O viață de om așa cum a fost/Catastrofa războiului

Jump to navigation Jump to search
XXIII. Intervenția militară a României O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XXIV. Catastrofa războiului
XXV. Pentru crearea spiritului nou



O viață de om așa cum a fost
de Nicolae Iorga


O călătorie la Vălenii de Munte mi-a dat subit noțiunea materială a imensității dezastrului, care întrecea orice închipuire. Din păsurile Ardealului venea ca o invazie a groazei și a desperării, pedepsind sîngeros ușurătatea și dezordinea. Soldați fără legătură între dînșii, ofițeri călări, automobile militare, țerani, femei, bătrîni, ca în timpul marilor năvăliri înaintea ciambururilor tătărești. Și, element de rușine, în mijlocul șivoaielor spaimei, vitele de rasă pe care ordonanțe le mînau la vale pentru ofițerii lor. În cerdacul casei mele erau rude ardelene fugite de ștreang.

Nu era timp de pierdut, rezistența la păsuri, glorios de stăruitoare, timp de peste două luni de zile, neputînd fi prevăzută nici de aceia cari cunoșteau mai bine marile însușiri de vitejie și răbdare tăcută, cu dinții strînși, a țeranului, omul serios al acestui neam. Am trimes pe ai mei, cu tot ce au putut prinde într-o boccea, la trenul din Moldova, am luat toată corespondența mea ca să nu fie spînzurați de pe urma ei atîția fruntași ai luptei ardelene, am adaus cîteva cărți mai rare și, la căderea serii, am plecat și eu, luîndu-mi rămas bun de la casa pe care nu știam de voi mai revedea-o. Vîntul scutura florile din grădină și cînii credincioși mă priveau din pragul porții: soldații ocupației erau să-i omoare, iar în locul florilor am găsit grămezi de uscături mucede, femeia care de milă voise să-mi ude rododendronii fiind amenințată cu împușcarea.

De ar putea spune buna mea casă ce a răbdat pe urmă! Mi-o destăinuiră, pe lîngă ruina sămănată pretutindeni, însemnări scrise și alte urme, pe care le păstrez încă.

Pe ușa de intrare se văd liniile cu creionul prin care locuința, întrebuințată întîi pentru birouri și pentru a da un pat comandanților, e destinată „oficiului porcilor” (Schweineamt), cu data exactă cînd i s-a atribuit acest nobil rost: „oficiul porcilor“ nu însemna de altfel, cum aveam dreptul s-o cred, identificarea zoologică a locuitorilor celor noi, ci fabrica de jamboane instalată acolo. Odaia noastră de mîncare ajunsese neagră de fumul bucătăriei speciale. În ce privește adevărata bucătărie, menirea ei fusese alta: fiind cu ciment pe jos, acolo stăteau caii, animale mai nobile decît unii din stăpînii lor: își poate închipui cineva ce au lăsat pe urmă. Iar pînă la încartiruirea lor ei erau legați de unul din cei mai frumoși meri ai mei care a rămas strîmb și pînă astăzi, dar coaja, aproape total distrusă, s-a refăcut complect, și an de an, el se acoperă de cea mai albă floare și de rodul cel mai bogat, cum o va face poate și multă vreme după ce nu mai voi fi eu acolo. Pe una din ramurile vînjoase ale bătrînului gutui care a murit pe urmă, un oaspete maghiar a săpat”Eljen Magyarorszag”. În casa însăși se văd pe ușa odăii de dormit găurile de care se prindea lanțul cînelui care coabita cu șeful detașamentului de ocupație, și alte împunsături, pe alte uși, păstrate și acelea, arată unde se fixau comunicatele. În salon mi-a fost cu neputință să curăț crasa pe care au lăsat-o pe frumosul lemn de paltin bucovinean, înflorat cu desemnuri populare, mînile celor care-și făceau pe dînsa ocupațiile de birou. Pivnița era plină de fierării și de coșuri pentru prune. În ultimul timp, o oarecare curățire a fost datorită numai prezenței femeilor care erau aduse, cînd ici, cînd colo, pentru a îmbuna suferințile eroilor.

