O viață de om așa cum a fost/Călătorii nouă și nouă lucrări

Jump to navigation Jump to search
XVI. Osteneli de istoric O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XVII. Călătorii nouă și nouă lucrări
XVIII. Adăpostul din Vălenii de Munte



Acuma nu mai vorbeam, în studile mele istorice, de lucruri care ar fi undeva, asemenea cu alte locuri din alte părți, și ele neștiute de-a dreptul, și nici de oameni cu urmașii cărora să nu mă fi întîlnit, de suflete a căror continuare pînă în prezent să-mi fi fost necunoscută. Am descoperit, vale de vale, povîrniș de povîrniș, tot cuprinsul țerii mele, care atingea așa de puțin pe drumețul bucuros să-și poarte picioarele aiurea iar, aici la noi, găsind, în contacte întîmplătoare, numai prilejul de a rîde, în felul lui Caragiale, dar dincolo de epoca acestuia, de tot ce e strîmb, pretențios, disarmonic, uitînd că pe alături este o altă lume, așa de respectabilă și demnă de iubire, mai presus chiar de pitorescul romantic care-i plăcea așa de mult lui Delavrancea.

O gripă de vară, care nu părea că are de gînd să mă părăsească, m-a făcut să încerc, în 1904, schimbarea de aer, cum o vor face apoi cumplite chinuri de măruntaie, după un copios ospăț la Căldărușani, la capătul unei excursii la Snagov, în care, pe barca lipovenilor împodobită pentru ocazie cu scaune pentru cei mari, Dimitrescu-Iași lunecase de pe tronul pus lîngă al lui Ioan Bogdan și era să-și înece blajina filozofie în mîlul racilor locali, și ei defuncți acuma. Am pornit deocamdată de-a lungul României, spre Severin.

Mă găseam înaintea unor lucruri care nu-mi erau deloc știute. Amintirile istorice deveneau o realitate mai vie decît oricînd înaintea pămîntului pe care se desfășurase trecutul, înaintea urmelor, oricît de neglijate și desprețuite, care pentru istoric căpătau un glas. O modernitate neinteligcntă, pripită și vanitoasă, scotea și mai mult la iveală, cu „palatele” sale pentru Prefectură, pentru Comună, pentru Tribunal, pentru școli, pentru îmbogățiții politicei, ceea ce era autentic și armonios, purtînd pecetea timpului și sprijinindu-se pe cerințile locului. În același timp cu desăvîrșita întrupare a paginii de istorie se petrecea necontenit in mintea mea această operă de selecționare, cele alese îmbinîndu-se de la sine într-o puternică sinteză a operei îndeplinite acasă la dînsul de acest neam.

M-am oprit la Rîmnicul Vîlcii, care dovedește în fața Sibiului, ce poate face, cu același calm sănătos, altă rasă, la Tîrgul Jiului, rămas așa de boieresc prin străzile laterale, la îndrăzneața inovație de sistem rusesc, după modelul Odessa, de la Severin. În Craiova haotică, risipită în multe sensuri, era mai puțină atmosferă istorică, în ciuda împrejurimilor bogate în vechi biserici și în puternice mînăstiri. O decență țerănească simpatică osebea și micul Caracăl, pentru a căruia împodobire mai nouă se cheltuise atîta adevărată iubire. Nici apropiatul meu Ploiești, în vecinătatea căruia nu gîceam că mă voi așeza pentru ani întregi, revenind apoi necontenit, nu-mi mai apărea numai prin vanitatea marelui bulevard, prin statuia unei Libertăți fără alt tîlc decît al ridiculei republici de la 1870 și prin leii cu gurile lacome de la masivul liceu: fiecare loc de pe pămînt are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bing cu urechea ca s-o auzi, și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi.

Îmi luam note în cale, scriindu-le pe băncile zăvoaielor, în liniștea pe care, cum nu sîntem noi deprinși a trăi în aer liber, n-o tulbura nimeni. Încetul pe încetul, ideea unei cărți răsări, pe care”Minerva”, cu tiparul lui Filip și multicolorele coperți ale lui Rola Piekarski, era gata s-o publice, dînd și recompensa, neobișnuită pînă atunci, de nouă sute de lei pe volum. Am continuat astfel drumuri pe care nu mi le mai cerea starea sănătății, iute restabilită. Pretutindeni, în orașele la care mă opream, căutam să deosebesc faptul primordial, punctul de unde plecaseră toate celelalte, vechea celulă generatoare și, odată găsită aceasta, tot restul devenea inteligibil și interesant. Astfel vedeam în Buzău episcopia creatoare, și azi închisă între vechile ei ziduri, și această comprehensiune totală mă mîngîia de a găsi în biserica gospodărește, dar prost refăcută în vremile de cărturărie ale lui Chesarie și Filoteiu pe cinicul lor urmaș, așezat de politică fostul preot băcăuan și client al Leculeștilor, episcopul Dionisie care, propuindu-mi… să-i scriu biografia, proclama cu glas tare că el nu e „nici bețiv, nici curvar”, iar datoriile le are fiindcă și-a plătit locul și de aceea „ia bani de la popi”. La Rîmnicul Sărat, unde ignoranța distrusese biserica lui Ștefan cel Mare și părea că menește ruinei mînăstirea lui Mihai Cantacuzino, în care, ca președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, am avut apoi mulțămirea de a curăți frumoasele fresce brîncovenești, se vedea vadul și vădenii lui, cu toate satele, purtînd nume de glumă ca pentru pribegi, din împrejurimile lui. Cu totul altfel la înfăptuirile rusești, după restituirea malului dunărean de veacuri încălcat de turci: la Brăila, luată în stăpînire de ardelenii noștri pentru un comerț care încă de pe la 1340 tindea și răzbea aici, la Călărași, unde dispăruse și popasul vechilor purtători de răvașe domnești în tolbele lor și umilința sătească a satului lui Licherie, apoi la Giurgiu, care pe lîngă fosta moschee prefăcută în bisericuță moscovită chema pe iubitorul trecutului la insulița plină de frînturi de ziduri în care Sinan Vizirul se oploșise o clipă în fața furtunii dezlănțuite de Mihai Viteazul.

