu să se sugrume.

— Omul rău găsește sens în faptele sale criminale.

— Și așa se cade, fiindcă asta este legea generală a tuturor creațiunilor de a se ucide între ele, acesta este ordrul predomi­nant pe pământ, în aer și în apă. Din familia peștilor se deo­sebește rechinul, din a fiarelor tigrul, din a păsărilor vulturul, din a oamenilor hoțul. Dar se-nțelege că oamenii, fiind cei mai con­sumatori din jitnița naturii, sunt inspirați de a stârpi mai colec­tiv din aviditatea stăpânirii prin crunte războaie, prin hoții pri­vilegiate, onorate, decorate, scrise cu litere de aur și de sânge în analele istoriei. Plugarul își leapădă plugul său pe brazdă și, luând sabia în mână, răpește de la megieșul său terenul semănat gata. Hoțul pândește la potică pe călător, răpindu-i viața cu punga deodată. Și unul și altul sunt confrați în sensul răpirii. Așa a fost omenirea, așa este și așa va fi. Și măcar că legea pedepsește foarte aspru prădăciunile, chiar prădăciunea singură este o lege, fiindcă orice proprietate este în principiu o prădăciune. Cel ce găsește întâi inspiră invidie celui ce-l urmărește, și cel de pe urmă caută prilej dorind să-l prade pe cel dintâi.

Voii să contrazic ideile lui atât de ciudate, când deodată clo­potul vaporului vesti intrarea sa în portul Odesei. Cu o excla­mațiune de mulțumire săriră toți călătorii de la masă, năbușind pe puntea vaporului. Cel întâi am sosit eu acolo, cu aviditate privind malurile portului, unde ca într-un furnicar se mișcau fe­lurite grupe de oameni, ce încărcau în corăbii productele țării. Inima mi se zbătea, căci o mică distanță mă despărțea de a mea iubită; zburam cu gândul spre ea și în decursul unei ore țineam chiar mânuțele scumpei mele Silvii între ale mele, acoperin­du-le cu sărutări înfocate. O! Ce fericire!...

Șase luni trecură și iată că speranțele mele atât de înflorite, în cursul anului se veșteziră și tot aceeași ce se săvârșește acum în elemente se săvârșea și în sufletul meu zdrobit. Iată-mă dar iarăși față în față cu acel om enigmatic pe care l-am văzut întâiași dată pe mare ca o fantasmă în mijlocul elementelor tulburate. El este tot acela, cu fizionomia sa sălbatică, cu căutătura sa pătrunzătoare, cu zâmbirea sa de ură, cu râsul de batjocură.

El puse pe al meu umăr mâna sa uscată ca de schelet, cu de­getele lungi și strâmbe ca niște cârlige.

— Șezi, îmi zise cu un ton impunător.

Eu picai în jilțul de dinaintea căminului și pe nevrute închisei ochii, căci simțeam o frică nespusă, ce-mi furnica sub piele. Această simțire însă conteni în grabă, urmându-i o căldură priin­cioasă, ce cătinel se sui de la picioare la cap, succedată de o gâdilitură la tâmple atât de neplăcută, că-mi provocă un râs spas­modic. Deschisei ochii, dar ciudate și neînțelese iluziuni apărură în vederea mea, căci ici mă vedeam rezemat de cămin, colo răsturnat în jilț și dinaintea mea pe Romfort șezând ceva plecat spre fața mea. El mă pătrundea cu privirea ageră a ochilor săi negri ca pana corbului, rezemându-și mâinile pe genunchii mei. Ce transfigurație subită în fizionomia sa. Ce expresiune de bună­tate și compătimire!... Fața lui era așa de aproape de a mea, încât îi simții răsuflarea și nesuferind mă dădui îndărăt făcând o silin­ță să mă scol, dar el mă opri de mână.

— Stai! unde vrei să te duci?

— Vreau să ies de aici! bâiguii eu.

— Ca să degeri pe stradă, îmi zise, dar eu nu te voi lăsa. — Și de ce să mă oprești, dacă vreau să mor?

— Asta am înțeles-o, dar pentru ce să mori?


— Pentru că speranțele-mi sunt zdrobite și viața-mi este un chin.

— Speranțele-s capriciile vieții, îmi zise el, iară viața o de­prindere de a trăi. Deci dacă te-ai deprins cu viața, cum socot, de vreo douăzeci și cinci de ani, apoi capriciul este încă în pu­tere, căci nu de mult păreai fericit și acum o idee pruncă își bate joc de rațiunea bătrână.

