O viață de om așa cum a fost/Desăvârșirea unui crez politic și social

Jump to navigation Jump to search
XVIII. Adăpostul din Vălenii de Munte O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XIX. Desăvârșirea unui crez politic și social
XX. De la Sămănătorul la Războiul Balcanic



Cuvintele adevărate apăruseră în Epoca și deosebit, și ele au găsit un mai larg răsunet și decît articolele din L’Indépendance Roumaine. Atacurile personale contra unor oameni la cari, de altminterea, și atunci, mă interesase numai direcția, încetaseră: aici se punea baza unei doctrine naționaliste, care se deosebea supt multe raporturi de aceea așa de impresionantă prin strînsă ei logică a prietenului meu viitor A. C. Cuza.

Ea nu venea, întîi, din postulate metafizice, nici din analiza unor fenomene de ordine materială, ca înmulțirea populației evreiești în orașele moldovenești, alcoolizarea țeranului, sistemul de captare prin avantagii bănești sau de situație al așa-ziselor partide politice. Ea n-avea, în al doilea rînd, preciziunea unui decalog care să cuprindă, într-o serie de nedesfăcut, propoziții pe care, fără a prevedea schimbările, fatale într-un viitor așa de grăbit și de capricios, să le fi declarat incontestabile. Ea nu introducea o aprigă pornire de negație, o înverșunată ofensivă, ajutată de mijloacele unui mare talent de satiric și epigramist. Ea nu ținea samă de aprobările pe care le-ar fi putut găsi într-un tineret prea puțin matur pentru ca o cultură fără critică și o așa de slabă inițiare în realitățile naționale să-l poată face judecător în domeniul unor așa de grave probleme.

Cu aceeași caldă dorință de a folosi neamului pe care-l vedeam amenințat, era o deosebire de temperament, o deosebire de viață, o deosebire de studii favorite, ceea ce pe nesimțite determină întorsătura de spirit a unui cugetător.

Eu plecam de la ce văzusem cu ochii în hîrtia documentelor și în sufletul oamenilor în viață, cercetați de la un capăt al pămîntului românesc la altul. Desigur că aveam cea mai mare stimă pentru crezul unui Kogălniceanu și admirația cea mai absolută, nu numai pentru geniul politic, dar și pentru puternicele convingeri ale lui Eminescu, și mă bucuram că aceeași credință, acomodată cu vremile, poate trece de la o generație la alta. Dar nu legam o cugetare de azi cu concluziile cugetării de ieri numai pentru că aceasta fusese exprimată de așa de sus, cu atîta autoritate și într-o așa de captivantă formă. Se făcuse din nou verificarea asupra vieții naționale, și de acolo pleca gîndul meu, a cărui exprimare îmi era mai mult decît o datorie: o obsesie. Veacuri întregi îmi aduceau învățăturile lor și în milioane de oameni găsisem un instinct ce corespundea pe deplin cu glasul lor, însemnat în slova veche, care era pentru mine ea însăși o încîntare.

Trebuia ori să dispărem – și ar fi fost păcat și pentru atîta luptă și suferință, și pentru comorile închise în sufletul nostru —, ori să devenim, cu orice risc, noi înșine.

Serbările pentru Ștefan cel Mare erau, după multă vreme de șovăire, de îndoială, de nesiguranță în ce privește mijloacele și posibilitățile noastre, o afirmare, una de o putere neobișnuită. O luptă se deschisese între dogma nouă, pozitivă, optimistă, energică și între spiritul de negare, între atitudinea descurajatoare a „junimismului” degenerat și politicianizat, care ne relega în rîndul națiilor mici, fără originalitate culturală, menite a trăi supt toate raporturile la remorca celor mai mari ai lumii, ale căror forme ar fi prin ele înseși neapărat superioare formelor pe care ne simțeam în stare a le elabora. A fi „european”, „occidental”, „modern”, în rînd cu lumea, nu mai era lozinca, predicată cu toate metodele unei înjositoare „zeflemele”, ale unei ironii care nu poate să ardă decît modele și nu rănește nici măcar la suprafață credințile. Aprobarea opiniei publice trecea și pe lîngă umanitarismul internațional, pe lîngă sentimentalismul de martiragii siberiene și filantropia orelor de muncă și participărilor la beneficii, care formau evanghelia, de tulbure caracter național și religios, a vrăjitorului prin zîmbet de la restaurantul din Ploiești.

Ne simțeam deci noi, vedeam drumul nostru și, dîndu-ne samă de ce piedeci va trebui fatal să ne puie morala politicianismului dominant, cutezam totuși a privi în față idealul nostru. Fără să am oarba încredere a tribunului născut, care se îmbată de gesturile și vorbele sale, ori copilăreasca vanitate a cui s-a deprins a se înzei pe sine și naivitatea cui crede că o idee emisă e una pe jumătate realizată și, în același timp, desprețuind orice presiune asupra conștiinții altuia, ca și metodele de cîștigare și menținere a aderenților pentru a li se atribui, în concurența dreaptă a valorilor, calități pe care le-ar fi căpătat astfel numai prin contactul cu gîndul meu și participarea la lupta mea, nu rîvneam la nici o „șefie” de „curent” și umorul moștenit de la boieri spirituali, de la negustori și de la țerani mucaliți mă făcea să rîd cînd întîlneam prin trenuri pe profesorul basarabo-ieșean al „poporanismului”, care își lăfăia ciocoiește, cu apucături de parvenit îmbătat de sine, insomnia savantă și filozofică înaintea cîrdului admiratorilor cîștigați, meduzați și zăpăciți.

Cuvîntul de „luptă” mi-a părut vulgar, cînd eu nu căutam adversarii și nu mă înflăcăram de beția trîntelor, păstrînd în suflet calda dorință de a vedea în pace pe toți oamenii capabili de a da ceva țerii lor; calificativul de „luptător“ îmi amintea grosolane încordări de circ, iar expresia de „apostol“, cu care bunătatea unora și dușmănia batjocoritoare a altora m-a împodobit, nu putea decît să umple de jenă și de dezgust pe cine nu juca nici un rol romantic, nu făcea minuni pe drum, nu se lăuda că învie morții și, convins că e numai un om care se trudește să-și facă datoria cît poate mai bine și tot mai bine, n-avea poftă să se suie necontenit pe tribune a căror înălțime-i părea pretenție și artificiu. Arătam ce e în fundul sufletului meu și atunci cînd, adunîndu-mi cugetări răzlețe, pe care erau liberi să le ia în batjocură toți deștepții cafenelelor și cîrciumelor literare, intitulam această culegere, apărută în 1906: Gînduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul. Și așa, „un om ca oricare altul”, am înțeles să fiu și să rămîn pînă la sfîrșit.

Afirmarea credinții mele m-a readus la literatură, pe care o părăsisem cu totul, nepuind pe hîrtie ani de zile un singur vers, lepădîndu-mă de orice tendință în domeniul scrierilor de imaginație și neglijînd chiar, în toiul ocupațiilor multe și grele, orice contact cu o producție de simplă imitație ștearsă.

Haret, urmărind planurile lui „culturale”, de naționalism oficial, stîmpărat și cuminte, în legătură cu vechi tradiții uitate ale partidului liberal de care, cu toate că reprezintă tot mai mult o nuanță aparte, era așa de strîns legat, se gîndise la o revistă literară, a cărei necesitate era cu atîta mai mare, cu cît Convorbirile literare, de un caracter pronunțat istoric, supt conducerea harnică a lui Ioan Bogdan, aveau o răspîndire foarte mică. Pentru această sarcină, în care era și – sau mai ales – gîndul luminării satelor, pe o treaptă mai ridicată decît a vechii publicații Albina, el dădu mijloacele trebuitoare unei tovărășii create de dînsul dintre poeții înscriși în bugetul ministerului, ca „referenți”:”Vlahuță și ardeleanul Coșbuc, cari găsiră sau, mai probabil, primiră de la ministru titlul, eminamente „cultural”, de Sămănătorul.

Prietenul meu mai în vrîstă Vlahuță ajunsese a reprezintă, în ciuda vechii formule de „artă pentru artă”, tot mai mult literatura aplecată către nevoile sufletești ale nației. Evoluția lui de la Vieața, în care se dădeau lupte tocmai contra celor cari voiau să „robească” producția estetică, menită a trăi prin și pentru sine, se făcuse răpede. În răzeșul tutovean se treziseră vechi elemente de trecut, care-l legau strîns de viața neamului său, și el înțelegea să servească de acum înainte, cu un așa de nobil talent, dezvoltarea în lumină a acestuia. Poate sfatul lui să fi contribuit a îndemna pe Haret la această creațiune. Dar legăturile lui Vlahuță cu noua literatură, puțin răspîndită, încă sfioasă, pierdută prin cenacule, cu călăuze ele înseși dezorientate, ca bietul Stans, de la Floare albastră, înnegurat apoi de fantomele nebuniei, erau aproape nule; retragerea lui de cîțiva ani, despărțindu-se de polemica, intrată în gazetele liberale, a lui Gorun, făcuse dintr-însul un izolat, care începea să fie uitat. Între naționalismul lui visător și melancolic, dar capabil de a se exprima uneori în accente de critică asemenea cu cele violente, din tinerețele sale, ca în pe atunci faimoasa Minciuna stă cu regele la masă și acela, zdrumecat, abrupt, închegat în formule latine, dar și clasic germane și rustic ardelenești, al lui Coșbuc, care-și făcuse abia intrarea în regat – unde se va așeza definitiv mai vechiul colaborator al Tribunei —, prin publicarea în fruntea Convorbirilor, înaintea „generației tinere”, a Nuntei Zamfirei, poemă plină de vuietul de petrecere năsăudeană între grăniceri, nu era nici o potrivire. Și firea celor legați împreună printr-o decizie ministerială era cu totul deosebită, mai mult chiar: antagonică, între Vlahuță, un excelent gospodar, plin de virtuți casnice, trăind între cei patru păreți ai locuinței, sălaș fericit într-o a doua căsătorie cu o femeie cuminte, și între Coșbuc, plin de zbucium studențesc maghiaro-german, incapabil de a fi reținut și stăpînit, în ciuda căsătoriei sale cu sora librarilor Sfetea, și veșnic ispitit între păhărele unor prieteni mai tineri, cari aveau apoi impia măgărie de a rîde de ciudățeniile lui.

Probabil Coșbuc a fost acela care a căutat colaboratori, adecă de fapt înlocuitori și, la cea dintîi ocazie, succesori, între tinerii scriitori ardeleni. La Tribuna va fi cunoscut aprinsa fire luptătoare a urmașului de nemeși hunedoreni, Ilarie Chendi, a cărui pornire pasionată se oglindea și în fața cu profilul fin tăiat, cu ochii plini de foc și obrajii îmbujorați de patimă. Chendi, adecă de fapt Cîndea, în forma pe care o adoptau nobilii români, cnezii și voievozii, cînd treceau la legea și la limba stăpînilor maghiari din cari tînărul critic avea ceva într-însul, fusese ziarist la Sibiu, pișcase în dreapta și în stînga, nemerise onoarea unei femei, al cării soț, un dac aspru, intrase cu biciușca în redacție; peste cîteva zile cel așa de sîngeros ofensat trecea munții, și aici, în tovărășii liberale, mutase verva sa în domeniul literaturii. Aducea cu el lecturi fără îndoială întinse, dar numai în domeniul scrisului german, ca fost elev al unui gimnaziu săsesc și, cu un diabolic instinct al pamfletului, un personalism care, străin de orice sistem și rebel față de orice consecvență, nu pierdea nici un prilej de răzbunare, iar, cu aceste însușiri și defecte, o siguranță înnăscută a gustului, care-l făcea, cutezător cum era, de cel mai mare folos pentru a curăți bălăria ușoară ce invadase terenul scrisului românesc; uneori, și supt influența mediului academic, unde căpătase un loc de bibliotecar, gîndirea-i mergea pînă la stabilirea de adevăruri istorice în domeniul său și, în tovărășia unei fete, dra Carcalechi, cu care l-a legat o pasiune terminată prin sinuciderea ei – pe cînd pe dînsul îl pîndea nebunia —, el începuse și publicații de texte, ca aceea a scrisorilor lui Alecsandri.