Cu totul altfel Moldova mea, din care o întreagă parte o vedeam și căutam s-o descifrez acuma, de la cele două capitale, pe aceeași linie, a Milcovului și Siretului, dar cu origini și aspecte atît de deosebite: una, Focșanii, pe rămășițele sătuceanului lui Stoe, lîngă care, pentru un negoț de hotar, se așezaseră, cu ceva boierime născută și administrație de graniță, cu urmașii țerani ai lui Focșa străbunul, serioșii, avarii negustori armeni, printr-o săritură de la Bacău și de la Roman; alta Galațul, fundație a lui Mihai Sturdza, care nu se lăsa dus de sfaturile chiseleviane ale epocei sale și nu făcea un oraș fără boieri, ci lega malul dunărean, deschis corăbiilor lumii, cu aristocratica alee a străzii domnești. Mai sus, cetățile siretene, cu biserici domnești din veacurile al XV-lea și al XVI-lea, tinzînd către depărtata capitală a Sucevei. Astfel Bacăul, în care originile catolice ale franciscanilor din Ciuc se pierduseră odată cu „biscupul” ungur de pe vremuri; apoi ortodoxul Roman, episcopal înfipt între satele de unguri de la descălecare și de unguri adauși. Cu totul altfel, alte origini, altă dezvoltare, altă lume și altă țară, între Prut și Șiret, cu locuri largi, chemînd la răsfățarea livezilor și grădinilor, niciodată strînse în ziduri și de aceea regulat arse de ciambururile tătarilor; Bîrladul, un sat nemărgenit, tologit ca apele leneșe ale rîului său; Vasluiul, poiană de pădure cu un popas domnesc care-l înnobilase de la început. În fine lașul atîtor glorii, ieșit din cuprinsul Curților domnești ca să cheme la sine, nu o țerănime pe care Capitala, cu birurile ei, o sărăcise, și o vor dezonora cîrciumile alegerilor ca să cheme la sine tot parazitismul politic și social, dar ținînd într-un organism toată această plebe de peste hotare prin mîndria boierilor din palatele de la Copou. Iată sălașul armenesc din Botoșani, sigilat de Domnie cu două biserici din epoca mare. Mai sus, Dorohoiul, atît de sătesc în toată alcătuirea lui. Iar în margene, pe Prutul îngust și urît, adesea revărsat și incapabil de a reține o populație urbană, care de altfel ar fi primit cele dintîi izbituri tătărești, singur Hușul, de îndoită făptură, cu străvechii unguri din Corni, pe calea spre Nistru, spre Ciobîrciu și Cetatea-Albă, și cu oamenii Vlădicăi lui Ieremia Movilă în umbra și mai bătrînei biserici a lui Ștefan cel Mare însuși. Țară făcută cu plan, întemeiată de voinți tari, rînduită de spirite prevăzătoare, cîrmuită cu autoritate, țară de cavaleri, de ostași și de paraziți, cu totul deosebită de pitorescul folklore, de capriciul înflorit al principatului muntean, făcut cum a vrut Dumnezeu, și cum le-a plăcut oamenilor, fiecare la locul lui și cu placul lui, sprijinind pe rînd domnii fugare, gata să fie împrăștiate de orice înaintare a sumbrului front de zimbri din miazănoaptea moldovenească.