— Astă idee pruncă, ce o hrăneam cu al meu sânge, ce o încălzeam în al meu suflet, mi s-a născut din inimă, și acum, înmormântând-o, voiesc să mor cu ea.


— Și ce nume poartă acea idee?

— Silvia, șoptii.

— Aha! Iarăși am ghicit... îmi zise el. Chestia amorului, al acestui prunc ieșit din leagănul raiului și hrănit la sânul furiilor din iad. Eu l-am văzut acolo și-l cunosc pe acest înger diavolesc, ce-și face plăcerea a vărsa în sângele omenirii veninul ucigaș, punând pe fruntea victimei cununi de flori. Silvia te-a trădat. Apoi de ce să nu faci o silință de a-ți revendica drepturile ce le aveai la acea Silvie, mai ales purtându-i o pasiune atât de statornică până la ușile veșniciei, spre care mergeai să le deschizi... Rău voiai să faci, căci instinctul meditează să luptăm pentru viață pân la ultimul moment. Și chiar mama natură ne învață din copilărie să înotăm din adâncimea unde soarta ne aruncă. Nu e dară mișelie să ne ducem la fund, fără a face o mișcare, făr a cere ajutor?

— De acum este târziu, ea se mărită și între noi se ridică o strajă inaccesibilă.

— Străjile cu care se înconjură o femeie sunt solide ca mre­jele de păianjen și, cu toate că-s bine țesute, rațiunea ușor le pătrunde. Ele îi sunt date femeii numai ca o podoabă spre a ade­meni pe om ca să o ieie. Deci să cercăm!

— Ce să cercăm? îl întrebai cu mirare.

— Să mergem la nunta ei, îmi zise el cu zâmbire.

— Eu, la nunta ei? O! niciodată!...

— În deșert te iritezi, uitând că câteodată ultimul moment ne aduce acea reușită, după care am alergat toată viața. Asta s-a văzut nu o dată. Silvia, precum înțeleg, nu-i încă cununată. De la locașul ei până la ușa templului este o distanță, iară de la ușa templului până la altar e o altă distanță, deci ca să treacă ea acel interval, îi trebuie ceva timp și tocmai acel timp îți poate da șansele de câștig. Mi-i milă de d-ta și stau gata să te ajut oferin­du-mă să te introduc la nunta ei...

— Cum! D-ta! strigai cu mirare sărind din jilț, asta nu este de crezut...


— Dar nici nu e de necrezut, căci eu sunt invitat la nunta ei, îmi răspunse el cu un râs malițios. Iară de nu mă crezi, poftim de citește, și, scoțând din buzunar un bilet, mi-l dădu.

Eu, cu mâna tremurândă luându-l, citii invitarea litografiată pe bilet.

Domnului James Romfort!

Isidor Newton, inginer mecanic din America, are deosebita onoa­re a Vă anunța serbarea cununiei sale cu domnișoara Silvia Zam­brini și Vă invită la balul nunții, ce va avea loc în casa părinților miresei la 9 noiembrie 188* 10 ore seara.

Speranța desperatului este ca scânteia aruncată în pulberării; ea trece momentan prin organismul lui electrizându-l, dându-i putere, energie și curaj. Așa am renăscut eu încredințându-mă cum că cuvintele lui nu sunt glumă. Că pot să mă apropii de Sil­via, că pot să mă ating de a ei ființă, că pot, în fine, să o cu­prind în brațe și prin vreo armă ucigașă să murim împreună nedespărțiți până la ultima agonie. Deci iată cum s-a prefăcut în mine proiectul de sinucidere în ideea de ucigaș. Inima-mi tresări de plăcere, dar astă idee o tăinuii, temându-mă să nu fie recuzată de acest om enigmatic, ce sta înaintea mea.

— Mă unesc! mă unesc! răspunsei eu sculându-mă repede.

— Apoi ia blana mea și mergi acasă de te îmbracă, căci socot că nu va fi elegant să te arăți la balul nunții într-un așa costum de râs. Într-un pătrar de oră voi veni să te iau cu echipajul. Mergi, adause el, aruncându-mi pe umeri blana, timpul este scurt și orice minut e prețios.