Robit și stăpînit de dînsul, încerca primii săi pași în poezie, căreia-i aducea solida-i educație literară de caracter german, cîștigată în casa părintelui, care era un respectabil director de liceu brașovean cu craniul eshilean și cărunteți patriarhale, Ștefan O. Iosif. Cu totul deosebit și ca suflet de prietenul înaintea căruia nu putea să aibă o voință, palidul tînăr slab, cu figura vagă și marii ochi triști, care spuneau dezorientare și vis, dădea noii poezii o notă cu totul specială, în care Eminescu nu era cu nimic și nici, mai ales, filozofia lui, credințile lui, lărgimea lui de orizont. Picurau, în această inspirație pură și săracă, din clara undă a unui izvor de munte ca în pădurile de brazi ale Carpaților lui, stropi de diafană poezie, care corespundea, de altfel, cu desăvîrșire tendinților din Apus în vremea care merge de la Verlaine, „sărmanul L’ilian”, cu care se potrivea și viața lui Iosif pînă la marea iubire și teribila tragedie care l-a cuprins pe acesta, la germanul Stephan George. Intru cît corespundea un asemenea temperament cu militantul realism al revistei lui Haret își poate da sama oricine.

Rezultatul împunsăturilor zilnice ale lui Chendi, car’e-i făceau, pe lîngă mulți cetitori, pe cari o asemenea atitudine îi ațîța, ca, mai tîrziu, la matchurile de box, și atîția dușmani, și-l separau de intențiile ministeriale, care erau numai de înfrățire, de pace, fie și dulceagă și nulă, a fost că revista nu mai putea să se menție. Atunci, fără să fi avut eu cu dînsul alte legături decît acelea dintre cetitor și bibliotecar și, o dată, o cerere de articole pentru Tribuna, în care apăram partea Ardealului în cultura românească împotriva lui Hasdeu care, relevînd cu dreptate rolul boierilor noștri de la începutul secolului al XIX-lea, aruncase o piatră în statuia convențională a lui Gheorghe Lazăr, pe o vreme cînd orice era ardelean trebuia să fie sfînt pentru noi, Chendi a întins o undiță către profesori și istorici, afirmînd cu un rar curaj, obișnuit la dînsul, că scrisul lui Bogdan și al meu cuprinde mai multă literatură adevărată decît lînceda producție a beletriștilor recunoscuți. Peste cîteva zile, în numele lui și al lui Iosif, prin scrisoare chiar, mi se pare, mi s-a propus să iau conducerea modestei reviste în alb veșmînt de mironosiță, fără chenare, fără ornamente, dar în care se zbătuseră pînă atunci atîtea războinice porniri.

Și, față de dușmăniile idioate care și astăzi urmăresc „sămănătorismul” din partea unui „modernism” și „europeanism” care a atacat din pretenție, dar în mare parte și din cauza amintirii refuzurilor implacabile pe care le-a întîlnit atunci, cu fanteziile sale marine și alte tentative literare, un Lovinescu, care totuși îmi dedica nu știu ce studiu de filologie latină, mă simt dator să arăt de ce, avînd atîtea sarcini, griji și dușmănii, la peste treizeci de ani, cînd nu se mai îmbarcă nimeni în aventuri, am primit propunerea.

Încheiasem cu Epoca. Nu-mi fusese greu să recunosc ce se ascundea supt prietenia cu care fusesem întîmpinat acolo. Filipescu, încredințat că trebuie o puternică lovitură de lopată – și el era meșter să le dea – în apele moarte ale unui politicianism demoralizant, de ale cărui practici se trudea să se desfacă însuși fără a reuși totdeauna își alesese ca aliat pe junimiști, cu bătrîneța în răpede înaintare a lui P. P. Carp și cu ambiția, veșnic vie, a lui Maiorescu, care rîvnea către locul prim in ciuda legăturilor așa de vechi cu acest prieten al său, și astfel, contra benignelor acceptări ale lui G. Gr. Cantacuzino, contra îndărătniciei generalului Manu și ascensiunii neliniștitoare a unui om cu un talent așa de periculos elastic ca al lui Take Ionescu, căuta el să înjghebe un front de intransigență morală al conservatismului pur. Delavrancea, aprigul luptător liberal de la Voința națională, îi aparținea acum cu totul și scînteierile, așa de uimitoare și totdeauna nouă, ale elocvenței acestuia, erau un puternic mijloc de a cîștiga mai ales tineretul. Privirile cîștigătorului de oameni care era Filipescu se îndreptară însă și spre mine, care ar fi fost să mă înșir lîngă valorile tinere ale junimismului de la Convorbiri, ca să rivalizez cu jocurile de floretă ale geografului Mehedinți, pornit spre o carieră politică pe care o visa așa de mare și pentru care i se va da și sacerdoțiul Convorbirilor, ca și cu dibăciile retorice ale altor „maioresciani”, meșteri în glas și degetul arătător, și chiar cu pătrata afirmație de suficiență a lui Pangrati. Anume conversații cu privire la viitoarea soartă a țeranilor, anume sugestii cu privire la acțiuni de stradă pe care, după 1906, le-aș putea încerca eu pentru folosul unui partid căruia n-aveam intenția să-i aparțin mă vor neliniști și mai mult pe urmă. Dar mai ales va fi decisivă experiența cu Maiorescu, pe care o voi atinge îndată.

Dar, pentru mine, a vorbi despre ce începusem a spera prin articolele franceze din L’Indépendance Roumaine, adecă despre acea imperioasă nevoie de renovație, pornind de la factorul moral ca să se ajungă la noile instituții, sprijinite, în chip original, pe tradiția în viață și pe realitatea în sfîrșit recunoscută, a vorbi, zic, despre ce-mi era mai scump decît orice în paginile acelei tinere reviste pentru popor, purtăreață și ieftenă, lipindu-se de suflet și prin aleasa modestie în formă, care pleca desigur de la discreția lui Vlahuță, a acelei publicații în care nu putea să fie nici un interes politic, aceasta însemna tot ce era mai potrivit pentru îndărătnica mea propagandă.

Firește nu eram să dau acolo nici versuri, cum nu mai scriam de mult, și n-aș fi vrut să supăr pe nimeni prin învierea mea supt acest raport, nici povestiri de imaginație, spre a căror proză, larg întinsă, și neapărat banală, de la o bucată de vreme, n-am fost atras niciodată, lipsindu-mi și naivitatea necesară bunilor povestitori. Îndemnul spre teatru, unde se încercau pe atunci profesorii, chiar, cred, d. C. Rădulescu-Motru, mi-a venit mai tîrziu numai, anume pagini istorice cerîndu-și și astfel întruparea. Probabil că în intenția lui Chendi nici nu era să aibă de la mine altceva decît hermina universitară, fără o contribuție reală și, desigur, dacă aș fi știut-o, nu i-aș fi stricat socotelile dar nici n-aș fi primit una din acele figurații care m-au dezgustat totdeauna, lăsîndu-le bucuros mulților amatori. Unde sînt, înțeleg a face ceva, iar acest ceva să-l leg de linia, drept trasă, a vieții mele însăși.

Am dat deci în Sămănătorul, ale cărui proporții reduse erau, de altfel, potrivite pentru așa ceva, scurte articole de direcție literară, dar și culturală, foarte adesea socială și politică, fără caracter de partid și peste deosebirile de partid, contra lor chiar, articole în care se manifesta un crez de care odată cu viața nu mă puteam despărți. În cronica revistei am încercat să reconstitui și medii patriarhale prin care voiam, să dau un exemplu vremilor rupte din legătura firească, și astfel mi-au răsărit din nou în minte văile dorohoiene, satele de răzeși, curțile de proprietari ale adolescenței mele, cu toată umanitatea de multe feluri care se cuprinsese odată în ele. Fostul colaborator de la Revue critique avea obișnuința dărilor de samă și a notițelor și, astfel, de la număr la număr, am ajuns să semnalez și să judec, să recomand călduros de cele mai multe ori, tot ce se strecura din literatura curentă, adecă, mai limpede, din vădirea unui spirit greșit, care trebuia distrus, și a unui spirit sănătos, care trebuia încurajat.

Din colțurile primelor manifestări, de la Floarea albastră, de la Făt-Frumos de la Bîrlad, creată de sfiosul, fragedul ofițer, cu fața de domnișoară romantică și ochii imenși, Emil Gîrleanu, scriind supt pseudonimul”Emilgar” încă de cînd se ajutase cu el pentru ceva literatură Xenopol la Arhiva sa, veniră, pe rînd, și acesta, dar, mai înainte și mai ales d. Mihail Sadoveanu M, cu siguranța lui robustă în impresionantele nuvele, de un captivant misticism al naturii și al sufletului omenesc, reunite, apoi bizarul, inegalul înșirător de povestiri cu copii și cu oameni neisprăviți, Vasile Pop și năvalnicul brăilean cu obrajii de foc și ochii de pirat Sandu Aldea îndrăgostit al pămîntului, precum și atîția alți colaboratori. Iar eu făceam cu multă rezervă, ca să nu am aerul că-mi arog o dictatură, alegerea bucăților pe care mi le aducea de obicei Iosif și, cu o răbdare care nu m-a părăsit nici pînă acuma, iubind această funcție așa de umilă, dar care cere nebănuite mijloace de inteligență și de tact și permite a da „lucrul curat”, le și corectam pe șpalturile cu frumoasă literă ale”Minervei”. Aceasta era sarcina mea exclusivă, pe care nu înțelegeam s-o împart cu nimeni, harnicul biograf și fanaticul adorator al lui Eminescu, I. Scurtu, bun băiat și sigur prieten, pe care l-am luat și în excursiile mele, mărgenindu-se să adauge din cînd în cînd la o bibliografie pe care o doream cît se poate de complectă.

