Odaia ei
Când am intrat târziu în casă, totul
Păstrase clipa ultimei vederi.
Pe canapea rochița rămăsese
Sculptând molatec trupul tău de ieri.
Deschisă cartea, Nici o mână nouă
Nu întorsese pagina de-atunci.
Pe ornicul oprit aceeaș oră;
Prin storul tras aceleași raze lungi.
Pe masă încă stăruiau alături
Tacâm de-argint și cupă de cleștar.
Doar perele păreau acum de piatră,
Doar strugurii stăteau de chihlibar.
De porțelan albastru pudriera
Tot mai ningea parfumul tău pe scrin.
Am tresărit că n-a uitat mănușa
Nici brațul gol, nici degetul tău fin.
Tu singură lipseai. Ascunsă unde?
Când totul după ani e neclintit.
Ori poate colo-n umbrele oglinzii
Obrazul tău, plăpândul, mi-a zâmbit.