Mobila mea călătorise în parte, și în locul ei se adăugise cîte ceva luat din vreo casă străină. Tablourile se împrăștiaseră unde putuseră găsi amatori: numai frumoasele flori ale lui Grigorescu fuseseră desprețuite și, luîndu-se bogatul cadru aurit, ales de pictorul însuși, pînza fusese aruncată, ca o cîrpă netrebnică, în cămară.

Musafirii arătaseră o deosebită pasiune pentru cărți și tot ce e în legătură cu cultura; numai cît metoda întrebuințată pentru aceasta le aparținea. La tipografie, prefăcută în local de închisoare, deci complect devastată și degradată, cu fereștile prinse în sîrmă ghimpată, depozitul s-a golit răpede de miile de cărți, între altele frumoasa ediție în format mic a autorilor vechi; o marfă de zeci de mii de lei a dispărut fără urmă, despăgubirea ce mi s-a acordat apoi, binevenită, fiind minimă. Clișeele erau întrebuințate pentru foc, nu numai din cauza flăcării bune pe care o dă lemnul vechi dar, mi s-a spus, și pentru lumina albăstrie a zincului care se topește. Bunii soldați ai cultei Germanii aveau nevoie și de astfel de distracții.

Dorința cea mare a ocupanților era însă aceea de a-mi găsi biblioteca. O parte, cu prețioase tiraje aparte, cu broșuri extrem de rare, cu cărți purtînd dedicații și însemnări, era la dispoziția lor, ca și un număr de documente uitate, între altele actul cel mai vechi de la străbunul „galeongiu”, imediat după 1760. Din ea n-a rămas absolut nimic: totul s-a furat ori s-a ars. Din cele pierdute, ostașii noștri cercetînd la Budapesta prada cărților, n-au găsit, cu fragmente din corespondența tipografiei și din corespondențe străine, decît lucrarea lui Vlahuță despre Grigorescu și frumoasa carte a dlui Gerota despre monumentele venețiene ale insulei Creta. Pe dînsele era iscălit larg, cu sentimentul proprietarului legitim, un domn Gágyi Jenö care, înainte de aceste împrejurări, istoric rîvnitor, făcea notițe despre cărțile românești la una din marile reviste de specialitate din Budapesta.

Această procedare mă face să mă gîndesc la ceea ce, în circumstanțe întru cîtva asămănătoare, dar firește fără ca mîna mea de „biruitor” să se fi atins de lucru străin, am crezut că trebuie să fac eu însumi. Ori de cîte ori mi s-a prezintat o carte furată, am refuzat-o, primind doar, rareori, volume sau documente cărora nu li se mai putea găsi urma și a căror origine nu putea fi bănuită. Gînd un colonel prieten a crezut că-mi poate aduce, în prima fază, fericită, a războiului, două vase de preț, le-am răspins cu indignare. Cînd, după război, la vizita făcută de Liga Culturală vechii stăpîniri a lui Ștefan cel Mare din Cetatea-de-Baltă, am cercetat și castelul contelui Haller, care lăsase, ca o protestare contra jafului făcut de țeranii de pe moșia sa, biblioteca risipită și documentele sfîșiate pe podele, și mi s-a dat de cineva din sat o carte pe care am găsit pecetea stăpînului, ea a fost trimeasă imediat prin poștă aceluia care avea drept asupra ei. Mi se pare că o elementară solidaritate morală între oamenii culți cere aceasta.