N-am avut niciodată ședințe ca acelea de la Convorbiri, solemne cînd prezida Maiorescu, hazlii cînd se uita de prezența chiar a șefului, nici ca acelea, dezordonate, din cercurile de boemi de la revistele tinerilor, ori acelea, pedante, de la alcătuirile care s-au format îndată contra Sămănătorului, alcătuiri în care unul cetea, iar ceilalți nu știau cum să-și ascundă ori invidia, ori urîtul, asemenea cu ședințile pe care, cu mult înainte, le-a imortalizat umorul unui Washington Irving în Sketch Book al lui. O asemenea sarcină n-aș fi luat-o asupra mea și, de altfel, aveam atîta de lucru, încît uneori, pe cînd tinerii mei amici vorbeau între dînșii ce voiau, în putinele seri petrecute în odăițele mele din strada Buzești, trebuia să mă primblu ca să gonesc somnul care-mi urmărea oboseala. N-am pe suflet nici o „serată literară”, cu tot ce ele aduc ca artificialitate, pretenție, mondenism înțepat, genialitate pregătită la oglindă și zădărnicie. Primeam prieteni cari erau liberi să vorbească între dînșii ce și cît pofteau, și ei aveau bunul simț de a nu vorbi literatură care, aceasta, a fost pentru mine totdeauna un lucru de ermetică intimitate, care cu greu se poate împărtăși altora de însuși făptașul ei. Venea pe acolo și cel mai bun elev al meu de atunci, Vasile Pârvan, care avea gînduri de viitor, a căror mărime și al căror succes strălucit nu le puteam bănui îndeajuns, și silueta lui fragilă a fost prinsă într-o fotografie a grupului pe care din nenorocire n-am mai putut-o regăsi. Un Slavici, cu ale lui romane bizantine, de o puternică structură, un Brătescu-Voinești, pe care nici nu-l văzusem vreodată, cu fineța unică a notațiilor sale psihologice, se adăugeau la cei fără un contact personal. Făt-Frumos se mai ținu un timp, pînă ce căsătoria lui Gîrleanu aduse pe ofițerul demisionat și fără mijloace într-o odăiță la doi pași de mine, așteptînd postul de secretar la acea revistă politică, Neamul românesc, de care directorul Sămănătorului nici nu visa. Iar, la Pesta, Luceafărul dlui Tăslăuanu, căruia d. Goga, încă necunoscut, îi da frumoase versuri iscălite N. Otavă (Octaviu-Tavi), urma de la sine același ritm. Așa încît, la capătul Istoriei poporului românesc în limba germană, puteam spune, în 1904, că toate trei revistele de tineret sînt în serviciul aceluiași ideal și urmăresc aceeași instaurare a unui nou și puternic crez, – lucru care mi s-a imputat așa de violent, deși el nu făcea decît să exprime o incontestabilă dar, e drept, pentru mulți neplăcută, realitate.

Dacă e vorba de „curent” care era, el nu trebuie căutat la Sămănătorul și osîndit deci ca „sămănătorism”. Originile lui erau mai depărtate; ele se află în Epoca, în L’Indépendance, în România Jună, în legătură și cu tradiția lui Eminescu, lui Alecu Russo, din care un capricios ofițer, Mărgăritescu, va da o bună traducere la tipografia mea, și a lui Kogălniceanu. Și, fără a se întrebuința nici unul din mijloacele unei abjecte demagogii literare, care se va uni mai tîrziu, la alții, cu cea politică, acest „curent” prindea. Cele trei sute de exemplare ale revistei se epuizau răpede, Filip singur făcîndu-le socoteala, pe care noi n-o știam, poate nici proprietarul improvizat, Iosif; în școli, Sămănătorul se cetea supt bănci, iar în Ardeal el a ajuns mijlocul de căpetenie prin care o nouă generație, cu alt orizont decît al discuțiilor cu stăpînii, la care o dată a fost atras și d. Goga, se punea în legătură cu clocotul de optimism activ din Regat.

În lumea politică desigur nu se cetea Sămănătorul, cum nu se cetea nici un fel de literatură, afară de un mic grup de femei inteligente, ca dnele Adina Olănescu și Marghiloman, cea din urmă reușind să facă a se pomeni scrisul românesc și într-un discurs la Cameră, ceea ce era o adevărată revoluție. Fără a fi un cetitor asiduu în domeniul poeziei și nuvelei, Filipescu, atît de vioi și de atent la ce se petrecea în jurul său, și-a dat sama cel dintîi că această mișcare literară, de un caracter așa de energic naționalist, corespunzînd deci noilor tendinți ale spiritului său, poate deveni o forță și în alt domeniu. Astfel s-a ajuns la contactul meu, menit să fie de un singur moment, cu viața politică, și chiar cu viața politică de partid.

Nu voi uita seara în care, întîlnindu-l la Șosea, Filipescu a început să-mi vorbească, la început fără nici un gînd de a întrebuința curentul pe care începea să-l zărească, de veștejirea partidului în care stătuse neclintit de la întoarcerea sa de la studii, partid pe care-l ajutase cu munca și cu averea și în serviciul căruia pusese un așa de extraordinar temperament. I-am arătat că nu putea să fie altfel, odată ce se lucra tot cu aceiași oameni, de mult îmbătrîniți, raliarea lui Delavrancea făcîndu-se la o dată din viața acestuia în care el putea să aducă, desigur, un așa de mare talent oratoric și un nediscutat prestigiu literar, dar nu și tumultul de idei și soliditatea de convingeri ale tinereței și primei maturități. Filipescu vedea viitorul foarte în negru, fiind dezgustat și de unele intrigi de la Curte, unde vedea curioase fantome, care desigur nu corespundeau cu realitatea. M-a întrebat de ce nu vin tinerii la, dînșii, fiindcă se pare că grupul maiorescian de la Convorbiri nu-i impunea peste măsură, înțelegînd cît de mult însemna la dînșii retorica învățată – d. Mehedinți jongla la întruniri cu trei nume: regele Carol, Eminescu și Petre Carp, restul fiind comparații aduse de acasă și gesturi în vînt. I-am explicat că sînt acum și altfel de tineri, cari cred și cari luptă, dar aceștia nu pot veni decît unde ar fi primiți cu ideile lor cu tot, idei așa de puternic desemnate încît erau însăși rațiunea lor de a fi în viața publică.

— Dar dacă aceste idei sînt adoptate?

Și, apoi, mi-a vorbit de o apropiată întrunire publică în care, contra coaliției oportuniste dintre Cantacuzino și Take Ionescu, se va ridica glasul conservatorilor cu credinți și al junimiștilor fuzionați cu dînșii. Cu acest prilej s-ar putea enunța și un nou program.

Sînt încredințat că acest om plin de perspicacitate, format într-o serioasă școală geneveză, aceea care ne-a dat pe frații și verii Golești, pe Brăiloiu și pe atîția alții cu un spirit deosebit de al „parizienilor”, nu și-a închipuit că ar fi vorba de încă un val de postulanți și de candidați la situații înalte sau măcar la onoarea vitrinei. Cutare scrisoare a lui, ieșită la iveală mult timp după moartea-i, arăta ce preocupări nobile îl asaltau în această vreme de îndoieli, de dibuiri, de temeri și de amărăciune.

Dar, în asociația conservatoare care făcea opoziția, de onestitate și de principii, căreia Delavrancea îi dase formula de „revizuire a conștiințelor”, mai erau și alții, deprinși cu normele invariabile ale vechii politici românești, pentru care tot ce nu e interes practic aparține numai aparențelor „ drapării”. Eram obișnuit să văd la mine în casă pe „colegul” Maiorescu, pe care abia-l puteau încăpea păreții goi ai căsuței din aleea Alexe Marin, numai atunci cînd era vorba de o alegere de rector sau de senator universitar, și atunci repeta – singurul lucru care mi se cuvenea, se vede – stereotipa întrebare dacă „doamna se simte bine la București“. Deodată l-am văzut pe omul politic de atîta importanță supt un aspect mai vioi și mai actual. Mi-a vorbit, cu acea vibrație metalică pe care putea s-o deie după voie frumosului său glas, despre întîlnirea mea cu Filipescu, despre angajamentul pe care-l luase acesta. Firește el trebuie ținut, dar și eu să mă gîndesc cît de greu ar fi ca ei, cu tot ce înseamnă, să declare că „au fost niște proști”, cari au să învețe de acum înainte. Dar oare nu e totuna dacă la întrunirea care trebuia să fie un mare eveniment, capabil să influențeze pe rege și să miște opinia publică, eu aș rosti un crez, a cărui acceptare ar semnifica-o aplauzele înseși cu care ar fi întîmpinat?

Desigur că nu era totuna, dar m-am gîndit, precum am făcut-o deseori în viața mea – și de fiecare dată am greșit – că o prea hotărîtă intransigență din partea mea ar putea să strice un lucru bun, care fără aceasta s-ar putea face. Și apoi, din parte-mi, în folosul luptei pe care o duceam, puțin era oare ca de pe tribuna unei astfel de adunări, cu un Carp, un Marghiloman, pe lîngă Filipescu, lîngă mine, să se rostească acele credinți pe care le introdusesem oriunde-mi fusese cu putință? În sfîrșit, m-am învoit.

Întrunirea, la Teatrul Liric, a fost foarte frumoasă. Nu atîta public, dar reprezintanții, demni de respect, ai unei intelectualități care fără îndoială n-avuse în viața publică rolul ce i se cuvenea și care nu putuse pătrunde în unele situații decît părăsind în mare parte aspirațiile sale intime și imitînd, nu fără silă, practicile „democratice” ale partidului liberal. Delavrancea părea indispus, și nu arăta deloc bucuros că întîlnește pe aceleași scînduri pe prietenul literar cu care nu se mai vedea deloc, vechile zile ale cercului de conversație și de întîmplătoare lectură fiind de mult uitate. Niciodată nu apărusem înaintea unei mulțimi care nu caută ce e nou sau plăcut într-o conferință, ci numai ceea ce poate servi unei acțiuni. Dar timiditatea mea, datorită vieții grele pe care o dusese acela care, și după studiile în străinătate, era pentru botoșănenii săi tot „băiatul cocoanei Zulnii”, mi-a dat acea îndrăzneală pe care o au numai oamenii cari caută să scape cît mai răpede dintr-o situație insuportabilă. Am încercat să arăt că grupul politic care mă invitase, dar căruia avusem prudența de a nu-i da obișnuita adeziune, poate relua legătura pe care conservatismul o pierduse și la care liberalismul unei clase orășenești improvizate și tulburi nici nu se poate gîndi, legătura cu cele două mari forțe: a tradiției istorice, de unde vin conducătorii partidului, și a pămîntului, a țeranului, care singur poate să deie o adevărată bază acelor cari nu trebuie să se depărteze de comunitatea cu cine lucrează pe moșiile lor și cari trebuie să le ajungă statornici colaboratori, înțeleși, prețuiți și iubiți.

Se pare că aceste cuvinte, spuse sincer și cald, fără nici o grijă de efect, cu totul dincolo de mimica maioresciană și de focurile de artificii romantice, au răzbătut în inimi. Carp a spus cîteva cuvinte amabile înainte de a cere asistenților un singur lucru: să aștepte ca Dumnezeu să-i inspire, ceea ce nu era o încheiere banală. Marghiloman m-a sărutat și m-a dus în splendida lui cupea la Maiorescu care, cîteva minute, în holul primirilor intime al casei lui din strada Mercur (ciudat nume!, mi-a recunoscut calități la care eu însumi nu mă gîndisem niciodată.

Dar cu această zi de martie nu era să se înceapă de fapt tovărășia la care se gîndise Filipescu.