O dată, în 1903, m-am fost abătut și peste graniță. La Țibănești, răscolind hîrtiile lui P. P. Carp, aflasem de grozăvia de la Belgrad, cu un rege și o regină omorîți cu pistoale și săbii și aruncați pe fereastă ca în tragediile Orientului. De la Severin am riscat, peste două-trei săptămîni, o aventură acolo. Cum n-aveam pașaport valabil, vameșul ungur, cu grecescul nume de Patéra, mă trimisese înapoi cu jandarmul – clasicul „țipem cu șupa” —, pentru ca în zori de ziuă să-mi iau biletul de cîteva zile la Vîrciorova, să las acolo jandarmul, cu toate protestările lui, și să pun, pe vapor, tocmai cînd stătea să plece, supt nasul furiosului reprezintant al nervoasei Ungarii biletul de liberă trecere. Și astfel la Belgrad am văzut urmele de sînge de pe balconul vechiului conac, dărîmat pe urmă, ofițerii beți cari se crăcănau în ușa cafenelelor și întunecatul colonel Mașin, cumnatul neiertător al reginei Draga, contemplîndu-și opera. Dar, în același timp, am avut prima inițiare, plină de învățăminte, a acelui Balcan pe care suficiența noastră neroadă obișnuia a-l ignora din toată înălțimea unui neîndreptățit despreț.

Din adunarea vechilor mele excursii, cu note despre cele din Scandinavia și cu tragicele scene din Belgrad, văzute în cele dintîi urmări ale lor, am făcut cartea Pe drumuri depărtate, apărută în 1904, și tot în același an au ieșit de supt tiparul”Minervei“ Drumuri și orașe din România. Ele au fost cetite îndeajuns pentru ca să îndemne pe editor la continuarea seriei, iar din tineretul de atunci, unul din cei mai buni elevi ai mei, Vasile Pârvan, menit unei așa de mari și de răpezi cariere, n-a întîrziat să înfățișeze unui cerc destul de larg de cetitori din școli, public onest și înțelegător, cartea menită să intereseze pe români în patria lor însăși.

Peste cîteva luni, în 1905, o altă rea stare de sănătate, în fața oăreia abdicase și știința bunului doctor Teohari m-a îndemnat la un nou și bun drum, pe care, ca ultimă posibilitate de îndreptare, mi-l recomandase el singur.

Data aceasta, nu mai era vorba de a vedea singurele capitale ale țerii, care se dovediseră, cu tot vernisul modern, așa de banal, că au fiecare, dedesupt, mai mult sau mai puțin adînc, o fizionomie particulară, așa de neted pronunțată. Cu trăsura pe care mi-o dădea întîmplarea, pînă la cele mai caraghioase din briștile jidovești ale Moldovei, incomparabile și în ce privește caroseria și în ce privește caii mucenici, mă opream, pe drumuri care n-aveau caracterul comod al liniilor ferate, unde mi se părea mie că este, într-un tîrgușor, într-un sat, ceva care m-ar putea interesa supt un raport sau altul. N-a fost vale, n-a fost povîrniș de deal, n-a fost colț de lume unde să nu fi pătruns astfel. După excursii colaterale era o inițiare aproape complectă în realitățile pămîntului românesc liber, și în ce privește pitorescul, și în ce privește monumentele, dar și în ce privește oamenii, cu tot felul de a fi.

Am învățat astfel, fără alfabetul științific îndătinat și fără cunoașterea terminilor tehnici, de care, printr-o ciudată incapacitate de a învăța treptat, am rămas străin și pînă astăzi, o mulțime de lucruri care s-au integrat în cunoștințile mele, ajutîndu-mi esențial în studiile de mai tîrziu. Într-un mediu a cărui admirație pentru trecut se mărgenea la biserica episcopală de la Argeș și la Trei Ierarhii din Iași, iar înțelegerea pentru rostul lor și felul cum l-am putea sprijini se oprea la refacerile scandaloase ale lui Lecomte du Noüy după o practică, a lui Violletle-Duc, de așa de multă vreme condamnată în Apus, și pentru Notre- Dame din Paris și pentru La Sainte-Chapelle, tot de acolo, ca și pentru catedrala din Lausanne, nu știam, eu, care mă ocupam cu atîta rîvnă de trecutul românesc, nimic despre originea, dezvoltarea, caracterul și prețul uneia din cele mai frumoase și nobile creațiuni ale geniului național. N-aș zice că-mi plăceau și mie – ca și Suveranului care punea să-i frece cu peria tablourile din bogata galerie pe care avuse mîndria de a o înjgheba, ori curtenilor, gata să cadă în genunchi pentru a-i adora zeii în orice domeniu, ori mulțimii cucoanelor „culte“ și entuziaste, care găseau că frumuseța cere atîtea bibiluri ca în odiosul interior, orbitor de aurit, al bisericii argeșene —, toate scînteierile și sclipirile, tot strassul ieften cu care arhitectul francez lua ochii necunoscătorilor și oamenilor lipsiți de gust, nici n-aș afirma că imitația falsului gen istoric pentru clădirile publice, trecînd peste învățămintele de discreție ale unui Petre Antonescu, mă satisfăceau. Protestarea lui Aman contra prefacerii arbitrare a vechilor noastre clădiri, devenite un fel de construcții de zahăr de pus pe masa unui banchet solemn, nu-mi erau cunoscute pe atunci, și numai un cerc restrîns de prețuitori se strîngea în jurul reparației, după cu totul alte principii, de poeticul spirit pios al unui Mincu, a bisericuții bucureștene, ridicată în vremuri de sărăcie de episcopul Stavropolei. Dar în calea mea răsăreau necontenit zidiri, mari și mici, de la ctitoria domnească pînă la darul smerit al celui umil, „dinar al văduvei”, binecuvîntat pentru tragerea de inimă cu același dumnezeiesc dar al frumuseții, în care se vedea o înrudire, o filiație, o descendență, amestecată, totuși, cu necontenita tendință a rasei de a face și ceva nou, care se cerea explicată. Unde nu putea nemeri arhitectul fără inițiarea în trecutul nostru politic, care-i putea da el singur și scara cronologică și posibilitatea recunoașterii influențelor venite din schimbările de mediu, istoricul familiarizat cu acele vremuri gîcea, dintr-o firească intuiție specială. Astfel mi s-a creat în minte, răpede, o întreagă scară de derivație și, pe baza ei, un întreg sistem al artei românești care, pe urmă, corectat și întregit de cercetătorii de specialitate ca d. Gheorghe Balș a rămas ca bază a oricăror studii de amănunte. Nu mi se va ținea de rău că o spun și, dacă în discursul cu care a fost primit la Academie nu s-a pomenit nimic de substratul istoric pe care l-am dat unor investigații așa de merituoase, d. Balș, cu care voi colabora la opera franceză de revelare a artei românești din trecut, mi-a mărturisit amical cît de mult a putut păstra din rezultatele mele.