Cele mai multe din cărțile mele erau la Institutul sud-est european în București, și de aceea au scăpat, salvîndu-se astfel o harnică operă de adunător timp de mai multe decenii: voi arăta mai departe soarta colecției, care e astăzi la îndemîna oricui. Cîteva cărți numai le-am găsit înstrăinate la anticarii cari-și aveau pe atunci lăzile pe cheiurile Dîmboviței și cari mi le-au restituit fără nici o obiecție. Dar miile de volume, unele frumos legate, de care mă foloseam în lucrul meu zilnic, fuseseră coborîte, de lucrătorii mei credincioși, după indicațiile ce dădusem, în odaia secretă de supt scîndurile cerdacului, în ascunzișul pe care boierul de pe vremuri și-l pregătise pentru clipe de supremă primejdie. În zădar au cerut ocupanții, lucrătorilor rămași, și cu amenințările cele mai impresionante, să le spuie unde mi-am găvozdit biblioteca. Li s-a răspuns că voi fi luat-o cu mine. Iar stăpînitorii se primblau zilnic pe scîndurile a căror mișcare și al căror răsunet le-ar fi putut arăta unde se află o nouă și atrăgătoare pradă. La întoarcere, unul din colaboratorii mei la tipografie mi-a anunțat că scumpele mele cărți sînt păstrate, și ele mi-au revenit la București cu izul îndelungatei petreceri la umezeală și uneori cu neștersele semne ale acesteia. La București, corespondența mea fusese descoperită, dar prietenul meu, librarul Suru, fiind și el refugiat în Moldova, dna Suru a dat agenților poliției militare ce trebuia ca să tacă, făgăduind și o distrugere care nu s-a făcut. Astfel am pierdut în aceste grozave împrejurări mult mai puțin de cum mă puteam aștepta.

Tipografia fusese păstrată de germani pentru proclamațiile și înștiințările lor. Cum „nu plătisem impozitele”, ei anunțaseră scoaterea ei la licitație, dar prietenii din Vălenii de Munte, în frunte cu bunul șef al gării, Dimitriu, care era să moară pe urmă ars, s-au oferit s-o cumpere ei, păstrînd-o astfel. Casa însăși era menită unei distrugeri în ultimul moment. Plecarea s-a făcut însă cu atîta grijă încît s-a uitat făgăduiala pedepsitoare. Dar se chemase toată țigănimea pentru a-și împărți ce mai era înăuntru: din nou, Dimitriu a intervenit, oprind inconștientul jaf.

În localitate, germanii, întrecînd cu mult pe austro-unguri, fuseseră deosebit de cruzi. Pentru o veche armă de vînătoare rămasă într-un colț se rostea osînda la moarte, îndată adusă la îndeplinire. Mi s-a spus că un nenorocit a fost silit să-și poarte crucea pînă la locul de execuție.

Munca silnică era la ordinea zilei, și nimeni nu era cruțat. Brutalitatea celor ce descălecaseră în casa lui așa de bine gospodărită a scurtat zilele bătrînului boier Iancu Cereșanu, care fusese, icoană a altor timpuri, o providență pentru oricine avuse nevoie de ajutor: sicriul lui pe un car cu boi a fost dus singuratec în umbra plopilor cimitirului. În acest timp alții, și mai ales altele, se puneau la dispoziția ofițerilor germani, cărora li se dădeau petreceri, ei fiind urmați apoi cu adînci păreri de rău la plecarea lor din Văleni. Educația patriotică nu fusese dată acestui popor nici prin netrebnica școală, nici printr-o bună cetire literară. Dar ceea ce lipsea claselor de sus, poporul o suplinea prin instinct, acel minunat popor care căuta și în neobișnuite lumini pe cer vestea că „se întoarce România”.