Fusese vorba ca Epoca, la care lucra cu tact un om de inteligența și experiența dlui Pisani, să-mi fie încredințată. Zilele treceau fără ca legătura mea cu ziarul să fie alta decît tipărirea discursului de la Teatrul Liric. Începusem a mă îndoi de sinceritatea demonstrațiilor al căror obiect fusesem. O rezistență îndărătnică se pregătea împotriva intrusului, și nu-mi dădeam samă cu cîtă grabă lucra clanul din jurul lui Maiorescu pentru ca drepturile să nu-i fie știrbite. În sfîrșit, lucrurile se lămuriră cînd în foiletonul ziarului pe care aș fi trebuit să-l conduc a apărut un atac împotriva Sămănătorului, iscălit de tînărul Lovinescu, ale cărui produse literare nu le putusem primi și căruia nu-i putusem da, conform unei somații făcute în plin iarmaroc al Folticenilor, de unde era originar, traducerea de Odobescu a lui Pausenias, de care, departe de a voi să mi-o apropriez, nu auzisem măcar că există.

M-am hotărît să mă plîng lui Maiorescu. O dată, de două ori, de trei ori m-am prezintat la ușa lui fără să pot fi introdus. Am fost asigurat însă că-l pot găsi spre seară. Și în adevăr lampioanele aprinse la poartă păreau să-mi spuie că stăpînul e acasă. În același hali unde mi se făcuseră cu cîteva săptămîni înainte solemnele laude, am zărit în fund pe colegul Pangrati, care nu s-a mișcat. Maiorescu însuși îmi ieși înainte, foarte jenat și foarte grăbit, ca să-mi ceară o răpede explicație a vizitei, motivîndu-și atitudinea prin aceea că dă un prînz unor persoane de distincție. Am răspuns că n-am venit cu intenția de a mă adăugi lor, ci ca să ating o situație neașteptată și neplăcută. Am arătat de ce e vorba.

— A, li-te-ra-tu-ră? , dar noi facem po-li-ti-că…

Tot sîngele mi s-a suit în cap și nu m-am putut împiedeca de la observația că totuși prin „li-te-ra-tu-ră” și el a ajuns unde este în „poli-ti-că”.

De atunci nu m-am întîlnit cu ilustrul profesor și importantul om de stat decît la Universitate, unde uneori grația lui îmi promitea să mă ia cu trăsura, dar el uita promisiunea îndată ce votam contra unor interese de partid și de grup personal, pe care totuși le-am menajat așa de mult încît n-am vrut să-i pregătesc un moment penibil întrebînd în domeniul literaturilor cunoscute mie demult pe d. Mihail Dragomirescu, candidat la o catedră de… ce predă, cu eleganța care se cunoaște, nu însă fără să fac pe Ioan Bogdan a-i comunica în scris, prin. poștă, supt ochii mei veghetori, opinia pe care-mi permiteam s-o am față de d-sa.

O singură dată am mai intrat în casa cu lampioanele, și cred că e bine să povestesc întîlnirea, care cuprindea însă și pe alții, căci, oricît. ar fi prinsă lumea astăzi de alte griji, tot se va găsi cîndva un om„ măcar un autor de teză de doctorat, pe care aceste lucruri să-l intereseze puțintel.

Maiorescu trebuise să-și părăsească o catedră pe care, și în mijlocul celor mai strașnice furtuni politice, o ocupase în chipul cel mai credincios, chiar dacă aceeași inegalabilă artă de prezintare dădea an de an exact aceleași iucruri, în exact aceeași formă, orice conlucrare cu studenții fiind imposibilă la un profesor care se ținea, cu oricine alții decît tinerele genii pe care le forma, la o asemenea înălțime. Cruzimea luptelor politice făcuse ca, supt ministeriatul lui Haret, d. Gh. Adamescu să iscălească o adresă în care se făcea cunoscut „dlui profesor T. Maiorescu” că, deoarece a refuzat de cîteva ori să participe la activitatea unor comisiuni de examen, e pus în retragere pentru limita de vrîstă. Atît.

Își poate închipui cineva indignarea care ne-a cuprins pe toți aceia cari, indiferent de relațiile personale, pline, adesea, de jigniri nemeritate, eram în stare să măsurăm proporțiile omului. Deși nu fusesem printre invitații din seara lampioanelor aprinse, mă așezasem în primele rînduri ale revoltaților. S-a ținut o ședință la Universitate, cu obișnuitul zgomot confuz de opinii în mare parte absurde, și s-a ajuns la rezultatul că o comisiune se va prezintă la Maiorescu pentru a-i arăta durerea și revolta noastră și a-l invita la o ședință solemnă, în care, în fața studenților, i s-ar pune în lumină activitatea. S-a ales rectorul, C. Dimitrescu, decanul Facultății de litere, Bogdan și, eu toată împotrivirea mea, care, locuind la Văleni, n-aveam nici redingota obligatorie pentru o astfel de misiune și față de un astfel de om, – eu.

Ne-am prezintat tustrei în casa albă din strada Mercur, și o emoție sinceră ne însuflețea. Maiorescu a apărut, glacial, și cu o privire rea în ochii încă așa de vii. A vorbit fiecăruia despre ce credea că-l putea ofensa mai mult. L-a întrebat pe”Coco”, tip de leneș inteligent, dacă-și continuă cu același spor activitatea, și-a exprimat mirarea că Bogdan, filolog, se interesează și de filozofie – și Bogdan, care nu știa cum îl maltratează șeful său politic în scrisori personale, s-a scuzat prin aceea că, foarte tînăr, a făcut un raport despre școlile din Germania —; mie mi-a socotit anii de cînd n-am mai ocupat scaunul pe care fusesem poftit. Refuzul de a apărea în ședința solemnă a fost scurt, net și casant. În zădar ceilalți doi au stăruit, rugători. N-am mai putut răbda: venise, cum mi se întîmplă mie, clipa cînd, orice ar fi, nu pot tăcea. I-am spus că nu e vorba numai de noi, pe cari e liber a nu ne prețui, ci de studenții noștri, ai tuturora, și de o societate pe care nici la început junimiștii n-ar fi trebuit s-o desprețuiască, dar care azi nu merită fără îndoială desprețul lor. Energica figură colorată se aprinse și mai tare și, gestul dispărînd, omul se ivi.

— Și crezi d-ta că noi n-am avut inimă?

— Dacă ați avut-o, e păcat că pînă astăzi n-a știut-o nimeni…

Ne-am închinat și am plecat. Totuși ședința s-a făcut, dar cu Dissescu, Trimalchionul generației sale, complect cufundat în toate confuziile morale și, firește, fără mine. Ba, omul care-și descoperise o inimă s-a lăsat serbătorit și la Iași…

O inimă care nu era din cele mai bune. Încă o amintire, două, și mă întorc la lucruri care aparțin domeniului public, și sînt deci mai vrednice de povestit.

Excelent decan, împăcînd toate divergențele prin pașnica lui înfățișare blondă, răpede cărunțită, prin zîmbetul luminos care-i răsărea în adîncii ochi albaștri, Ioan Bogdan a fost îndemnat de prieteni să candideze la rectorat ca urmașul bunului său prieten C. Dimitrescu. Pentru aceasta și-a luat toate precauțiunile, a vizitat pe toți colegii, ba a mers și la șefii de partid: și la atunci tînărul conducător al partidului liberal I. I. Brătianu, care-l va fi considerat cu acea privire ironică în care se cuprindea atîta insultă și care, din nenorocire, i-a rămas atît de obișnuită încît a ajuns să diformeze o față așa de bărbătește frumoasă. I s-au dat toate asigurările, care aveau valoarea celor ce se pot căpăta de la un politician – și de fapt Bogdan a fost ales.

A fost ales, dar n-a putut funcționa. Cu inefabilul Dissescu în frunte, așa de distras cînd nu era vorba de interese pe care știa perfect cum să și le apere, unii colegi de la Drept i-au organizat un perfect sabotaj. N-a putut ținea o singură ședință cu acel Senat universitar, așa de greu de maniat pentru cine n-a căpătat în luptele politice cunoștința mijloacelor prin care se înlătură greutățile.

Rectorul boicotat avea dreptul de a cere ministrului măsuri contra intriganților cari refuzau să-și îndeplinească datoria impusă de lege. Așteptînd propuneri și gata de tranzacții, Bogdan s-a sfiit să o facă. Scos din cercul amicilor săi, al colegilor de la Litere, cu demonul politicianismului în față, omul de obicei așa de dibaci s-a pierdut cu totul; se adăugeau și cele dintîi simptome ale unei epuizări nervoase, în curioasă legătură cu cancerul care peste mulți ani de zile îl va distruge. Atunci, adversarii neloiali au căzut asupra ministrului.

Acesta nu era altul decît Maiorescu, căruia Bogdan îi stătuse la îndemînă pentru orice, și mai ales pentru plasarea, unul după altul, a obișnuiților casei din strada Mercur. Iar hotărîrea ministrului a fost: destituirea rectorului, cea dintîi și ultimă măsură de acest fel, care nu s-ar fi luat față de un hoț, de un falsificator, de un imoral.

Aveam o audiență la regele Carol cînd s-a semnat decretul. Maiorescu întîrzia. În sfîrșit ușa s-a deschis și el a apărut în prag, cu un zîmbet de satisfacție. M-a zărit, și arăta că-i pare bine de marturul mulțămirii sale răutăcioase. – Știu ce aveți acolo, i-am spus. – Da, destituirea lui Bogdan.

Pe urmă ne-am întîlnit în Cameră, mai ales cînd el era, înlăturînd pe Carp, puternicul prim-ministru, acela care va decide intervenția în Balcani, și va avea mîndria de a „pacifica” Balcanii prin pacea de la București, la care, cu părere de rău, n-am putut aplauda. Cînd însă, la 1912, s-a ținut la Londra cel dintîi congres de istorie la care am fost trimes – „trimes“ e, cum se va vedea, un fel de a vorbi, iar înainte de aceasta dările de samă purtau ca reprezintant al României la congrese de istorie pe d.”Étienne (Jean)”, adecă d. Ștefan C. Ioan —, și fusesem invitat pentru secția de bizantinologie, ba chiar, onoare deosebită, pentru secțiile reunite, Bogdan mi-a oferit să merg ca reprezintant al Facultății și pe sama ei. Dar, la Cameră, biroul mi-a comunicat invitația adresată statului român. Crezînd că e din însărcinarea lui Maiorescu, m-am dus la locul lui pentru a-i declara că primesc.

Discuția a fost din cele mai interesante. – Dta trimes al României? Da? Dar România nu trimete pe nimeni. Dacă vrei, poți merge pentru Universitatea din București, iar altul, Xenopolu de pildă, pentru cea din Iași. Dar pentru România! … – Atunci nu voi merge. – Cum poftești.

Din banca sa, vecină cu a miniștrilor, Ioan Lahovary, îmbujorat, pipăind cu ochii de miop și totdeauna gata de vorbă, observase. – Dar ce s-a întîmplat? – D. Maiorescu nu crede că aș putea reprezintă la congresul de istorie din Londra România. – Oh, oui, oh oui… Vous êtez de ceux qui mettent les pieds dans le plat. Am încremenit de această manifestare a celei mai perfecte politețe boierești. – O merit de vreme ce ți-am vorbit.”Vărul” meu, după obiceiul fanariot de a-și căta rudele pînă la al douăzecilea neam, Sebastian Moruzi, splendidă întrupare de boier luptător și, pe lîngă aceasta, boier de Moldova, cu ascendenți domnești și fin apreciator al ideilor, care era apoi el însuși un scriitor de talent, mă văzu în această stare și prinse a mă cerceta. – Îmi dai voie să vorbesc cu Take Ionescu? (Voi arăta aiurea cum mă împăcasem cu acesta.) – Nu te însărcinez.