Copleșit de ceea ce izbutisem a înțelege și de ce puteam comunica altora, nu mă oprisem firește și la altceva decît la liniile generale ale arhitecturii și la unele considerații de pură estetică a picturii și sculpturii. Mai tîrziu numai, cînd voi recunoaște opera pe terenul, așa de nou, al iconografiei, pe care a îndeplinit-o un Mâle și un Gabriel Millet, numai atunci mă va preocupa și această lature, orînduind, ca președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, dominată pînă atunci de excursiile și dejunurile lui Kalinderu, magnificent și aici, ori de interesul tehnic al excelentului matematic Pangrati, o serie de spălături îngrijite care au ajutat esențial cunoașterea trecutului nostru artistic. Și, peste nesfîrșitul zel, dus și pînă în cele mai neiertate exagerații, al dlui I. D. Ștefănescu, pe care l-am cunoscut, la început, simpatic, ca ginere al lui Vlahuță și mi-a părut rău că nu-l pot urmări pînă la capăt cu stima mea, au răsărit și dintre străini urmăritori atenți ai acestui capitol de artă în oameni ca dd. Henry și Grabar. La așa ceva mă puteam aștepta cu greu cînd înaintea unei zidiri patinate de vremuri, între țeranii grămădiți în jurul omului care nu venea nici pentru o afacere, nici pentru a le ținea o predică politică, însemnam și schițam uneori detalii de arhitectură, fără nume pentru mine […].

Am mai deprins cu acest prilej și ce știam tot așa de puțin ca vechea noastră arhitectură la începutul rătăcirilor mele: epigrafia slavonă și românească al cării material îl constituie inscripția de pe fațade, de deasupra ușilor, de pe păreții acoperiți cu fresce, de pe odoarele de metal și de pe odăjdiile frumos cusute cu aur, a căror cunoștință o căpătăm zi de zi, stabilind și aici legăturile care se impuneau. Puțina mea știință de slavonește, căpătată fără gramatică, fără dicționar și fără profesor, a putut astfel să se îmbogățească simțitor și, numai atunci cînd scriitorul voia să facă înaltă retorică și poezie subtilă, trebuia să recurg la ajutorul totdeauna gata al colegului, prietenului și acum și cumnatului I. Bogdan. S-a adunat astfel puțin cîte puțin, cu cîtă greutate, adesea lucrînd spre noapte, pe lumina cea mai nepotrivită, în graba birjarului și a nevoii unui adăpost, întins în brînci pe lespedea umedă, pe care nimeni nu mi-o pregătise cu ceasuri înainte, materialul care va apărea în Inscripții din bisericile României, din care au ieșit două volume și o broșură; restul va rămînea să fie sămănat prin deosebite publicații, totalul meritînd să fie reluat, cu tot ce după aceea au dat alții. Aceia cari adeseori se bucurau de tot ce-mi lipsea mie: generali cari aveau la dispoziție soldați, fotografi, desemnatori, ori diletanți cari, plecînd cu automobilul, aproape necunoscut atuncea, duceau cu dînșii slaviști experimentați, pentru ca apoi, fără a ținea samă de cît de nesigură e orice întregire, cu literele șterse, cu cele îmbinate, cu cele aruncate deasupra rîndurilor, să înceapă prin aprigul proces împotriva cui semnalase însăși existența inscripției. E așa de mare rolul divinației, încît, cu toată incomplecta mea stăpînire a vechii slavone, am putut îndrepta de atîtea ori lectura unui slavist, fie și nu îndestul de „științific”, ca episcopul Melhisedec, fără a mai vorbi de un Ghenadie de Rîmnic pentru Oltenia.