Eu am ieșit pe stradă. Tot același viscol mă întâmpină, dar eu eram bine îmbrăcat. Prin pâcla colbului de omăt zării un bir­jar ce sta la colțul străzii și, învoindu-mă la plată, în grabă am ajuns acasă în odaia mea, din care ieșisem ca să nu mă mai întorc. Deci iată-mă iarăși cu speranțe noi, dar sinistre, cu alte proiecte, dar mai fugoase, mai complicate în împlinirea lor. Mai înainte doream o moarte simplă, misterioasă, necunoscută de mine, fără zgomot, fără urmări. Acum, din contra, voiam să săvârșesc o catastrofă grozavă, neauzită, pompoasă, în mijlocul unei adunări elegante, în tumultul răcnetelor și al blestemelor. O! ce plăcere!... Eu zâmbii cu zâmbirea gelatului, când prin lovitura-i iscusită zboară de sub sabie capul condamnatului... Luând arma ucigașă de pe cui, am inspectat bateriile revolverului de-s bine încărcate, și cu o deosebită atențiune l-am pus în buzunarul fracului. O! gândeam, ațâțându-mi ura pentru mai mult curaj. O, tu Silvie! măritându-te ai fi uitat de bietul părăsit, tu ai fi râs la urmă de nebunia lui, răpindu-și viața pentru tine. Lacrimile ar fi fost șterse de pe obrajii tăi prin sărutările consortelui; părerea ta de rău s-ar fi alinat în înfocatele lui îmbrățișări... Morții să se uite e legea naturii, și cum de nu am înțeles-o voind să mor prin sinucidere. O! ce dobitocie! dar acum încalte voi muri nelăsând pe pământ nimică ce mi-a fost prețios... tot voi lua cu mine. Sufletul meu nu va avea nevoie să-și lase patria eternă, ca să se întoarcă pe urmele tale. Umbra mea nu va pătimi tortura văzându-ți buzele sorbite de buzele unui rival. Spectrul meu nu te va vedea ador­mită în mijlocul nopții cu părul despletit, iluminată de o can-delă, odihnindu-ți căpușorul pe sânul acelui rival... O! ce amără­ciune! Astfel zădărându-mă, ajunsei în turbare, și în așteptarea lui Romfort minutele îmi păreau veacuri. Eu umblam ca un ti­gru flămând în colivia sa de fier, ascultând când la fereastră, când la ușă cea mai mică mișcare de pe stradă. Dar nimică... Afară pre-domina tot același urlet fioros al uraganului, tot acel jalnic bocet al lui în ogeagul sobei, ce ca un marș funebru se însoți cu gândurile mele de ucigaș. În sfârșit, se auzi din stradă scrâșnetul roților prin omăt și duruitura unui echipaj se opri la peronul casei în care locuiam.

Am alergat cu grăbire și am deschis ușa. Căldura odăii, întâmpinându-se cu frigul de afară, produse clăbuci de aburi și din ei ca dintr-un nor subit se arătă dinaintea mea Romfort îmbrăcat tot în negru. Fizionomia lui exprima iarăși acea plăcere sălbatică și diavolească văzută de mine pe mare. Fața lui era palidă-vânătă ca a unui cadavru ce a început a putrezi. El, fără a deschide gura, cu o voce de ventriloc, îmi zise numai: „Mer­gem!“...

Noi am sosit.

La scară aștepta o caretă înhămată cu patru cai negri de mare preț, iară vizitiul, un arap negru ca tăciunele, era îmbrăcat în livrea roșie cu prozumente aurite. Noi am intrat în caretă și abia era oblonul ei închis, când caii cu repejunea unui vifor se porniră.

— Pare că ne răpesc caii, zisei ceva neliniștit.

— Nu te teme, îmi răspunse Romfort, așa este mersul lor.

— Apoi astfel ne putem răsturna.


— Niciodată. Pe pământ se poate, aninându-se de ceva, dar în aer calea este netedă și fără piedici.

— Eu nu înțeleg ce vrei să zici cu asta.

— Că vom ajunge întregi la ținta noastră. — Și ai cui îs caii și echipajul? — Ai mei, adică, se grăbi el a adăuga, numai pe astă seară, dar ei sunt proprietatea mirelui Silviei. – Și cum de i-ai luat de la el?

— Foarte simplu de înțeles. Pentru că sunt poftit la astă nuntă nu numai ca un cunoscut, ci ca amicul casei și nun mare.

— Deci cum vine că d-ta te interesezi atât de cauza mea, fiin­du-ți eu de abia cunoscut?