A doua zi, Take Ionescu îmi arăta plictiseala pe care i-o pricinuiesc toți acești oameni cari nu fac decît să fabrice dușmani. – Vei merge la Londra ca reprezintant al României. – Ca reprezintant oficial? – Da.

Am avut oarecare mirare cînd, a doua zi, Dissescu, ministrul de Instrucție, îmi vorbea de bancherul său, la care aveam să mă adresez pentru cheltuieli, dar el a revenit, spuind că ministerul îmi va trimete banii acasă.

La Londra am fost primit peste așteptările mele. Dacă, în secții unite, Lamprecht, vorbind înaintea mea, îmi mîncase jumătatea de oră, în secția de bizantinologie un om ca Willamowitz-Moellendorf a arătat toată prețuirea tînărului care, cum mi-a scris pe urmă, „i-a impus (imponiert) așa de mult“.

Dar, pe cînd toate țerile își aveau președinți, secretari, România rămăsese fără. Nu știam obiceiurile, și n-am întrebat. Dar, cînd, în casa din Cromwell Place, înaintea căminului, vorbeam cu Mișu, ministrul nostru, care fusese foarte afabil cu mine, întrebarea mi-a venit de la sine. – Cum, nu știi? Dar dta n-ai fost reprezintantul României! Și iată-l povestindu-mi cum, o dată, concediat mai răpede de Maiorescu pentru că aștepta „imbecilul” de X, a aflat de la X că acesta n-a fost primit mai răpede pentru că, spunea tot Maiorescu, nu mai pleca „imbecilul de Mișu”.

Iar, la Cameră, Maiorescu, care primise elogiosul raport al lui Mișu, ami întindea o mînă de francă prietenie cu cuvintele: Eh, collega! Tout zst bien qui finit bien!

O, ce e viața, cetitorule, ce e viața!

Cuvîntarea, unică, de la Teatrul Liric, m-a pus însă în legătură cu P. P. Carp.

Cu totul altă fire la coborîtorul răzeșului vasluian din secolul al XVII-lea, Carp Lungul, și aceasta cu toate legăturile pe care le avuse el cu iuncării germani de pe la 1860, epocă de început bismarckian și de pregătire a marii ofensive naționale, aristocrația în frunte, cu acei tineri, deci, de la cari avea scrisori purtînd adresa”Bojar von Carp“, rătăcite printre documentele familiei care fuseseră puse la dispoziția mea.

Pentru a vedea aceste documente, din care el, care purta o coroană princiară pe trăsura de la țară și afirma că a găsit un înaintaș feudal litvan în genealogiile lui Okolski, credea că Vor ieși îndepărtate și înalte legături străine, Carp m-a invitat la dînsul, la Țibănești – și fiecare din amănuntele acestei călătorii mi-au rămas întipărite în minte.

Nu călătorisem niciodată în vagonul cu paturi, și el a fost acela care mi-a plătit drumul, răspunzînd la protestările mele că și el va primi să fac cu dînsul tot așa cînd îl voi pofti la… moșia mea. În tren am adus vorba de mai multe lucruri cu privire la care nu credeam că-mi va răspunde așa de neted. Intre altele, de lipsa de interes pe care a arătat-o acelei”Hecube” ce părea să-i fie cauza ardeleană, atunci așa de scumpă mie, care cercetam adunările, exemplar de disciplinate și de o așa de frumoasă frăție între clase, ale”Asociației”.

Mi-a răspuns neted că metoda unor lupte lîncede nu-l atrage și nu-l silește a vorbi: – Le-am spus să-mi dea sînge, și voi interveni. Povestea – și avea un mare dar de povestitor – cum, cînd teribilul Fonton, ministru rusesc care-și aducea cățelul la Palat în audiență și se primbla la Șosea între cele două grăsuțe”Fontoane” ale sale, i-a prezintat un mare dosar privitor la reclamațiile bulgărești pentru că păstrăm întărituri pe malul nostru al Dunării, el l-a poftit întîi la masă: și, cînd i s-a cerut, insistent, răspunsul, și-a exprimat mirarea că la Petersburg au vreme să scrie atîta hîrtie. Duritatea atitudinilor lui în Parlament, în public dispăruse cu totul: era ceva dulce moldovenesc, duios chiar și melancolic, ascunzînd poate cine știe ce nobilă timiditate ancestrală la dînsul […].

Vechea casă cu două rînduri, pe care Carp o moștenise de la tatăl său, cu odaia de oaspeți jos, întinzînd divanurile îmbrăcate într-un vechi cit de multe colori, cuprindea saloane a căror mobilă cerea urgent o refacere și o bibliotecă în care cărțile, revistele, ziarele nu erau în rafturi, ci supt ele, și, sondînd prin movilă, am avut mulțămirea să văd că în nu știu ce revistă paginile cu articolul meu erau tăiate. El nu cetea – și nu pregeta s-o spuie – decît ziarul partidului și o foaie germană, dar cărțile tinereței lui erau încă păstrate, și în cămăruța mea am găsit un poem al lui Hamerling pe care-l ceteam cînd mă obosea transcrierea și rezumatul multelor documente.

La anume ceasuri mă lua cu dînsul pe cîmp, unde totul era în sama unui burtos vechil în care-și pusese toată încrederea. Cu țeranii nu vorbea, dar pentru meșterii străini făcuse niște căsuțe civilizate. De altfel, cu toată lumea, de o perfectă blîndeță. Și conversația se relua mai curînd jos decît la masă, unde, în mjilocul familiei sale, la care se adăugea o guvernantă germanizată, fiica preotului rusesc de la Baden-Baden, el era din nou la postul de comandă. Mi-a vorbit de ai mei, de bunicul Costachi Iorga, care era „un bărbat diștept, dar stricat”, de relațiile lui Carp cu Take Ionescu, de care-i pomenisem, și el răspunsese că”Take n-are decît să vie și să vorbim“, de perspectivele lui de viitor, și o vibrație neașteptată era în glasul lui cînd asigura că nu va mai guverna niciodată. Uneori se cobora, anume pentru a sfătui, în locul acela unde-i descurcam neamul și proprietățile, și amintea tulburările moldovenești de la 1866 contra unirii pe care i le trezise în minte un ziar de atunci cu antetul”Lascar Catargiu, cînele lașului”, sau îmi aducea, fără altă emoție decît aceea provocată de prezența unui fiu al său la Legația românească de acolo, vestea că au fost măcelăriți la Belgrad regele și regina.

Am plecat peste vreo trei zile în trăsura cu coroana litvană, ducînd în paner bunătăți pentru drum, cu același sentiment pe care mi-l lăsau în copilărie drumurile la casele de țară, pline de belșug și de prietenie, din aceleași văi ale Vasluiului, unde Carp, în fața bisericii cu mîndra inscripție voltairiană a bunicului:

Ioan Carp, cu rangul Agă, de faptele bune gol, Celui care știe toate închină acest pristol, era cu mult mai mult el însuși, cel ascuns de privirile tuturora, decît pe larga scenă a vieții, pe care a umplut-o cu convingerile sale, bune-rele, dar totdeauna oneste.

Dar vremea trebuia să ne puie și în alte legături, în care, la glumele lui corosive contra celui ce urma altă direcție, am găsit răspunsul pe care mi-l dădea și mîndria mea firească și dreptatea pe care mi-o știam.”Ce faci, dezechilibratule?”, îmi strigă el în auzul tuturora la prima întîlnire în Cameră, cu mine ca deputat, și răspunsul, care se impunea, peste orice considerații, a fost:”Mai bine dezechilibrat decît nebun curat” ori, altă dată, îmi arunca în față că nu știu ce e o mare proprietate și-i obiectam preferința mea pentru altă formă a proprietății mari decît castelul feudal între colibele neștiute ale țeranilor, desprețuiți și ca țerani și ca români:”Să trecem în secțiuni, domnule președinte“, cerea el, desprețuitor și sec, ca să-și audă apoi:”Acolo, d. Carp poate fi mai de folos decît a dovedit-o aici“.

Dar ce era în adîncul acestui mare suflet moldovenesc, precum avusem prilejul să aflu în zilele petrecerii la Țibănești, răzbea și peste aceste neplăcute ciocniri, în care, încolțit, nu putusem face altfel decît să mă apăr. La discuția legii Dobrogii, el a găsit un cuvînt pentru mine, iar în memorabila ședință în care, pe vremea neutralității, se discuta orientarea României, el, cel așa de crud cu Take Ionescu, de ale cărui „prostituții“ vorbea, atingea elegant deosebirea de vederi, tot așa de hotărîtă, cu mine, vorbind de „un talent care nu mai are nevoie să fie dovedit”. Cu această ultimă impresie m-am despărțit de omul care, credincios unei fanatice convingeri în ședința Consiliului de Coroană, își oferea morții copiii, dar dorea să fie învinsă România pornită pe cealaltă lăture, pentru ca, apoi, să stea dîrz în fața ocupanților, urîndu-le însă victoria contra rușilor în Moldova, și să se strecoare cu agonia lui în colțul de la Țibănești, unde era să-l acopere pămîntul livezii strămoșești.

Ruptura cu direcția politică pe care crezusem că trebuie s-o sprijin cu ce mijloace și cu ce popularitate aveam s-a produs răpede supt presiunea împrejurărilor, care încă din 1906 mi-au arătat cît de deosebit eram ca idei și tendințe de oamenii cari aplaudaseră, din prietenie sau din simplu interes, pe vorbitorul de la Teatrul Liric.

Din ce în ce mai mult Sămănătorul, care prezintă și apăra o întreagă literatură nouă, vrednică fără îndoială de toată atenția și iubirea,, se ridica împotriva maniei francomane care, – cum am avut putința s-o spun la Paris chiar, între zidurile Sorbonei, la deschiderea cursului meu, după ce auzisem din gura decanului, un om ca d. Brunot, cuvinte a căror inspirație venea însă de la București, – folosea foarte puțin Franței însăși, prea mare și prea mîndră ca să aibă nevoie de maimuțele superficiale, și care în ceasul cel mare s-au dovedit și cinic necredincioase, din boierimea și „ciocoimea” românească. Da, am cerut, la un moment dat, pentru a se apăra această încă fragedă plantă a scrisului indigen, cetit abia în cîteva sute de exemplare, vama contra cărții străine la modă, fără a avea însă naivitatea să cred că ea va fi în adevăr impusă.

În această dispoziție de spirit, care nu era numai a mea, ci a unei întregi generații, am aflat că la Teatrul Național, pentru societatea de binefacere”Obolul”, se va reprezintă în limba franceză, cu concursul unui număr de diletanți inteligenți, de cari și nația lor avea nevoie, o piesă bulevardieră. O protestare mi s-a părut necesară pentru ceea ce, în gîndul organizatorilor, în frunte cu dna Scarlat Ferechide, sora lui Marghiloman, nu era desigur o provocare a sentimentelor pe care le ignorau prea mult pentru a le desprețui. Am adunat pe studenții mei – și s-au adaus atîția alții – pentru a le spune, nu în sala mea de cursuri, cum n-aveam dreptul, ci în culoarele Universității, ce înseamnă pentru un popor cultul limbii în care de-a lungul generațiilor i s-a întrupat, nu numai gîndul și simțirea, dar viața însăși. Pentru seara de 13 mart – fatidică dată și pentru treisprezece și pentru Idele lui Mart —, anunțam apoi o adunare cetățenească în sala de întruniri din fața chiar a Teatrului Național, și aici m-am găsit în mijlocul unei adevărate mulțimi revoluționare, în care, cu toate urîtele obiceiuri ale politicii de partid de a folosi din orice, sînt sigur că nu era un singur agent electoral.