Săptămîni de zile le-am mai petrecut în București, mîngîiat și întărit, în ciuda veștilor rele care se îngrămădeau și a prevederilor despre ceea ce fatal trebuia să se întîmple, prin stăruitoarea muncă la ziar. Rămas cu gîndurile mele, n-aveam la cine să întreb cu privire la ultimele noastre sforțări. Pe șeful guvernului mă hotărîsem să nu-l mai cercetez: ce mai puteam avea comun cu cine regreta că nu se poate încheia o pace separată! D. Duca era însăși întruparea îngrozită a dezastrului, tot mai evident. Iar, în ce privește pe ministrul de Război, Vintilă Brătianu. două amintiri vor ajunge ca să i se vadă starea de spirit.

După plecarea alor mei la Ploiești pentru a lua trenul de Moldova, mă întorceam la București, într-un tîrziu. La gară, voinicul șef Bengescu mi-a spus cu groază că”Predealul nu mai răspunde la telefon”: deei frontul ar fi spart acolo și valul ar fi să se reverse asupra văilor deschise. Eram rugat să duc vestea aceasta la București. Pe frumoasa noapte cu lună alergam grăbit către capitala amenințată cu invazia. Dar în oraș nu era nimeni dintre aceia cărora le-aș fi putut vorbi: de frica avioanelor dușmane dormeau pe la prieteni din împrejurimi. Numai Vintilă Brătianu, care tocmai conducea pe Procopiu, era acasă și treaz la acel tîrziu ceas de noapte. M-a ascultat și a dat din umeri:”Se poate să se fi rupt frontul”. Cu același calm îmi vorbea peste cîteva săptămîni:”Nemții au trecut pe la Zimnicea. Vor veni la București… – Și Parlamentul, noi, ce facem? Cum vom fi înștiințați? – A, îi vei vedea. D-ta ai putea să și rămîi. Ba poate, pentru că ai scris contra lor, te-ai putea și duce…”

În vederea perspectivei așa de senin puse înaintea mea de dînsul, am încercat să văd dacă m-aș putea strecura schimbat de haine. O mantie și un potcap puse la dispoziție de arhimandritul Scriban mă transformaseră așa încît credinciosul portar Frățilă, care scrîșnea din dinți de cîte ori Stere primea o telegramă nemțească, nu m-a putut recunoaște în călugărul care ieșise cu arhimandritul. A sta în otel devenise însă imposibil: în marea îmbulzeală de ofițeri întorși de pe front […], odaia mi se deschidea în lipsă, și găseam păduchi pe perinele mele; ei începuseră a mă năvăli. Murgoci m-a luat atunci la dînsul, și tot mulțămită lui am putut scăpa cu viață; fără domiciliul silit sau fortăreața care au cuprins peste cîteva zile oameni ce greșiseră mult mai puțin față de Centrali decît mine, un Rădulescu-Motru de pildă, al cărui colaborator la publicația lui, Noua revistă română, fusesem.

D. Duca a fost întrebat serios asupra rostului care, în fața ocupației iminente, se rezervă parlamentarilor, și răspunsul a fost îngăimat:”Poate, cîndva… Se va spune la timp“. În acea seară chiar, Murgoci, hotărît să plece și el, mă lua la gară și, călăuzindu-mă prin amestecul de lume grăbită în presimțirea sfîrșitului, mă ducea la unul din trenurile de evacuare a ministerelor, la cel pentru Comerț.

În colțul vagonului unde mă așezasem am petrecut douăzeci și patru de ceasuri chinuitoare, fără a vorbi cu nimeni, aproape fără a pune nimic în gură. Noaptea era străbătută de lumini ciudate. În ziua următoare, trenul regal a trecut pe lîngă noi, ultimă expresie a catastrofei. Tîrziu, seara, mă coboram la Nicolina, și îndată, pe străzile murdare ale mahalalei, cele dintîi uniforme rusești apărură, în floarea pămîntului, cu lungile mantale măturînd praful. […]