— Ia așa, neavând ce face sau, mai bine zis, din urât voiesc să fac un bine ușurând cu asta monotonia ce mă apasă. Eu te­am văzut atât de desperat, gata a săvârși sinucidul, apoi scă­pându-te de moarte, voiesc să te văd și fericit. Iată dar o distrac­țiune de pasiunea arzătoare a cunoștinței de bine și de rău ce mă consumă. Eu m-am cufundat ca cercetător în științele ome­nești, căutând în ele plinul înțelepciunii și am găsit numai avidi­tatea egoismului. Eu am răsfoit inimile lor ca pe o carte și am citit în ele numai deșertăciune, invidie, fală și trădare. Eu, ca uto­pistul ce caută insula imaginară a unei veșnice fericiri, am căutat în sufletele omenești mărgăritarul idealismului și am găsit în ele numai noroiul realismului. Obosit în silințe zadarnice, am vrut să-mi reînnoiesc trecutul, să mă întorc iarăși la fericita neîngrijire a juneții și, luând cupa cu nectarul dulce al voluptății, am dus-o la buze, vrând încă a iubi, dară cu oțărâre eu iarăși am zvârlit-o, căci ea conținea veninul amar al trădării și al nestabilității. Deci, în ură către omenire, eu m-am silit să le nimicesc multora ferici­rea, stându-le ca hoțul pe calea ce-i duce spre reușită. Eu fără îndurare le schingiuiam inimile, vărsându-le pe rănile deschise veninul geloziei, – dar și răul mi s-a urât. Îți invidiez despera­rea, căci ea este o simțire a vieții și orice simte trăiește tot înaintând, pe când eu stau pe loc, neputând a face cu simțirile mele măcar o mișcare, precum este îngropatul de viu sub greu­tatea pământului ce-l apasă. Dar apropos! adause el scoțând din buzunar un bilet, am uitat să-ți înmânez invitarea la nuntă, care mi-a fost trimis mirele Silviei împreună cu echipajul deodată. Cu aceste cuvinte îmi dădu biletul de invitare la adresa mea.

— O, nu! răspunsei aruncând biletul din mână, asta nu e o invitare, ci o ironie neiertată, și lacrimile mă năbușiră.

— Fericită nebunie a dragostei, îmi răspunse el zâmbind. „Dar liniștește-te și-ți șterge ochii, căci va fi un lucru de mirare să in­tre cineva la o nuntă cu ochii plini de lacrimi și cu o fizionomie tulburată. Deci grăbește-te, căci am ajuns!“


Și în adevăr echipajul se opri la peronul casei părinților Sil­viei. Un șir lung de echipaje stăteau pe stradă, iară pe scările de la intrare și în galeriile care duceau în salon sta o mulțime de servitori în livrele bogate, introducând oaspeții. Intrând noi în anticameră, ne-au luat lacheii blănile; pe când ușierul puse mâna pe mănunchiul de cristal de la încuietoarea ușei spre a o deschide, eu pusei mâna mea pe piept, căpătând o palpitație de inimă. În dreapta pe peretele anticamerei era așezată o oglindă mare cu toate accesoriile de toaletă. M-am uitat în ea cu înfiorare, făcând un pas îndărăt, fiind înspăimântat de fizionomia mea. Aveam asemănare cu un cadavru cu ochii deschiși, mrejiți de moarte. O idee subită îmi pătrunse mintea să mă întorc... să fug iarăși pe stradă. Romfort însă făcu ușierului un semn, și ușa se deschise.

Iluminarea salonului era așa de strălucită, încât mă simțeam orbit, iar în auzul meu răsuna armonia încântătoare a unui vals.

— Ei ce! îmi zise Romfort, au nu cumva gândești să rămâi aici înțepenit ca un orb ce și-a pierdut toiagul? Și cătinel mă împinse de umeri înainte.

În mijlocul salonului stătea o grupă de bărbați, în jurul cărora se învârteau perechile. Eu voiam să mă ascund de Romfort în acea grupă, dar în zadar, căci în grabă m-a găsit și, luându-mă de mână, mă trase din grupul privitorilor.

— Unde mă duci? l-am întrebat tremurând peste tot trupul.

— Te duc unde trebuie, îmi răspunse el, scânteind cu ochii de mânie. D-ta ai uitat tot felul de convenințe, compromițându­mă pe mine. D-ta gândești că intrând în salon vei benchetui pe socoteală străină, fără a arăta cea mai mică amabilitate celor ce te-au poftit încoace. Eticheta pretinde să felicitezi pe mireasă, ai înțeles?

— O, niciodată asta nu voi face, răspunsei cu supărare, silin­du-mă a-mi smulge mâna dintr-a lui, dar în zadar, căci el o ținea ca într-o capcană de fier.

— Văzut-ai, îmi zise el cu o zâmbire ironică; voiești încă să te lupți cu mine. D-ta sameni acuma unui școlar dus de urechi la școală. Apoi ia seama, căci de la mână la urechi nu este prea departe. Mai bine nu te împotrivi, ci mergi după mine, eu te voi duce, înfocatule copil, în școala vieții, unde vei învăța mai de aproape și mai cu luare-aminte caracterul femeiesc.