Lumea oficială începuse a se emoționa. Regele era în străinătate. Prințul Moștenitor și Prințesa”Maria erau așteptați pentru reprezintație; bătrînul prim-ministru se lăsa condus de fiii săi, Mihai și Grigore Cantacuzino, cari înțelegeau să nu se ție samă de o manifestație „copilărească”. Marghiloman mi-a propus să opresc orice demonstrație, cu asigurarea că nu se va mai face o asemenea afirmație de străinism în Teatrul Național însuși. Îmi era imposibil, chiar dacă aș fi crezut că așa va fi, să opresc puternicul curent. Consultat, jovialul prefect de poliție Moruzi, „cneazul”, care cunoscuse familia tatălui meu și-mi vorbise cu simpatie de dînsa, dăduse voie ca o demonstrație cu cîntece naționale să se facă în fața sălii de spectacol, neîmpiedecată, dar fără violențe. Era și ceea ce recomandam ascultătorilor mei, pe cari pe departe nu-i credeam așa de cîștigați pentru orice acțiune.

Mă retrăsesem acasă, cînd doi dintre studenții mei îmi aduseră, pe la ceasurile unsprezece, vestea că în Piața Teatrului se varsă sînge. Chemată de tinerii Cantacuzini, poliția atacase pe manifestanții cari începuseră a lovi în trăsurile luxoase ale invitaților, speriindu-i, fără ca ei să poată înțelege rostul acestui act de dușmănie. Poliția nu fusese însă în stare să reziste. Se adusese armata, cu atît mai mult cu cît trebuia să se facă loc liber pentru trăsura Prinților, cari au trebuit să renunțe însă la ascultarea unor aristocratici actori cari erau, la Cotroceni, cunoscuții, prietenii, intimii lor. Se dăduse și ordinul de a trage, dar ofițerul de vînători a refuzat să-l execute. Geamurile prăvăliilor cădeau în țăndări, și foaierul teatrului se umplea de jandarmi cu capetele sparte și de victimele lor: se va vorbi a doua zi și de doi morți, cari n-au existat niciodată.

Am plecat imediat în piață, dar acuma nu era nimic decît urmele unei lupte care fusese serioasă.

A doua zi, am fost chemat la parchet, într-o calitate care era, la început și de formă, aceea a unui informator dar, iscălind, fără s-o cetesc, declarația mea, puteam să văd duba Văcăreștilor, care aștepta jos. Adus de Alexandru Callimachi cu trăsura lui prin valul unei mulțimi care staționa în permanență pe Calea Victoriei, avusem precauțiunea de a-mi lua un cronicar bizantin, pentru o petrecere la temniță, care se putea prelungi. Am aflat apoi că trebuise, ca să se împiedece arestarea, de care nu-mi păsa, intervenția ministrului takist al Justiției, Al. Bădărău, care invocase, în a sa înțelepciune, că astfel mi s-ar crea o popularitate periculoasă.

Era întîia oară cînd o credință, nu o pasiune politică, din acelea care întrebuințau, în fața Palatului, care de aceea a trebuit să prefacă într-o curte cu grilaj de fier ceea ce fusese o piață, oameni tocmiți cu douăzeci de lei, era întîia oară, zic, cînd o credință ieșea în stradă și stătea în fața baionetelor, răspunzînd cu lovituri loviturilor și înfruntînd moartea. Lumea ușuratecă a comediei noastre politice a înțeles-o instantaneu, și de aceea, o frămîntare la care mărturisesc că nu mă așteptam.

Guvernanții, așa de mîndri, de siguri de sine, păreau că se abandonează pentru cele cîteva sute de băieți, vădit susținuți de o opinie publică ieșită ca din pămînt, cari trimeseseră acasă toată „lumea bună” și stropiseră cu un sînge curat scările Teatrului Național. Ca istoric, aveam exemplificarea prăbușirilor morale din Paris, la 1830 și 1848, din Viena, la apusul fără strălucire al regimului metternichian. Dacă P. P. Carp s-a mulțămit să-mi arunce din trecerea trăsurii o impresionantă, dar ineficace sentință de condamnare, Marghiloman punea supt prolecția mea (!) casa surorii sale și, chemat la dna Ecaterina Cantacuzino, unde am găsit curtea plină de trăsuri, așa că mă puteam aștepta la cine știe ce exemplară revanșă a tinerei „aristocrații”, care mă amenința cu „strivirea pe trotuar supt roțile automobilului”, am găsit pe buna doamnă speriată pentru strigătele scoase în calea amicelor ei și cerînd, ea, soția primului ministru, ocrotire din partea istoricului familiei.

Nici o rezistență din partea unei clase conducătoare, moleșită de parazitism și fără cea mai mică încredere în ea însăși. Puteam face tot ce voiam, și noi nu voiam nimic, spre desperarea lui Filipescu, care alergase de la Paris, unde avea un copil bolnav și mă întreba dacă n-aș putea… s-o iau de la capăt. Am mers deci și la deschiderea Salonului Oficial în prezența Prințesei, pe care nu o cunoșteam decît din fulgerarea părului de aur în fuga automobilului elegant și, cînd, din buzele doamnei Ferechide, pe care n-o jignise totuși nimeni, am auzit cuvintele „un certain Iorga», am rugat pe un prieten, care atunci ducea spiritul nou în armată, pe însuși fiul lui Dimitrie Sturdza și ginerele lui Carp, căpitanul Sturdza, să ceară socoteală bătrînului magistrat, soțul doamnei, care a declarat însă că nu înțelege a purta nici o răspundere.

O mare întrunire trebuia să strîngă împreună pe toți aceia cari, în dorința ca afirmarea națională, mult așteptată, să nu rămîie fără adînci urmări în spirite, aprobaseră actul din seara lui Treisprezece Mart. Rareori la” Dacia”, s-a strîns atîta lume, și niciodată de această calitate. De unde nu veneau aprobările? Și de la Hasdeu, care-și amintea de lupta pe care, într-un cerc mai închis, o purtase el însuși atunci cînd prezida societatea”Românismul”, cu amintirea lui Tudor-vodă și a ridicărilor țerănești. Vlahuță era alături cu noi, și mulți dintre scriitorii în folosul cărora se produseseră demonstrațiile. De mult țara aștepta ceva care să întreacă intriga politică din fiecare zi și să deschidă orizonturi: i se părea – și nu greșea cu totul – că aceasta, printr-o zguduire instinctivă a conștiințelor, se și produsese.

Am dus aceeași credință în chiar Teatrul Național, pe care nimeni nu cuteza să-l refuze pentru ceea ce în gîndul nostru era ca o nouă sfințire, și între aceia și acelea cari alergau să dovedească aceleași sentimente era, lung aclamată, ca și modestul ei soț, însăși nepoata primului ministru, dna Adina Olănescu, al cărei cerc pentru conferinți românești primise însă, prin dușmăniile trezite între participante, o lovitură din care nu se va mai ridica.

Dar, purtați ca de un val căruia nu i se poate rezista, „sămănătoriștii” s-au hotărît să ducă pretutindeni în țară ceea ce era pentru ei ca o „evanghelie” românească. Astfel, cu d. Sadoveanu, cu blîndul Iosif, cu gingașul Gîrleanu, am luat țara în lung și lat, culegînd din loc în loc cele mai călduroase adeziuni pentru o mișcare așa de nouă prin vizibila ei lipsă de orice interes politic sau personal. Se făcea o conferință în legătură cu viața și trecutul localității, urmau apoi lecturi, seninhotărîte la d. Sadoveanu, nervos-timide la Gîrleanu, se spuneau versuri, abia auzite, de Iosif, și la otel se luau măsurile pentru călătoria următoare.

La Iași, festivalul s-a prefăcut într-o mare manifestație de stradă, poate cu concursul liberalilor, al junimiștilor, cari scontau căderea guvernului, dar cu participarea în marele oraș, așa de înstrăinat, a întregii conștiinți românești. În fruntea manifestanților era venerabilul povestitor și om politic Nicu Gane. O casă de cetire, ale cării cărți s-au împrăștiat apoi, am organizat-o din ce am putut culege acasă pentru fundul mahalalelor, așa de părăsite și părăgenite, ca o amintire a soliei noastre.

În dorința de a nu lăsa fără nume această zguduire a spiritelor, propusesem acolo, la Iași, într-un avînt de tinereță întîrziată, închegarea unei „frății a bunilor români”, schițînd și un program, care mergea drept la cei de dedesupt, la sprijinitorii fără drept și fără glas ai societății românești, așa de ambițioase, la oamenii satelor. De aici a răsărit și ideea unei noi reviste, care să servească, pe lîngă ideea națională, și pe aceea a unei fundamentale reforme în domeniul social.

Astfel a ieșit, în luna lui april 1906, purtînd un frontispiciu expresiv al desemnatorului Stoica, descoperit după schițele din Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, cu tot ce avea el ca talent proaspăt și curăție de suflet, Neamul românesc, care se scotea de două ori pe săptămînă, ca organ de raliare a tuturor celor cari, în partide sau în afară de ele, doresc viața sprijinită pe realitățile naționale, a căror cunoștință ni se impusese. Între cei dintîi colaboratori a alergat, firește, cu ascuțimea satirei sale și cu puterea de a clădi construcții de o logică perfectă, așa de perfectă încît îl făcea să treacă uneori peste ce e posibil, și mai ales peste ce e imediat realizabil, d. A. C. Cuza, născut creator de doctrină, mai mult decît agitator pentru răspîndirea și adaptarea ei. În fond însă, oricare ne-ar fi fost punctul de plecare, deosebit, și temperamentul, de altă făptură, nimic nu despărțea vederile pe care unul le exprima, din obișnuință, negativ, iar altuia i se impuneau, pozitiv, ca lucruri de adus la îndeplinire și înfăptuiri care trebuie să rămîie.

Dar, și din cauza lui Treisprezece Mart și a apariției unui organ de luptă politică și socială, dușmănii cumplite se ridicau, și ele trebuiau foarte răpede să rupă legăturile mele cu Sămănătorul. De acolo nu-mi venise, de altfel, afară de Gîrleanu, mai mult secretar tehnic decît luptător, și gata să treacă la o foaie de împotrivire, nici un colaborator la foaia cea nouă, a luptei pline de risc, așa încît ruptura era chiar de atunci, de la începerea campaniei care nici n-avea nevoie de oameni fără temperament și cărora în viața obișnuită le trebuie atîta sprijin.

Poate fi de folos să se arate de ce natură erau aceste uneltiri, care au dus apoi noua literatură în alte direcții, chiar dacă acestea nu însemnau decît o fărîmițare a puterilor și o lentă dispariție a scopului, ceea ce n-a împiedecat succesul cauzei pe care o apăram, dar a răpit literaturii înseși un rol atît de frumos și a isprăvit prin a da partidelor, impénitente, ornamentul talentelor de întrebuințat.

