Odă la pavilionul grecesc

Jump to navigation Jump to search
Odă la pavilionul grecesc
de Ion Heliade Rădulescu
Închinată nației grecești


Norod războinic, fii ai libertății!
A ta credință ș-a ta statornicie
Și-nalț-a lor colore pe pavilionul tău.
Crucea întraripată p-a vânturilor aripi
Prin mii și mii de glasuri zboară într-a ei slavă.

Pavilion fericite, arbure al credinței,
Simbol al libertății care este Hristos!
Frumos ești tu în ochii-mi! falnic fâlfâi în vânturi!
Și cât cinstesc norodul care astăzi te nalță!
Și sfânt mi-e acel sânge cu care te-au udat
Și astfel către ceruri de verde ai crescut!

Miniștri ai lui Hristos cântă,
Bucuria-și nalță a ei glasuri;
Mii de ochi înoată în lacrimi,
Mii de inimi zboară până la ceruri;

Îngerii libertății le poartă-nflăcărate.
Silitra măsurat bubuie,
În zgomotul bucuriei răzbubuie;
Vivat! o însoțește.

Scoală-te, Doamne, scoală-te, împărate!
Trăiască numele tău, trăiască mântuirea!
Trăiască mântuirea, mântuirea cea sfântă
Evangheliei tale care-ai binevestit-o!

  * * *

Pe când a ta credință născândă și fecioară
Prin duhul mângâierii în lume se vestea
Și pieptu-umplea de flăcări, iar inimi de nădejde,
Și-ncredința noroade de însăși fericirea,
Atuncea universul, plin de eroi cerești,
Martiri ai libertății, martiri ai lui Hristos,
Zâmbea ș-era aproape d-această mântuire,
D-al cerului imperiu, d-a dreptului viață.
Atunci vechea robie, a lui Satan putere,
Silnica tiranie, iadul cel pământesc,
În spaimă, temătoare, șovăia rușinată
Să geamă sub ruina-i, mugind să se strivească;
Dar beat în deznădejde, moleșit în turbare,
Iadul își zămislește o fiică mai spurcată:
Blândă l-a ei vedere, furie într-ascuns,
În chipul ei cu viața, în inimă cu moartea,
Dulce venin în limba-i, mii de fețe-mprejuru-i,
Cochetă-ngrozitoare născută-n desfrânare,
Fată de tot fatală, vrednică d-al ei tată,
Ministru-ndemânatic bătrân la încercare,
De mii de ori mai ager decât vicleanul șarpe
Vrăjmaș al omenirii ș-al vechii fericiri.
Care e al ei nume? și cine nu îl știe? --
Diplomația! ce spaimă, o, cer! ce grozăvie!

Iadul acum răsună de veselii spurcate,
Satan în triumf zbiară și urlete grozave
Urlă lung și răsurlă în bolțile-nfernale,
Tot duhul rău serbează nașterea cea fatală
Aceștii iezmi spurcate la rău îndemânatici.

Ea dă un ocol lumii, c-un ochi pătrunde toate,
Nu se sperie ochiu-i d-atâți viteji creștini
Care cu crucea-n frunte disprețuiesc și chinuri,
Și foc, și însăși moartea, ca să surpe puterea
Celui în desfrânare ticălos al ei tată.
Un râs grozav pe buza-i cochet se rătăcește,
Un foc de răzbunare din ochii-i scânteiază
Dar, fără nici o urmă d-epresie fatală,
Dodată a ei față întreagă este lină:
Blând zâmbet o-ncrețește; și câte-ast zâmbet zice!
Pe urm-o vezi cu milă către cei care sufer,
Cu chipul pocăinței în lume se arată,
Pedepsele oprește, și ea se creștinează.

  * * *

Ai iadului negri-ngeri creștini se zic acuma
Și-n superstiții schimbă a lui Hristos credință.
Din ceruri exilata, osândita trufie
Își face drum și intră în sfintele altare,
D-acolo destinează creștina înfrățire;
Ura se încuibează în simplele noroade,
Satan se-mpelițează în iezme mai spurcate,
Care cu toate jură din temelii să surpe
Sfânta, mântuitoarea a cerului credință.
Se uneltesc sisteme; spre-a lui Isus ocară,
Antihriștii acuma iezuiți se numiră
Și întru al lui nume apostoli ai minciunii
Se-mprăștie în lume și amăgesc noroade,
Le pregătesc spre slujbă și vecinică robie.
Blestem e lumea-ntreagă ș-a răului unealtă!

  * * *

Unde ești tu, Stăpâne? și câtă ți-e răbdarea?
La câți stăpâni spre slujbă ți-ai părăsit făptura?
Vestește-te, să piară ai cerului protivnici
Și ado-ne-n pământul făgăduinței tale.
Tu ești păstorul nostru, și lumea, a ta turmă;
Unește-o în pășunea de tine preursită.
Nu cu de fier toiege, ci cu-nsăși a ta lege
Fă-ne ca să ne paștem sub umbra crucii tale.
Pe dâns-a ridicat-o norodul ce cânt astăzi,
Și chiar după povața-ți iată-l în mântuire.
Fă-l, Stăpâne, de pildă la câți nu cunosc legea-ți
Și fă-l ca să-i cunoască toți care au călcat-o.
Unește-l cu-al tău nume, și tare-i va fi dreapta,
Crește-l întru dreptate și nalță-l întru slavă.
Iar tu, cruce preasfântă, armă fulgerătoare,
Tu ești a morții groază ș-a tot răului spaimă,
Norodu-nchinat ție în veci nu se învinge:
E Mihail arhanghel, armat întru tărie,
Ce cu Satan se luptă și curățește cerul.
Oricine te ridică își află mântuirea.

Pavilion fericite, arbore al credinței,
Simbol al libertății care este Hristos!
Frumos ești tu în ochii-mi, falnic fâlfâi în vânturi,
Și cât cinstesc norodul care astăzi te nalță!
Și sfânt mi-e acel sânge cu care te-au udat
Și astfel către ceruri de verde ai crescut!

1836

Note[modifică]

[1] La 22 mai 1835 s-a înălțat pavilionul grecesc în curtea consulatului Greciei în capitala Bucureștilor. Această zi a fost o zi de mare sărbătoare la toți grecii ce s-au aflat în capitală, precum și la toți pământenii au pricinuit o mare mulțumire și cinstire către această nație, ce, după atâtea veacuri de robie, a știut cu atâta vrednicie să-și dobândească a sa neatârnare. Ceremonia a trebuit sa fie măreață din firea ei, dar râvna și căldura dlui baronului K. Sakelarie, consulul general grecesc în aceste principate, a adăugat foarte mult a ei mare-cuviință, încât a făcut o mare isprava în inimile tuturor.
[2] Cu acest prilej, poetul, lăsând al său sujet, se urcă în anii cei dintâi ai creștinătății, pe când credința lui Hristos, încă curată de tot felul de superstiții și neajunsă încă organ al vicleniei, ieșise însuși din mâinile apostolilor, care, după proorocia Mântuitorului, făgăduia lumii dărăpănarea împărăției lui Satan, adică a răului, și apopierea împărăției cerului, adică adevărata și cereasca fericire vrednică de preursirea omului.