Contenind de a mă împotrivi, m-am supus voinței lui și, cu anevoie străbătând adunarea compactă a invitaților bucșiți în sa­lon, ne-am oprit în sfârșit dinaintea unei uși încuiate. Romfort o deschise și, împingându-mă de umeri într-o odaie, a încuiat ușa și dispăru. Mă aflam într-un buduar iluminat de o lampă ce împrăștia o lumină galeșă ca a lunii și abia ridicai ochii, când tresării văzând... Ah, Dumnezeule! pe cine?... Pe Silvia în veș­minte de mireasă șezând nemișcată înaintea unei oglinzi. Ea stătea mâhnită pe gânduri, cu capul rezemat pe mână. Ochii ei frumoși țintiți spre fereastră păreau că zboară cu gândul în depărtare.

O, ce ființă perfectă era această femeie în poza acelui moment! Era îngerul exilat din paradis care, curbându-și aripile ostenite de zborul spre pământ, aruncă cu tristețe o căutătură spre cer, trimițând ultimul adio unei patrii în care nu se va mai întoarce: iar patria cerească a inimii este amorul.

Privind-o, nu mă simțeam pe pământ, îmi părea că sufletul meu ce flutura pe buzele ei deschise ea l-a sorbit în sine prin un suspin din sânul ei alb.

Silvia, voind să se scoale, se uită în oglindă și, văzându-mă ca pe un spectru, pică îndărăt cu un răcnet de spaimă.

— Un mort aici! strigă ea acoperindu-și fața cu mâinile. Iar eu picai la picioarele ei.

— Silvio! Silvio! o chemai, greu suspinând. Ea îmi recunoscu vocea și, ridicând capul, se uită la mine.

— D-ta aici? îmi zise ea tremurând. Nu! asta nu se poate, așa o îndrăzneală de la un om nobil. Depărtează-te, te rog, nu mă aduce la pieire... Între noi toate s-au sfârșit... Asta ți-am declarat-o prin epistola ce ți-am trimis. Și lacrimile cu suspinurile îi curmară vocea.

— Silvio! îi răspunsei eu cu desperare, tu îmi vorbești așa? Buzele tale, care nu demult mă adăpau cu nectarul speranței, îmi pronunță acuma sentința asta crudă? Au doară nu te iubesc destul, hrănind cu sângele meu o pasiune ce mă chinuiește? Su-pus ca un sclav, orice dorință a ta era pentru mine o lege, netrădându-te măcar cu gândul. Tu te mândreai mai înainte cu dragostea mea ca și cu un mărgăritar neprețuit de pe fruntea ta, și acuma, schimbându-l pe cunună de mireasă alcătuită din frun­ze efemere, mă respingi de la tine?

— Însă eu te-am iubit! îmi răspunse ea înăbușită de suspine.

Cu aceste cuvinte îmi învenină ea încă mai mult rănile inimii mele.

— Tu m-ai iubit! strigai eu cu iuțeală. Și tu îmi spui asta în momentul când mă părăsești pentru altul?

— Trebuie, sunt silită...

— Tu trebuie? ești silită? replicai gemând de durere; tu ai ui­tat de jurământul tău, care este încrustat aici prin stigma de foc a amorului, și eu îi arătai pieptul. Acel jurământ de aici nu se va șterge, fiind scris nu pe nisip, ci altoit pe inima mea... în sufle­tul meu.

— Iartă-mă, se rugă ea cu un șopot, dar asta ți-am declarat-o în epistolă.

— Mi-ai declarat, dar prea târziu, tu știai hotărârea părinților față de tine, însă ai tăinuit-o înaintea mea, gândind, nesocotito, că pasiunea mea e atât de domoală ca și a ta, plecându-se sub capriciul femeiesc. Prin cochetăria ta m-ai atras în templul amoru­lui, legându-mă cu promisiuni pe altarul de sacrificii ce l-ai aprins cu căutătura ta de foc. Acuma dar gândești a stinge acel foc nu­mai cu două lacrimi ce curg din ochii tăi aprinzători? Tu ai cre­zut că e așa de ușor a-mi smulge din piept amorul, precum îți smulg eu de pe a ta frunte această cunună de mireasă? Și cu o mișcare repede i-am smuls de pe cap cununa de mireasă. Părul ei blond căzu în mii de cosițe pe al ei sân și pe umerii cei albi ca crinul.