Contra revistei care cuteza să recomande iubirea pentru acele realități, fără cunoștința emoționantă a cărora nu se poate nici artă, nici literatură, se ridicaseră, prezintînd-o ca dușmană a oricărui contact cu Apusul, a oricărei însuflețiri de ideile timpului – și doar cu amîndouă acestea venisem eu la Sămănătorul, dar nu ca zei de adorat așa cum sînt, ci ca elemente de amestecat, de frămîntat în sinteza noastră proprie, singura cu adevărată valoare, și pentru noi și pentru străini chiar! – unele publicații războinice, în a căror opoziție nu o dată se amesteca interesul politic, lacom de a-și robi noua dezvoltare literară și culturală.

Unii dintre adversari îmi erau cu totul străini, alții plecaseră din chiar cercul de la noi, de la colaboratorii noștri, ori dintre aceia cu cari, ani întregi de zile avusem raporturile personale cele mai bune.

Fără nici o explicație, supărat că pierde din mîni o revistă în care talentul său fusese condus de capriciile unui temperament de luptă pentru luptă, Chendi plecase de mult, făcînd să apară o Viață literară și artistică în care peste cîteva numere „polemica” a mers pînă la procesul de „grecism” făcut mamei mele. Ce nu se mai putea spune contra mea, omul care, ca o plantă hrăpitoare din tropice – cum o spunea Chendi însuși, așa de pitoresc —, sugrumase toată vegetația liberă pe care mi-o lăsase el, inspiratorul de pînă atunci.

Cunoscusem numai la București pe d. Ovidiu Densusianu, fiul unic al fostului meu profesor de română și de latină. Format și el la Universitatea din Iași, pe care o terminase tot așa de răpede ca și mine, dovedind excepționale însușiri și o enormă putere de lucru, apoi și el elev al Școlii de Înalte Studii din Paris, unde lăsase o perfectă ediție a unui poem medieval, La prise de Cordres, și publicase și în revista lui Gaston Paris și a năcăjiciosului, peste măsură de acrului Paul Meyer, d. Densusianu luase, la întoarcere, catedra de limbi romanice, care fusese odinioară a lui Frollo. În relațiile sale sociale arăta o nervoasă neadaptabilitate și, astfel, nemulțămirea cu un mediu care, în general, îi era fără îndoială inferior, l-a făcut să caute legături, nu numai cu filologi, ca d. Candrea, de un așa de nou și cutezător spirit, ci și cu alți colegi. Arătîndu-mi prietenie, profesorul cu cultură occidentală a dat Sămănătorului, care lupta tocmai pentru încetățenirea unor moravuri deosebite de ale colțului izolării noastre, articole în care o nobilă convingere se exprima cu mai multă violență decît vervă și farmec.

N-a fost între distinsul nostru colaborator și noi, și cu mine îndeosebi, nici o discuție asupra unui punct controversat, dar ne-am găsit deodată înaintea unei elegante reviste cu copertă albă, care avea un program deosebit și, pe lîngă dînsul, o neașteptată atitudine dușmănoasă. Reprezintînd legătura cea mai strînsă cu literatura franceză cea mai recentă și predicînd un vag modernism fără rădăcini pe pămînt, Viața nouă, unde d. Densusianu publica versuri slabe iscălite”Erwin” și notițe de polemică, a ajuns foarte răpede a-mi tăgădui orice valoare, și aceasta în cea mai jignitoare formă: prin critica d-sale pătimașă treceau, fără ca din parte-mi să fi fost vreodată un răspuns, ba chiar răspingînd cutare epigramă a dlui Mehedinți, care făcea aluzie la anume fatalități fizice, și volumele mele de călătorii și dramele pe care, cum se va vedea, începusem să le scriu: afla, de exemplu, cu totul ridicul versul bătrînului boier al lui Mihai Viteazul care spunea că istoria țerii e scrisă pe trupul lui „cu slove-adînci de răni”, și culegea păreri ale mele, colegul său, pentru a le înscrie în ceea ce binevoia să numească „tablele Beoției”. Gîlceava pamfletară împotriva intențiilor noastre, și a valorii ce puteam avea, începuse astfel.

D. Simion Mehedinți luase lui Ioan Bogdan, crud lovit, cum am arătat mai sus, conducerea Convorbirilor literare, căutînd să-i dea o altă direcție, îndreptată tocmai contra celei ce se urmase de cîțiva ani acolo. Autorul frumosului volum Oameni de la munte, plin de atîta simț pentru mocanii lui, se formase geograf, fără a-și fi părăsit întorsătura de spirit filozofică și fără a fi renunțat la pornirile izbucnitoare ale unei naturi pline de neașteptate capricii. Nu știu ce anume-l supărase peste măsură în acțiunea, venită de la sine, a modestei noastre reviste săptămînale. Dar am întîmpinat, tot așa de pe neprevestite, la vechea publicație junimistă, pe care o conducea d-sa cu o vîslă așa de nervoasă și de nesigură, aceeași dușmănie ca la proaspăta foiță de revoluție modernistă a dlui Densusianu: naționalismul predicat de noi era așezat în categoria pe care colegul o numea, într-o latină de nivelul cugetării exprimate: „nationalismus latrans“.

Nu era de ajuns această îndoită manifestare din rîndurile unui tineret care și-a pierdut rolul firesc, între un dogmatism isprăvit și între confuzia noilor generații, prin această lipsă de solidaritate, datorită unui personalism exagerat și incapacității de a-și măsura fiecare ce este în stare să facă. Pompiliu Eliad se întorsese și el din Paris, și i-a ajuns contactul cu pămîntul patriei pentru ca toată modestia pe care i-o impusese mediul parizian, tot alesul spirit de critică al colegilor săi francezi și solida disciplină a Școlii Normale Superioare, cu atît de glorioase tradiții, să dispară fără urmă. Un francez, adus de Odobescu ca subdirector al Școlii Normale bucureștene, mă înștiințase, de altfel, că și în corespondența pariziană a lui Eliad apăreau simptome în acest sens. La București, el își redactă teza de doctorat, în care se tăgăduia orice originalitate societății noastre din secolul al XVIII-lea, care ar fi ajuns la oarecare simț de demnitate omenească și la oarecare capacitate de progres numai prin influența culturii franceze. Izvoarele erau întrebuințate incomplect și derivate de la sensul lor adevărat pentru a se ajunge, prin acceptarea oricărei satire de călător pretențios și superficial, la această concluzie. N-am pregetat să-i dau prietenescul sfat de a reveni asupra ei. Mi-a răspuns că aceste lucruri le cunoaște mai bine decît mine, și aș fi fost bucuros ca adevărul să fi corespuns acestei sentințe, care nu mă putea jigni. În Convorbiri, de altfel, severul și spiritualul critic, așa de bun amic al meu, Ștefan Orășanu supusese unei ascuțite analize un studiu al lui Eliad despre La Fontaine, și manierismul autorului îndreptățea asemenea observații.

Eliad, care suplinea catedra de literatură franceză de la Universitate, voia fără întîrziere titlul de profesor, și lucrările îi lipseau prea mult, iar conștiința mea nu mă lăsa să hotărăsc după motive de simplă prietenie: o, cîte buclucuri nu a făcut această conștiință de drept și de dreptate! Eliad a atribuit scrupulul meu unei influențe a lui Maiorescu, cu care nu aveam nimic comun, și anume prin mijlocul lui Bogdan… Temperamentul lui, bolnăvicios de sensibil, îl făcea să vadă dușmani unde nu erau: la Onciul, care „nu mai isprăvea de întemeiat Principatele“, și la alții, tot așa de nevinovați. Tulburările din mart 1906 îi dădură astfel prilejul să publice în L’Indépendance, unde continua bizare articole, într-un stil ca pentru saloanele lui Ludovic al XIV-lea, un violent atac contra mea, prezintat ca un instigator contra Franței, care trebuiam pedepsit imediat. De altminteri, mai demult, cum el arătase undeva desprețul pentru Eminescu, a cărui prozodie îi părea plină de greșeli, protestasem, într-un ton care era mai mult de glumă, iar răspunsul fusese imediata apariție a unei reviste care copia formatul și litera Sămănătorului, purtînd promițătorul titlu de Sămănătorul de neghină: își închipuie cineva ce putea să se cuprindă înăuntru. Într-o serie de volumașe franceze bine scrise, distinse și de Academia Franceză, despre ceea ce el numea Spiritul public la noi, n-a pierdut, apoi, nici o ocazie să declare că tot ce am putut face pe acest teren nu merită nici o atenție.

Aceștia erau colegii, tinerii colegi, și se va recunoaște că portretul meu, foarte puțin măgulit, nu-mi sămăna peste măsură.

Se adăugeau ceilalți.

Fratele fostului meu coleg botoșănean Simon Sanielevici, Henric, n-avuse absolut nimic a face cu mine, și nu l-am văzut decît de vreo cîteva ori în viața mea, căutînd pe urmă să-i fiu de folos cînd împrejurările îl aduceau a se gîndi și la mine. Spirit distins și puternic, preocupat de multe probleme, pînă la acelea din domeniul, unde desigur nu mă mai putea găsi în cale-i, al antropologiei, acestălalt adversar aducea, cu aparențele unei cugetări logice și obiective, porniri violente care sămănau cu acelea ale dlui Mehedinți. Opiniile sale preconcepute pot oferi interes, ele nu dau însă prilej la discuție, care, aceasta, se face numai cu oameni mai puțin convinși și cari nu condamnă atît de ușor. Împărtășind idei umanitare peste naționalitate, ceea ce era perfect explicabil, d. Sanielevici trebuia să fie neapărat contra naționalismului meu, firește inferior și barbar. Astfel apăru la Galați revista, mai aprigă ca vervă decît a celorlalți dărîmători, Curentul nou.

Pînă aici politicianismul n-avea un loc decît în opoziția olimpiană a dlui Mehedinți. Dar, unde lucrau junimiștii, liberalii, înfrățiți cu socialiștii unei noi aripi stinge, după a lui Ion Nădejde, nu puteau să rămîie indiferenți. Unii dintre dînșii, fără origini revoluționare, crezuseră că ideile de prefacere a țerii se pot exprima în chiar Neamul românesc al meu, și am avut astfel colaborarea fostului meu profesor Nicolae Răutu și a întreprinzătorului inginer petrolist Alimăneșteanu, care deschidea, prin studiile și inițiativa sa, mai tîrziu compromisă, un nou și mare izvor de venit țerii. Alimăneșteanu era din cercul tînărului viitor șef Ionel Brătianu, care și el a apărut pe pragul casei mele, dar numai pentru a se retrage chiar de pe scîndura lui în urma unei inofensive glume. Căci și aici era unul din acele personalisme cu sacră misiune care nu se puteau înțelege decît cu inferiori (mai tîrziu, la Iași, în refugiu, Brătianu se plîngea că, în ideea că el vrea să mă trateze așa, eu îl tratez ca inferior) – și cîte lucruri bune s-ar fi putut face împreună fără aceste slăbiciuni de orgoliu! Dar asupra lui Brătianu părea că dobîndise o mare influență, după ce trecuse printr-un poporanism bărbos și hirsut la Evenimentul literar, omul cu paltonul galben și cu dispoziția spre eterne discuții de la concursul meu ieșean. Asociindu-și, de formă, pe pașnicul visător social Bujor și pe drul I. Cantacuzino, mare personalitate științifică, dar fără înțelegerea complicatelor noastre realități și dispus boierește a-și dărui numele cui îl știa cere, d. C. Stere apăru deodată cu o revistă de proporții mari, cu mulți colaboratori, oferind, – din bani care nu puteau fi, chiar și supt forma unor abonamente de complezență, decît ai partidului, unde noul adversar ajunsese a fi șeful Moldovei prin țifnoasa sa umflare și apucăturile de geniu siberian și nocturn —, oferind, zic, oricărui talent plata pe care nu bietul Sămănător putea s-o deie. Așa apăru Viața românească, organ de luptă politică și socială în haina de împrumut a unei literaturi oarecum subvenționate. Între dușmanii pe cari, în stilul de pamflet luat de la jurnale, îi distrugeau o dată pe lună”Nicanor și Compania”, adecă directorul și asociatul său d. Ibrăileanu, gînditor dogmatic și hursuz, în domeniul unei literaturi pe care el însuși n-o putea produce, eram primul designat, și morga inegalabilă a boierului Radu Rosetti, inteligent diletant în ale istoriei și, la întîmplare, și romancier, a fost lesne descoperită și ea pentru a învedera că și în domeniul ocupațiilor mele obișnuite nu pot da nimic de samă.