Dar, înainte de orice, cunoșteam, acum, pe omul de la noi. Îl cunoșteam în conversația din biserici, în arătarea drumului, dar și oprindu-mă la hanuri de drumul mare, dormind prin arhondaricuri de o patriarhală simplitate, în dangăt de clopote și lătrături de dulăi, cu o legiune de purici călugărești bortilindu-mi pielea, ori bun bucuros că, după ce bogatul proprietar își lua la căderea nopții rămas-bun de la mine și se retrăgea singur în castel – ce rare erau primiri ca a dlui Ghica-Deleni, care de la moșia strămoșească îmi trimetea pe fiul său ca să mă ieie de la Hîrlău și mă reținea o zi în mijlocul familiei sale patriarhale, făcînd să ni se aștearnă în vechiul salon al oglinzilor! – un onest țigan îmi oferă mie și soției mele, tînără și credincioasă întovărășitoare prin toate coclaurile, un pat de scînduri goale acoperit cu o zeghe aspră. Am întîlnit și cîte un mojic din clasa „cultă” în aceste călătorii de cercetare – dar și de aceia foarte puțini, centrele mari atrăgînd așa de mult această speță —; la țerani însă n-am găsit decît bunăvoință și o politeță îndătinată care fac mai mult decît cincisprezece ani de guvernantă ai celor deprinși în viață a face o a doua categorie din oamenii cari vorbesc limba terii și trăiesc oarecum după obiceiul ei (în casa unui mare boier și bărbat politic de frunte, fiul întreba dacă sînt în adevăr român, de vreme ce întrebuințez această limbă „în care tata nu vorbește decît rîndașilor”). Au răsărit multe feluri de a fi țerănist pe urmă, și voi veni și la acelea, dar un „țerănism” propriu al meu, ca și un conservatism neclintit, în ciuda metodelor revoluționare pe care am trebuit să le întrebuințez față de anume rezistențe, l-am învățat acolo, în umbra vechilor ziduri și între oameni cari vorbeau de trecutul nostru prin însăși înfățișarea lor, prin fiecare cuvînt din graiul lor bogat în aceeași măsură ca și cea mai cuprinzătoare de trecut din inscripțiile de deasupra portalelor.

Un alt om se forma astfel pe neștiutele din ostenelile zilnice ale profesorului și cercetătorului științific. Și fiecare din cărțile nouă, care se îmbulzeau, însemna o etapă a acestei prefaceri în tot mai larga desfacere de orizonturi.

Sate și mănăstiri din România, carte tot așa de necetită astăzi ca și cea mai mare parte din opera mea care nu e de strict caracter istoric – și nu e a mea paguba —, a apărut astfel la 1905. Dar ea nu putea decît să facă a se prevedea lucrul viitor, lucrul imediat, în alte zări.

Era cu neputință să merg pînă la hotarul Bucovinei fără a căuta să urmăresc mai departe aceeași viață trecută, același fel de a trăi actual, dincolo de acest mizerabil hotar. Voi spune aiurea ce datoresc legăturilor cu un om de un mare talent și de o energie rară, care a fost prietenul meu Gheorghe Popovici. Deocamdată, m-am trezit cu vedenia, peste Molnița, a Sucevei lui Ștefan cel Mare. Într-acolo era să mă îndrept singur la cel dintîi prilej de vacanță, și cu banii lui Filip care plăteau publicația precedentă. Pe statul român, trecînd de la un grup de politicieni la altul, l-a privit tot așa de puțin cheltuiala mea, pe cît îl interesa de puțin rezultatul studiilor mele. Și plata pentru Istoria lui Ștefan cel Mare și pentru broșura despre serbări o refuzasem în chipul cel mai hotărît; era să trăiesc însă pentru ca, la bătrînețe, să mi se facă un proces pentru însușirea banului statului, să mi se arunce în obraz vilele ridicate din acest jaf al tezaurului public și să se facă glume de cel mai bun gust cu privire la „cei trei regi” pe cari i-am „supt”. În viața mea n-am primit nimic de la o munificență regală, pe care n-aș fi consimțit s-o accept și, cînd marele premiu al Fundațiilor Regale mi-a fost acordat, am rugat pe adjutantul regal să-l treacă Universității pentru a face un fond pe numele copilelor mele pierdute, înlăturînd numele de familie, și cel dintîi care s-a prezintat pentru a tipări ceva din acest fond a fost un elev de odinioară, devenit insultătorul meu.

Dar m-am abătut de la înșirarea unor călătorii care acum nu se mai făceau din voința mea, ci din fireasca înlănțuire a împrejurărilor, cu toate lucrurile bune și de folos, care nu trebuie să vie de la impunerea dinafară, ci de la o nevoie internă sau din însăși logica lor proprie.