— Nu! urmai ajungând la desperare turbată, tu nu vei fi proprietatea altuia și dacă soarta a hotărât să ne despărțească pe pământ, atunci lasă să zboare în cer sufletele noastre împreu­nate. Și apăsai țeava revolverului de fruntea ei. Dar o putere nevăzută îmi smuci arma din mână, care cu o detunătură grozavă luă foc, trecând glontele prin fereastră. Fumul prafului îmi tâmpi vederea, și în zgomotul asurzitor al împușcăturii se auzi râsul în hohot al lui Romfort. Silvia pică jos leșinată.

— Da, d-ta, dle, faci o ciudată curte femeilor frumoase, îmi zise Romfort, ieșind nu știu de unde și ridicând cu brațele sale pe Silvia ca pe o pană.

— Ce vrei să faci, strigai revenindu-mi în fire.

— O faptă pripită! îmi răspunse el, să fugim de aici cât mai în grabă. Ce socoți, că oamenii sunt surzi, că n-au auzit detu­nătura? În moment vor năbuși ușa toți musafirii.

La aceste cuvinte deschise o ușă mascată și noi tustrei in­trasem într-o tindă întunecoasă, apoi, coborându-ne pe scări, ieșirăm repede pe stradă. Echipajul care ne aduse aștepta la scară. Romfort deschise ușa cupeului și dintr-o săritură se afla cu Silvia în trăsură, eu i-am urmat, ușa se închise și caii porniră cu aceeași repejune înfricoșată cu care ne-au adus.

— Bine că am scăpat cu toții, îmi zise Romfort cu mulțumire, de acuma ea este a d-tale, încredințează-te singur și, așezând-o pe brațele mele, adaose: ține-ți odorul, pentru că această ființă e prea inocentă ca să fie în brațele mele. Iar când își va sfârși tinerețile, la bătrânețe voi fi eu adoratorul ei.

M-am uitat la el cu mirare.

— Apoi cum gândești? răspunse el la mirarea mea. Cauza e foarte lămurită; eu, fiind dezîncântat de frumusețea femeiască, se-nțelege că prețuiesc în ele numai sufletul lor. Femeia în tinerețe înflorește ca o plantă mirositoare, la bătrânețe anii îi rup câte o petală din a ei corală, până ce lasă din ea un spin înghimpător de care vă depărtați voi, fluturașii, cu repulsiune. Pentru mine, din contra, timpul lor de tinerețe nu-mi aduce nici un folos. Su­fletul în ele este încă puțin dezvelit pentru fapte bune și păcate. Iară când obrăjeii rumeori se veștejesc, buzele coralii lipsite de sprijinul dinților de mărgăritar se cufundă palide în cavitatea gurii, când albeața și frăgezimea pielii de pe trup se preface în strențe de pergament boțit, când zâmbirea încântătoare produce o schi­moseală urâtă, când ochii odinioară înfocați clipesc cu o cău­tătură rece în orbitele lor vinete, când vocea lor amorțește de­venind horcăitoare... atunci numai este femeia în deplină dez­voltare, înflorind ca o floare sub un schelet uitat în pustiuri. Atunci de-abia reiese sufletul ei de sub masca urâcioasă a bătrâ­neții, ce o pune amorul ca de batjocură pe fosta lui favorită. Așa au fost în floarea tinereții toate fermecătoarele, vrăjitoarele și strigoaicele. Ele reprezintă vechimea experienței și sunt păcatul împelițat.

Cuvintele lui îmi păreau atât de enigmatice și neînțelese, încât, neavând ce-i răspunde, dădui numai din umeri. Apoi, plecân­du-mă spre fața Silviei, i-am ascultat cu îngrijire răsuflarea, părându-mi că țin în brațele mele un leș de care vorbea el.

— Așa că-ți par ciudat, urmă el, pentru că nu m-ai înțeles. Aceasta este o hâtră justificare a neștiinței omenești. Dar spu­ne-mi, te rog, ce fel de vitejii ai vrut să ne arăți nu demult, când, de nu veneam la timp și nu te-aș fi lovit peste mână, putea să treacă glontele nu prin fereastră, ci prin căpușorul iubitei tale; iară plumbul în capul unei femei tinere e mai greu decât gândul de trădare.

— O, nu-mi aduce aminte de fapta mea grozavă, sau mi-a părea că țin în brațe cadavrul adoratei mele, răspunsei eu punând mâna pe pieptul Silviei. Inima ei abia se mișca. Dumnezeule! strigai în desperare, îmi pare că se sfârșește.