La ghișeul Vieții românești au trecut mulți, d. Sadoveanu unul din cei dintîi. Dar, chiar de lîngă mine, de la secretariatul Neamului românesc, Gîrleanu s-a îndreptat, din tristele nevoi ale unei vieți vitrege, spre alt organ de concurență și negare.

D. Mihail Dragomirescu, acuma profesor de estetică aplicată la literatură, în care credea că are de spus ceva nou, de o siguranță dogmatică absolută, care s-a dovedit a fi doctrina științii capodoperelor studiate în ele însele fără serviciile desprețuite ale istoriei, a adus în multele coaliții, făcute, desfăcute și refăcute contra exercițiului dreptului meu elementar de a trăi, un element de hazlie brutalitate, mergînd pînă la tăgăduiri așa de violente de ai fi crezut că va interveni revolverul, pentru ca apoi această ciudată psihologie să se coboare la oferte de pace, de colaborare, de împărțire a rolurilor – corespondența mea are interesante documente caligrafiate… —, cu declarații de stimă mai mare și de iubire, iar imediat altă furtună să se dezlănțuiască din codrii dunăreni al Plătăreștilor originii sale. Felul de a fi al acestui ofensiv și turbulent cugetător jignea prin el însuși tot ce-mi dăduseră originile, creșterea, lecturile și lumea în care trăisem, dar nici un moment nu m-am gîndit că e de acceptat discuția în public cu profesorul de estetică aplicată la literatură în mijlocul unor zgomotoase parlamente de studenți adunați pe baza decalogului imprimat al maestrului. Dar, astfel, critica maioresciană reintra, prin Convorbirile critice, opuse celor, evident mai literare, ale dlui Mehedinți, în drepturi care-i fuseseră prea mult timp interzise.

Negîndu-se orice rost Sămănătorului, deși mie mi s-a promis un amănunțit studiu literar, care m-ar fi interesat foarte mult, dar n-a apărut niciodată, se revenea și în forma cea mai pedant și ridicul scolastică, la drămăluirea farmaceutică a calităților și defectelor fiecării bucăți literare, creîndu-se bizare animale la care li se scurtase, după normele proporției absolute, ba coada, ba picioarele, ba botul. Era amuzant, și numai un prost putea să se supere de atacuri atît de puerile, peste care nu o dată am trecut, nerefuzînd o dată, ca decan la Facultății, mîna din nou oferită, cu o comică francheță, a teribilului meu nimicitor în toate și fără nici o speranță de apel, pentru ca, precum am spus-o, la primul prilej, să reînceapă, și în ce ton! …

Dar pasiunile dezlănțuite, într-o epocă în care-mi era greu să cîștig pentru direcția așa de netedă și de firească o intelectualitate de formidabile ambiții și pretenții, erau să dezagrege, pînă și la ultimele elemente, căsuța simpatică a Sămănătorului din 1906.

Vijelia lui Aurel Popovici, – altceva decît austriacismul bucovinean de o șchioapă, chel, microcefal, cu bărbuță decisivă și cilindru în cap, poate pînă și pe perina odihnei, al lui Aurel Onciul, cu revistele lui, românești și germane, de la Graz, unde el era nu știu ce funcționar financiar și economic! – revoluționa spiritele. Ideea națională, da – și cu ce rotiri de ochi, cu ce încruntări din sprîncene, cu ce furie de glas și cu ce trăsnete a pumnilor în masă! —, dar nu singură, ci cu Viena. Cu o nouă Vienă, nu a molîului, supraviețuitului Franz-Joseph, ci a Moștenitorului, om de orizonturi și de revoluție, care va sparge la suirea pe tron gașca austro-maghiară și, cu slavii, cu românii, va face Austria cea Nouă, Austria cea Mare – Gross-Österreich – în forma federativă a unor state naționale unite. Arhiducele Franz-Ferdinand o promisese solemn, lui Popovici, lui Bunea, cui voia numai să-l întrebe; vizita lui la Sinaia, cu soția morganatică, bucuroasă că e primită ca o prințesă, o garanta. Cîțiva ani, cîteva luni, și minunea liberării românilor se va produce; ce-ar fi dacă ne-am alipi, la rîndul nostru, cu sau fără rege, la monarhia astfel prefăcută?

Filipescu zicea, în surdină: da! Ziceau și generali ai armatei române. Ziceau și șefi ardeleni ca d. Vaida, care o dată nu s-a coborît în, casa mea așa de compromițătoare, fără a mai vorbi de exemplara prudență a dlui Maniu, pe care-l zărisem numai o dată, la Blaj, strîngîndu-mi mîna cu acea afecție de care e darnică o inimă atît de bună și care, cum mi-a și spus-o mai tîrziu, „nu răspunde niciodată la nici a ofensă”. Zicea tot da, și cu gestul unei naturi bogate în energie, respectatul șef al românilor din Banat, coprovincialul lui Popovici, Brediceanu. Și pînă și bunul Scurtu, complect cucerit, era la picioarele noului profet, ale cărui realizări se păreau așa de aproape: doar un guturai mai tare al lui Franz-Joseph…

Se serbau acuma patruzeci de ani de domnie ai regelui Carol, și în noul parc, opera inițiativei patriotice și gospodărești a doctorului Istrati, desigur un generos creator, pe care nu-l reținea, specialitatea de medic și chimist, cîștigată așa de tîrziu de acest încrezător diletant, veneau zilnic reprezintanții românimii nelibere, primiți cu fanatică iubire la gară și întovărășiți de o nebună bucurie cînd cetele lor în mîndre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta și poate și a multora din Viena, cari n-aveau ce face cînd un suveran aliat își organiza serbarea cuvenită și, astfel, simulau că nu văd și nu înțeleg nimic. Bucureștii din acea vară 1906 deveniseră în adevăr capitala poporului românesc. Nu era suflet simțitor care să nu se simtă altfel după asemenea priveliști. Se pregătise numai ceva pentru trecut, acela personificat de un rege obosit, bolnavi și trist, și corurile bănățene, ardelene, bucovinene chemau, peste toate legăturile, simpatiile și fidelitățile lui, viitorul.

În Arenele Romane eram și eu, ascultînd – ascultînd nu cu urechile, ci cu inima larg deschisă. Visurile mele se coborîseră în realitate; ținta mea părea ajunsă; hotarul nu aștepta decît cel dintîi vînt de război ca să cadă. Și, deodată, pe scena care-mi părea o via triumphalis a neamului, apare un nemțișor bucureștean, maestrul Paschill, venit cu ai săi de la Turnverein și Liedertafel să cînte un imn regelui în limba germană.

Nu m-am putut reținea și am strigat, cînd alții au venit la rînd:”Cîntați turcește, căci nemțește s-a cîntat”. N-am fost aprobat, căci la noi nu se pot dezlănțui porniri spontanee, dar, cu Davila în frunte, directorul Teatrului, organizatorul serbărilor, om de mari mijloace, destinat unei grozave soarte, o bandă mă aștepta ca să mă lovească.

Incidentul a făcut zgomot. Printr-o telegramă furioasă și fără rost, Brediceanu mă dezaproba, insultîndu-mă. Simțeam că Scurtu e lîngă dînsul. Și solidaritatea Sămănătorului era acum așa de zguduită, încît am crezut că e bine ca, invocînd un pretext oarecare, să las tinerilor conducerea care le place mai mult – și eram convins că va fi, cîndva, a lui Aurel Popovici. Cu toată blîndeța de formă, Iosif, către care mă adresasem, mi-a răspuns așa cum se primește demisia unui funcționar zelos. În scris demisionasem, în scris am fost licențiat din serviciu. Va veni în curînd vremea ca, supt iscălitura – și a lui și, firește, a dlui Sadoveanu și a lui Scurtu, înfățișat multă vreme de amicii săi ca un om de casă al meu, să apuc declarația că am făcut bine de m-am dus, ca unul care, desigur, prin personalismul ceaiurilor și corecturilor mele „păgubeam interesele literare îndeobște” (te recunosc, o, Moldova mea! …), care sufăr, apoi, de o „fire bănuitoare și nestatornică“, de nu se pot iubi oamenii în umbra mea de nuc otrăvitor, și care am „un temperament despotic“, capabil de… a impune colaboratorilor mei o perfectă decență în public și, dacă se poate, de a influența și viața lor particulară prin nunți ca aceea din podgoriile Nicoreștilor, care a dat cele mai bune zile, scump plătite pe urmă, visătorului poet a cărui iscălitură izbutiseră cu acest prilej să o fure prietenii. Și va veni vremea cînd d. Sadoveanu și alții vor scoate reviste pentru a învedera ce rău am făcut literaturii în general și lor în special prin trecerea mea pe la Sămănătorul: o dată am fost denunțat, chiar ca – vină de neiertat! – insultătorul lui Creangă. Mă voi răzbuna, aducîndu-l pe d. Sadoveanu, la 1931, la prezidenția Senatului României unite.

Din parte-mi, pentru a nu face rău revistei căreia-i dădusem așa de mult, și pentru a nu scădea prestigiul, la care lucrasem și eu atîta, al tinerei literaturi, mi-am interzis orice explicații în public și, de cîte ori, pe urmă, am întîlnit pe aceia cari așa de elegant se scuturau de neplăcuta datorie a recunoștinții, le-am zîmbit, întinzîndu-le mîna. Am compătimit din adîncul inimii pe Iosif, trăsnit de o catastrofă de familie, datorită tocmai acelei „armonii desăvîrșite” de care vorbea comunicatul celor trei, și care, golit de suflet, rătăcea de la o ușă de cafenea la alta; am urmat sicriul lui la mormîntul unde, numai, putea să-și afle odihna trupul cel mult chinuit; am spus vorbe de prietenie lui Chendi, apărut, la Pantelimon, umbră a energei așa de viteze, iar cînd, după lungi suferinți, Scurtu și-a terminat și el obștescul rost pe pămînt, „tiranul” stătea cu ochii în lacrimi înaintea celui prea tînăr plecat din locul unde și el ajutase, modest, ca să fie mai multă ordine în gînduri.