În Bucovina m-am dus, într-o a doua călătorie, singur-singurel. Am petrecut cîteva zile în Suceava la profesorul Eusebiu Popovici, într-o vastă locuință fără stăpînă, unde am putut cunoaște și pe un bătrîn foarte alb, cu înfățișarea blajină, de o modestie fără păreche, care era Vasile Bumbac, contemporanul lui Eminescu și autorul unei poeme în care e același ritm, aceeași clocotire de viață nouă venind din adîncurile înseși ale neamului. Foarte neegal, adesea imitator și mai palid al lui Alecsandri, el introdusese în povestea descălecării Moldovei nu numai o inspirație istorică de o perfectă autenticitate, dar și tot ce se păstrează ca voie bună, generozitate și prietenie în ospețele și petrecerile mîndrilor țerani bucovineni.

Apoi am făcut drumurile mele pînă și la cea din urmă bisericuță, înnodînd seria acestor clădiri de aceea pe care o puteam stabili pentru o Moldovă rămasă liberă. Mergeam neștiut, fără legături cu lumea locală sau c’ăzînd în mijlocul ei pe neașteptate, în toiul unor pregătiri de serbători, ba chiar aducînd acasă pentru aceleași zile ale Paștilor pe fetița parohului, ca la Voroneț, ori luptîndu-mă pe alocurea eroic cu birjarii evrei, nespus de rufoși și vorbăreți, cari păreau gata să se ucidă pentru favoarea de a avea în corabia lor ruinată pe „popa” cel străin, – Hochwürden, dacă vă place —, ca să fiu tratat prin peșteri de circiume cu ceaiuri infame pe care le vărsăm pe ascuns ca să nu se supere patronul, plin, de altminterea, de toată bunăvoința. La Sucevița, primirea mea cauză o vădită jenă, aceasta pentru că se aștepta un profesor austriac, un adevărat profesor de Universitate, de la Cernăuți, Kromayer, cercetătorul cîmpiilor de luptă ale lui Hannibal, care a și sosit, împreună cu soția sa, greacă de origine, și s-a învrednicit, evident, de toată atenția cu care un popor robit își primește stăpînii. Deși am întîlnit, ca la Straja, pînă unde înaintasem în cursul călătoriei moldovene, preoți așa de legați de neamul lor, și prin studii spornice, cum era Dimitrie Dan, un viitor coleg de Academie, am căpătat impresia, pe care nu m-am putut opri de a o manifesta, pricinuind supărări pe care aș fi dorit să le pot evita, că acești oameni înstăriți, în bune legături cu oficialitatea austriacă, dar, în schimb, în rivalitate cu învățătorii săraci, cari erau dispuși să se alipească unei iuți politici de răsturnare ca a lui Aurel Onciul, au prea puține legături cu sătenii, cărora li se înfățișează ca un fel de boieri ai lui Dumnezeu în mijlocul îngustării gospodăriilor sătești obișnuite.

Iar la Cernăuți, în Capitala micii țeri rupte de la noi, și mediul intelectual era în mare parte conrupt, corespunzînd astfel cu tot ce era așa de străin, așa de urît împrumutat și de pedant executat în biserica metropolitană, dormitînd supt calota ei greoaie, în fațadele de un fals clasic al unor edificii publice, în localul gardei militare care-și înșira chipiile înalte, în chiar pretențiosul și masivul edificiu al unui covîrșitor palat metropolitan, de o nenorocită inspirație vieneză, vecină cu aceea pentru sinagoge, în care un blînd și bun bătrîn, „alb ca oaia” și sfios ca dînsa, fostul profesor universitar Vladimir de Repta, din răzeși înnobilați de Austria, lunecînd tiptil ca un șorecuț care vede numai capcane în toate colțurile, mă înștiința cu zîmbetul șterșilor lui ochi albaștri că pentru a căuta în arhivele sale pline de procese în românește ale vechilor preoți, e necesară o autorizație de la Viena însăși, și, înapoind la otel vizita, cu elegante mișcări în rasa lui de mătasă, încuia, împreună cu dosarele pe care cutezasem a le răscoli fără patalamaua cesaro-crăiască, și notele pe care apucasem a le lua.

Voi arăta pe urmă cum m-am plătit de cîtă prietenie întîmpinasem, prin poftirea la Iași, pentru o expoziție anume organizată, a sute de bucovineni, cari dovediră că nu numai între studenții cu șăpci roșii, haine cu brandenburguri și nasturi nemțești ciocîrtite. cari, împărțiți între boieri și democrați, erau gata să tragă oricînd sabia ca să scrie cu dînsa hărți pe obrazul colegului, dar și mai adînc, între oameni fără pretenții culturale, se aflau suflete sigure și viteze, care nu împărtășeau veșnicele temeri și nu manifestau indescriptibilele rezerve ale celor asupra cărora se întinsese interesata bunăvoință a unei cîrmuiri de uzurpație. Și se va vedea cum, de pe urma căror grele păcate, un funcționar român în uniformă de gală îmi va prezintă la Ițcani, supt amenințare de temniță, decretul care-mi interzicea „für beständig”, „în chip permanent“, intrarea în Bucovina.