— Apoi la o așa întâmplare nu chema pe Dumnezeu, ci mai degrabă pe mine, ca să te fac a înțelege că trecerea de la moarte spre viață este mai grea decât de la viață la moarte. Dar linișteș­te-te, nu peste mult se va trezi.


Eu deschisei fereastra caretei, mă uitai afară și vântul geros mă lovi în față. Câmpurile acoperite de omăt se pierdeau într-un orizont întunecat. Cerul începuse a se însenina, iară nourii groși și negri se zbuciumau în spațiul bolții eterului, demascând prin intervale discul lunii descrescânde și însemnând miezul nopții. Caii cu o repejune nespusă duceau careta spre o pădure. Crengile copacilor acoperite de promoroacă se desenau albe pe fundul întunecos al orizontului. Iar stejarii înaintați pe marginile codrului păreau ca niște fantome învelite în lințoaie albe păzind intrarea în acești codri misterioși. În jur era totul mort, nici cel mai mic zgomot, nici un semn de viață, nici măcar jalnicul vuiet al buh­nei nu întrerupse tăcerea de mormânt a acestei nopți de iarnă în pustiuri. Până și uraganul contenise suflarea sa de uriaș.

Noi am intrat în acea pădure sau, mai bine zis, treceam pes­te ea, căci uitându-mă pe fereastră îmi părea că zburam pe dea­supra stejarilor seculari, a cărora vârfuri când și când aninându-se zgâriau fundul caretei. Eu, nevrând, apucai pe Romfort de mână, dară tresării, căci mâna lui era atât de rece, încât mă cuprinse un frig peste tot trupul.

— Așa că-i frig, îmi zise el cu un râs ciudat... închide fereas­tra, căci Silvia poate să răcească.

— Unde mergem, și unde ne aflăm? îl întrebai cu o voce tremurândă.

— Noi ne aflăm acuma de la oraș într-o depărtare de 15 mii de kilometri, și mergem în ospeție la lăcașul meu în al șaselea planet de la soare, al zecelea de la lună, trecând, se-nțelege, prin fundul pământului.

— Dar noi zburăm prin aer? bâiguii eu gângăvind, căci de spaimă mi se paralizase și limba din gură.

— Se prea poate, dar asta o fac din precauție, căci noi în gra­ba pornirii nu ne-am pregătit cu pașapoarte, făr de care putem fi arestați pe la hotarele împărățiilor, mai ales fiindcă în aer nu avem a întâmpina nici vamă, nici funcționari și scăpăm de pri­gonirea bărbatului Silviei, ce aleargă după noi ca un turbat.


Din profundă mirare începusem a deveni neghiob. Dar iată că Silvia făcuse o mișcare și eu uitând toate m-am plecat să-i as­cult răsuflarea. Cătinel își venea ea în fire și, deschizând ochii, m-a întrebat cu mirare unde ne aflăm.

— Cu mine și la al meu piept, răspunsei eu depunând o sărutare pe fruntea ei, și de acuma nici o putere nu ne va despărți.

— Afară de puterea supranaturală, adaose Romfort cu un râs sălbatic.

Silvia îi aruncă o căutătură. O rază palidă a lunii, străbătând prin fereastra caretei, lumină fața acestui om enigmatic, și ochii Silviei se întâlniră cu pupilele lui fosforescente.

— O! cine este el? O frică de moarte mă cuprinde, șopti Sil­via ascunzându-și capul la sânul meu.

— Eu sunt gata la chemare! răspunse o voce ce-mi păru că vine de afară.


Deschisei iarăși fereastra caretei, și m-am uitat în spațiu. Tot aceeași pustietate acoperită de omăt, se vede că am trecut pes­te codru și ne apropiam acuma de un cimitir, ale cărui cruci încărcate de omăt aveau o formă ciudată. Apoi urnele, statuile monumentelor de marmură troienite la temelii reprezentau un haos, ca și când acele zidiri ar fi fost rostogolite de morții ieșiți de sub pietrele sepulcrale. În mijlocul acestui oraș funebru al răposaților se distingeau pe întunericul orizont pereții și colo­nadele albe ale unei biserici cu a ei cupolă poleită, cu ale ei cruci care se urcau spre cer, și pe care luceau tremurând palidele raze ale lunii. În acest templu se săvârșea tocmai oficiul de zori de zi, căci vântul aducea prin ondulațiuni armoniile cântărilor bisericești, care cu sunetul unei harfe vibrau în aer prin mijlocul tăcerii de mormânt ce domnea jur-împrejur. Îmi părea că îngerul morții în cortegiul său format de sufletele răposaților, fluturând asupra mormintelor lor, cânta psalmul veșnicei pomeniri. Toate aceste le priveam de sus, le auzeam și o spaimă panică mă pătrunse până la ciolane. Întorcându-mă, mă uitai la Romfort... O, ce grozavă metamorfoză... dinaintea mea nu mai era acum James Romfort, ci demonul în persoană. Cu ochii lui de foc, în care se exprimau ura și invidia, cu părul lui pe cap prefăcut în șerpi ce se încolăceau pe umerii săi, cu bafta lui căscată, din care zbucnea o văpaie roșie ca din hornul iadului, el striga cu vocea lui ca trăsnetul de tunet:

— Într-un moment vom ajunge și atunci sunteți amândoi ai mei.

Eu am gândit la rugă, voind a mă ocroti cu semnul crucii, dar în zadar, căci nu mi-am putut dezlipi mâna de la trupul Silviei, mâna mea era înțepenită, ca și când ar fi fost nedemnă să închipuie într-un așa moment emblema credinței în lupta ceru­lui cu iadul, ținând cu acea mână emblema păcatului. Numai înfricoșatul râs de batjocură al demonului răspunse la gândul meu, sunând ca un clopot de alarmă în auzul meu. Răceala mormântului mă cuprinse. Limba mi se încleștă în gură și abia putui să șoptesc Silviei: „Roagă-te pentru noi“ și prin amețeala ce ne-au fost cuprins auzeam numai cuvintele Silviei, ruga către Dumnezeire și strigătul detunător al demonului ce poruncea: „Luați în stânga, căci ne vom lovi, paratonerul crucii ne atrage“.

— Dumnezeule! fie-ți milă de noi, se ruga Silvia. Iară altă voce puternică, zburând prin aer, striga: „În zadar, Asmodei, îngerul ne ajunge“. Și în același moment careta în zborul său de fulger, lovindu-se în crucea înfiptă pe cupola templului, se sfărmă în bucăți.

Abia avusem timp să strâng în brațele mele pe Silvia, când careta dispăru, și noi amândoi ne alunecam de-a rostogolul pe luciul cupolei. Din cauza repejunii cu care picam, mi se șterse suflarea, apoi, lovindu-mă cu capul de ornamentul unei coloane, scăpai din brațe pe Silvia, auzii zgomotul de cădere al unui corp cu un vaiet de durere. Atunci cu un răcnet de desperare m-am trezit.

Mă uitai în jur, nimeni nu era în odaie. În cămin focul se stin­se de mult, și prin geamurile ferestrelor se strecura lumina palidă a zorilor de dimineață.

De pe fruntea mea curgeau sudori reci, și în tot trupul simțeam

o slăbiciune nespusă. M-am ridicat din jilțul în care adormisem, când deodată îmi pică de pe genunchi o hârtie. Am ridicat-o și citii următoarele:

Prin somnul ipnotismului te-am trimis la nunta Silviei. Nu știu cum ai petrecut timpul, dar, întorcându-te la realitate, te sfătuiesc ca, dacă dorești a trăi, să te pornești imediat la Ialta. Distracția și clima te vor vindeca de pasiunea unui amor care te va aduce fără îndoială la un sinucid, și poate că de-a doua oară nu te voi întâlni să te pot scăpa. Trenul accelerat pleacă la 9 ore. Călătorie bună.

James Romfort, inginer mecanic“.

La 9 ore dimineață precis mă aflam în cupeul vagonului...

Trecură doi ani și, întorcându-mă de la Nizza, unde petre­cusem tot timpul, am aflat că Silvia, măritându-se, a plecat ime­diat după cununie cu bărbatul ei la America. Iară ce se atinge de Romfort, toate cercetările mele, să aflu domiciliul său, au fost zadarnice. Nimene nu știa să-mi spuie nimică de dânsul, căci acest om enigmatic s-a făcut nevăzut.


NOTE

Povestirea are două variante rusești: prima, cu titlul Ferdinand Pufner, a apărut în culegerea Scene din viața de provincie (Sțenî îz provințialnoi jizni, Odesa, 1857), fiind apoi reeditată în volum la Chișinău în 1890, iar a doua variantă a apărut cu titlul Omul enigmatic. (Din experiența magnetismului) (Zagadocinâi celovek. Rasskaz. Iz opâta magnetizma. Odesa, 1887). În limba română s-a tipărit inițial în culegerea Trei suveniri (Cernăuți, 1890), apoi în Caleidoscop literar (Cernăuți, 1895), de unde o reproducem în ediția de față.