Am găsit pe ai mei, fără prieteni în ceasurile grele, părăsiți după adăpostirea de cîteva zile în primitoarea casă a preotului Bobuleseu, cercetător istoric pasionat, într-un cămin de studenți, care fusese închis și devenise astfel unul din multele adăposturi ale refugiaților. Casa aparținea maiorului Bonciu, a cărui cea mai călduroasă dorință, manifestată mai tîrziu și prin amenințarea că ne va sparge geamurile, era să ne vadă plecați de acolo. Bună casă moldovenească, năpădită însă de ploșnițe. Peste o strădiță îngustă se pregătise cartierul primului ministru, casă de veșnică tristeță, în care, ca și cum n-ar fi fost în mînile lui nici o putere – totul trecînd în sama armatei, care și-a găsit un șef adevărat în calma siguranță a generalului Prezan, om de rasă —, nu intra un automobil, nu sosea un om la raport, afară de prefectul de poliție Corbescu, un Sosie al dlui Goga, blond, cu ochii albaștri, speriat […] În față, pe acea simpatică Stradă Romană, era Spitalul, care trebuia pe urmă să ieie foc, ca multe clădiri cu contabilitatea încurcată; ceva mai departe se adăpostea familia C. D. Anghel.

Dar mediul rezistenței în dezastru nu exista. Nu exista deloc. Iașul însuși, unde revenisem de atîtea ori, în ospitaliera casă a prietenului Șumuleanu, găsind un așa de bun spirit – suplinisem chiar pe Xenopol, acuma cu totul pierdut, o ultimă rămășiță din geniala lui inteligență licărind numai în fund, pe cînd buzele repetau le nesfîrșit ultimele cuvinte auzite, și fusesem primit… admirabil de decan, Philippide, care mă invitase în scris să fac „un lucru serios”, și nu conferințile cu care obișnuisem pe ascultătorii mei —, părea mai curînd plictisit, tulburat în liniștea lui patriarhală de această necontenită îmbulzire a unor oameni necunoscuți și nesimpatizați cari, pe lîngă aceasta, erau adesea de o pretenție ce putea în adevăr să indigneze, și uneori și de o brutalitate deosebită. Casele se închideau, părăsindu-se odăile uzurpate. Din vechea și marea prietenie, din lunga luptă pe care o purtasem atîția ani alături, la d. Cuza nu mai rămăsese nimic: pînă la ședințile Camerei ne-am văzut poate o singură dată. În fiecare din noii veniți se vedea parcă unul din vinovații grozavei nenorociri. Și se simțea tot mai mult […] că oamenii ar fi preferat acea legătură cu germanii pe care o ceruse tot clanul Stere, cu deosebiții săi Botezi, ca și profesorul de slavistică Ilie Bărbulescu, a cărui sfidare insuportabilă a trebuit să fie pedepsită cu pumni și palme într-o gară. Chiar oamenii cu sentimente bune în fond colportau știri false de înfrîngere și făceau glume cu privire la ceea ce așteaptă, „fără Mare”, adecă fără Dobrogea,”România Mare”. Era o atmosferă pestilențială de te înăbușeai.

În guvernul însuși nu se găsea nici un om de energie, Pherekyde chiar dezmințind figura lui de luptător medieval și dispărînd cu totul din actualitate, iar umbra lui I. I. Brătianu, mititelul, blajinul și așa de nedrept neglijatul Porumbaru pierzîndu-și ființa o dată cu dispariția luminii de la care pleca; Vintilă Brătianu, în sfîrșit, își îndeplinea cu o perfectă conștiinciozitate de bătrîn birocrat însărcinările exterioare. Ceea ce slăbea și mai mult direcția era o oarecare nesinceritate față de războiul în care guvernul se aruncase pe baza unor calcule rău făcute de șeful care de fapt existase el singur la început. Pe de o parte se păstrau oarecare legături cu Bucureștii, unde Procopiu, lăsat anume acolo, avea o anumită misiune, cum o avea una și profesorul Tzigara-Samurcaș, lăsat cu grija reședințelor regale și capabil de a trece, pînă în intimitatea ocupanților, cu mult peste aceste atribuții precise. Aceasta fără a mai pomeni tot ce continua să fie între oamenii de stînga ai partidului, ca d. Sassu, și acela care de a doua zi după catastrofă dezbrăcase haina de colonel român pentru a fi unealta, supusă față de stăpîn, insolentă față de populație, a ocupanților. În plină Cameră se va declara de pe banca ministerială că, da, Procopiu a rămas la București din ordin. Iar, pe de altă parte, se făceau, încă de la început, pregătiri de retragere în Rusia, pînă la Harkov, părăsindu-se astfel credința că pe noul front s-ar putea produce o rezistență durabilă și cu folos.