Mă întorceam de acolo cu o bogată recoltă de trecut, cu conștiința că țeranul din acea Moldovă de Sus a rămas ceea ce fusese în vremile de libertate, păstrînd neschimbate limbă, port și obiceiuri și gata a reveni la noi așa cum gospodarul împiedecat o vreme de a răzbate acasă se întoarce la însăși vatra sa, și cu fiorul nopții de înviere petrecută la Putna în mijlocul celor cîțiva călugări ațipiți în strane ca niște umbre negre din alte veacuri, pe cînd la ușă, în așteptarea cuvîntului care dezleagă și cheamă, se îmbulzea frontul lungilor cojoace albe și fîlfîitul pletelor revărsate pe umeri, iar vechiul clopot suna, din turnul refăcut de vienezi, a glorie și a viitor.

Tot în 1905 a apărut astfel, la cîteva luni după ce Iosif, în retragerea bucovineană pe care o căutase pentru a fi străbătut de același fior, scrisese în versuri povestea despre Ștefan-Vodă, Neamul românesc in Bucovina. […]

Eram în casa de la Noua Suliță a dlui Nicolae Flondor, al cărui frate, atunci încă tînăr, Iancu, conducea cu autoritate politica națională în țerișoara sa, cînd, cu cel mai nou roman de Anatole France pe masă, ne-a venit în minte amîndurora că s-ar putea merge și dincolo de granița, așa de apropiată, a celeilalte împărății. Eu aveam un pașaport luat de la consulatul nostru din Cernăuți, pentru orice împrejurare, iar d. Flondor un simplu bilet de trecere de la poliția de frontieră.

Astfel, înfruntînd cu încredere riscuri neapărate pe o vreme cînd Rusia se frămînta dureros, de la o înfrîngere la alta, cu micul vecin galben din Extremul Orient am intrat în larga lume, mai mult fără drumuri, care se întindea, aproape netedă, pînă la apa vastă a Nistrului, unde era să rămîn, dar în ce condiții, fără tovarăș și fără sprijin, cu vitejia tinerețelor mele nesocotite!

În tovărășie am mers deci la Hotin, stîrnind o mare emoție între evreii locali, cari au aflat instantaneu cu toții sosirea unui „grois purăț”, a unui „mare boier”, am contemplat rătăcana murdară de la Bălți, am străbătut buruienile înalte care duceau, printr-un ținut de vechi răzeși mîndri, la Soroca, și, părăsind otelul în care ploșnițele erau admise ca niște camarazi de zi, nu numai de noapte, care e, prin acele meleaguri, cum se știe, a lor, ne-am îmbarcat pe „parohodul” plin de sărăcie palestiniană, nespus de guralivă, pentru ca, după ce cu toții s-au fost coborît pentru obișnuitele combinații în pîntecele soios al vaporului, să privim jocul lunii pe apă și întrecerea privighetorilor de pe ambele maluri îmbălsămate de floarea sacră a teiului. De la Vadul-lui-Vodă am luat-o în chibitci spre Chișinău și ne-am odihnit în largile odăi curate ale „gostiniții“ Svițera, demnă de amintire pentru paturile fără insecte nocturne. Acestea toate nu fără a fi trecut prin inspecția jandarmilor din cale, cari consideraseră cu cea mai mare atenție sticluțele cu lichide multicolore din cutia de toaletă a boierului bucovinean și fără a fi așteptat la Bălți o zi întreagă sentința poliției pentru că se găsise la mine o bună hartă a Basarabiei, dăruită de un polon amabil în tren, cu însemnări de distanță, pe dos, scrise, din fericire, rusește. Din prudență, ca să nu compromitem pe nimeni, […], n-am fost schimbat un singur cuvînt românesc cu un singur moldovean din partea locului, deși, cum se va arăta în altă parte, contactul meu cu acești frați de mult uitați fusese destul de strîns, și de multă vreme.

Domnul Flondor luă de la Chișinău trenul de Iași, ca să se întoarcă la grijile sale de acasă, iar dorința de a vedea și cetatea lui Carol al XII-lea, Benderul, vechea noastră Tighină, mă îndemna să mă îndrept, singur și fără să știu o boabă rusește, spre aceastălaltă cetate de pază a Nistrului moldovenesc. În vagon, călători cari știau românește au prins să mă descoasă, și un domn Mimi a crezut că e mai bine pentru toată lumea ca această vizită să aibă un caracter oficial, pe care, bineînțeles, eu nu-l dorisem deloc. Am fost deci suit în trăsură, dus la ședința „zemstvei”, în care cîte un discurs lunguieț și lătăreț se intercala patriarhal între cele două ceaiuri strecurate prin ocnița sobei din odaia vecină, apoi m-am găsit trecut după vreo două ceasuri la un otel, ca să fiu ridicat de acolo cu trăsura, a doua zi, și expediat fără să fi văzut „creaposta”, cetatea, de-a dreptul la stația de tren de la Căușani, unde un jandarm numai burtă alerga de moarte după trăsura moldoveanului meu. Și, apoi, cu un coleg rus, profesor într-un fund de stepă, care va răsări la București pe cîteva zile, în sunetul adormitor al apei care cînta în samovarul lui, între țăcăniturile roatelor, m-am trezit la Reni, la Galați. Niciodată căsuța noastră națională nu mi-a părut mai albă, mai voioasă, mai cochetă și mai plină de prietenie decît în ziua aceea.