La opoziție, starea morală nu era mult mai bună. Take Ionescu rămas – după însușirea de către Marghiloman a rolului de împăcător cu Centralii și după moartea lui Filipescu – singurul șef posibil al unui partid conservator de care nu-l lega nici nașterea, nici mediul, nici ideile fostului „democrat“, vroia continuarea războiului, dar realitatea luptei înspăimînta un suflet iremediabil timid. Lîngă dînsul, conservatorii vedeau, din imensa nenorocire, în primul rînd posibilitatea, necesitatea chiar de a înlocui regimul, cu omul care o provocase. De fapt, după rămînerea supt o ocupație, pe care cei mai mulți înțelegeau s-o întrebuințeze tot pentru blăstămatele scopuri de partid, a foștilor junimiști, credincioși originilor sub-germanice ale grupării, și chiar dacă erau așa de „franțuziți” ca un C. C. Arion, partidul conservator de la Iași era reprezintat printr-unul din fiii lui G. Gr. Cantacuzino, Mihail om onest, bun, blînd, gras, care făcuse odată un discurs frumos – fratele său Grigore continua la București relațiile sale cu dușmanii —, apoi prin șeful moldovenilor, D. Greceanu care, de altfel, om cu tradiții de bună și adevărată, deși mediocră boierie, își arătase pe front dorința de a servi țara – și atît, afară de clientela, personală și permanentă, a admiratorilor lui Take Ionescu. Nu se relevase încă prin nimic în viața politică fostul secretar de Legație, C. Argetoianu care, opus oricăror reforme dăunătoare marii proprietăți și socotindu-le ca o concesie făcută unei sentimentalități desprețuite și ca o experiență foarte riscată, exprima păreri strict tradiționale, peste care politicianismul alor săi trecuse de multă vreme. Era încă unul din oamenii cari vedeau în neașteptatele împrejurări așa de triste baza unei acțiuni proprii, în orice direcție ar fi să se îndrumeze.

Conservatorii propriu-ziși mi s-au adresat și mie pentru a-mi cere să adaug ce influență aș putea să am față de Regele, care păstra, în aceste zile de vădire a caracterului fiecăruia, o atitudine nobilă și demnă, pentru ca să li se treacă lor mîna, fără ca pentru aceasta să mi se facă propuneri precise de colaborare ori să mă lase să înțeleg ce ar voi să facă dacă li s-ar da puterea. Am refuzat orice ajutor și chiar orice discuție în ce privește asemenea planuri. Știam, ca și toată lumea de altfel, ce pot ambițiile nesprijinite pe ceea ce ar fi îndreptățit asemenea aspirații la un ceas ca acela și, pe lîngă aceasta, îmi dădeam sama că, totuși, față de incapacitatea de acțiune a lui Take Ionescu, așa de ușor terorizat, pînă și tăcuta îndărătnicie a lui I. I. Brătianu, ascuns de toți în bîrlogul lui din strada Romană, e încă de preferat.

În partidul liberal, în ce se mai putea vedea dintr-însul, nemulțămirile erau enorme. La Galați, d. Orleanu, unul din miniștri cei noi ai lui Brătianu, dezaproba public pe șeful care adusese o astfel de calamitate asupra țerii, și el nu era singurul care să vorbească astfel. Și credința celor mai de aproape oameni de casă se clătina în vîntul cumplit al dezastrului. Omul care nu putea să animeze pe alții s-a găsit complect izolat, lipsit de orice sfat care ar fi putut să-l susție. Nu pot ști cît îl vizita un altul din oamenii pe cari el, în timpul de autocratică diriguire, îi crease aproape din nimic: Al. Constantinescu, a cărui inteligență, în general recunoscută, era dăunată însă printr-o înfățișare fizică pretind la ridicul și prin reputația pe care o avea acest om de un perfect simț practic, singurul în tot partidul, că urmărește și sprijină orice afaceri. Acesta măcar nu s-a îndoit niciodată, dar trecerea-i era atunci destul de mică printre ai lui, deși Regele îl prețuia foarte mult, aicîndu-i totuși pe numele unei porecle injurioase, pentru că era unicul cu care se putea lucra în adevăr.

Dacă un Gheorghe Mîrzescu, gazda pribegilor prieteni, acela în a cărui frumoasă casă cu două rînduri de la Copou ei se mai puteau intîlni, ținea la dispoziția oropsitului șef al Guvernului o deșteptăciune firească și, mai mult: un echilibru moldovenesc, așa de prețios în asemenea împrejurări, tînărul ministru, care abia se deprinsese a vorbi în Parlament, unde mai tîrziu va ajunge să domine prin onestitatea sa, dar și prin realitatea politică a oricării propoziții rostite, n-avea încă nici o influență, și tineretul, setos de a parveni, nu consimțea să și-l recunoască șef. Dimpotrivă, în frunte cu iuțea vorbărie, avînd ca un sunet de mitralieră, a dlui Iunian, mărunt avocat gorjan, apoi cu insultătoarea sfidare a dlui Tilică Ioanid de la Severin, cu brutala izbire a dlui Nunucă Protopopescu, o adevărată „ligă olteană”, la care se adăugea cîte un coprovincial pierdut apoi pentru politică, fără să uit avîntul retoric cu gesturi mari și teatrala punere în vedere a unui avocat moldovean, Trancu-Iași —, ei erau cei mai aprigi critici ai lui Mîrzescu, a cărui situație în Cameră a fost zilnic ridiculizată. Cum se cîștigase și vechiul socialism de aventură seniorială a lui Georges Diamandy, care se și credea întîiul între oamenii unei ere cu totul noi, și mai tîrziu energia unui om ca drul Lupu, capabil, dacă e pe aceea, să strice toate farfuriile din toate cele cinci continente, era în politica internă un front de frondă pe care, în situația în care-l adusese înfrîngerea, Ionel Brătianu nu se simțea în stare nici să-l înfrunte fățiș, și cu atît mai puțin să-l zdrobească. Era de închipuit că temperamentul dlui Cuza îl va face, dacă nu asociatul acestor revoluționari, fie și numai de fațadă, cari erau și internaționaliști, cel puțin prețiosul lor auxiliar, prin săgețile pe care dintr-o tolbă veșnic plină le arunca asupra băncii ministeriale.

A face politică de surpare mi se părea însă în asemenea momente aproape o crimă, și n-am reprezintat un singur moment în acei doi ani și jumătate de încercare un punct de vedere divergent față de silințile care se cheltuiau pentru o ultimă și desperată apărare. De aici va rezulta că nu numai d. Cuza, pînă ce se va alipi la o nouă acțiune politică, dar și pitorescul Zelea Codreanu, în costumul bucovinean cu care înlocuise levita de teolog și cilindrul supt care l-am cunoscut întîi, s-au crezut firește înlocuitorii deserțiunii mele. Prieteni de aproape își vor căuta drumul aiurea, orice astfel de părăsire fiindu-mi total indiferentă, atunci cînd tot gîndul meu era numai la țara în frămîntări de moarte.