Neamul românesc în Basarabia a ieșit încă din 1905, cetit ca și celelalte părți ale călătoriilor prin care descopeream românilor țara cea mai necunoscută, a lor și a moștenirii lor, dar, ca judecată, ea s-a învrednicit numai de cîteva pagini otrăvite, în revista de la Iași a dlui Stere, iscălite de drul Cazacu, care-mi arunca în față ironicul său despreț pentru că ici și colo făcusem glume, fără răutate, asupra unei populații neromânești, de un aspect fără îndoială comic, și nu din vina mea, care avea legături de care nu puteam să mă preocup, cu concepțiile sociale ale criticului.

Peste cîteva luni începea drumul de explorare în Ardeal, care va ținea mai mult timp și, legat și el de neplăcerile sale, îmi va aduce o nouă revelație, și una din cele mai bogate și mai puternice.

Cea mai mare parte din regiunile străbătute astfel îmi erau cu desăvîrșire necunoscute, și mulți dintre ardeleni, dacă nu cei mai mulți, deprinși a trăi fiecare în locul lui, n-aveau nici o noțiune despre dînsele. Era, oricum, cea dintîi viziune complectă a acestui ținut românesc, așa de întins și de frumos, în care, cu o stare de spirit care din nenorocire a dispărut aproape cu totul, se putea constata necontenita întindere a neamului persecutat. Două volume de descriere mi-au ajuns abia ca să înfățișez toate aceste priveliști, din Brașov pînă la Sighetul Maramurășului și de la Satmar pînă la granița secuiască a Moldovei. Pretutindeni încercam, ca și pentru România liberă, ca și pentru Bucovina și Basarabia, să leg necontenit trecutul la care lucrasem cu acest prezent plin de speranțe.

După ce terminasem acest greu, dar rodnic examen al întregului pămînt românesc, și vecinătatea lui a intrat în preocupațiile mele. Legăturile cu lumea de peste Dunăre le începusem prin scurta vizită în Serbia; Bulgaria, Constantinopolul, de care așa de mult fuseserăm legați în trecut, mă atrăgeau. Și astfel am cercetat întîi țara vecină, unde am găsit muncă și ordine, o democrație țerănească pe care alții erau s-o descopere numai pe urmă prin campania din 1913. Constantinopolul lui Abdul-Hamid l-am vizitat, după o deziluzie la Adrianopol, devenit cu totul neistoric, afară de frumoasa moschee a lui Selim, loc de loc; ici și colo amintiri românești se împleteau pe ziduri negre părăsite ca la cele Șapte Turnuri, unde slovele chirilice ale vechilor dureri erau încă vizibile.

Toată această informație nouă, culeasă la fața locului, îmi dădea curajul, care-mi lipsise atîta vreme, de a încerca să reunesc în priveliști de ansamblu observațiile mele, întregindu-le cu ce cuprindeau izvoare încă nestudiate sau văzute numai în treacăt. Capitole întregi de viață românească se puteau scrie pe baza materialelor cu străduință adunate și cunoașterea așa de folositoare a trecutului se putea prezintă într-o formă legibilă lumii, care începea să prindă gust la cartea scrisă în românește, – și la altă carte românească decît produsele unei literaturi veștede, dincolo de care nu se vedeau încă valorile ce se ridicau și la a căror popularizare am avut și eu o parte.

Multă vreme suferisem de contactul cu publicul cel mare. Nu cred să fi ținut, ani de zile din tinereța mea, altă conferință decît aceea de la Iași, în care mă luptam contra artei tendențioase. Dar invitațiile de a colabora la programul Ateneului Român, ale cărui manifestații de iarnă, luate prea mult în batjocură de spirite ușoare, atrăgeau un public foarte numeros și de o perfectă cuviință, mă îndemnaseră să vorbesc de subiecte istorice sau să încerc, pe temeiul unei lungi experiențe de cetitor, să arăt care sînt cărțile a căror lectură trebuie să fie aceea a oricărui om cult. Ideea Adinei Olănescu de a chema la împărtășirea cu din ce în ce mai vioaia și mai încrezătoarea cultură românească pe femeile, atît de inteligente, dar atît de rău orientate, ale clasei de sus, m-a făcut conferențiar pentru acest auditoriu, cu totul nou, care nu se va mai întîlni astfel, în acest număr și în această dispoziție, niciodată. El cerea desigur să afle nu numai istoria veche, pe care, după cererea altui grup, am expus-o reunind aceste lecții, prin care mă întorsesem la un domeniu părăsit odată cu Universitatea, în Notele unui nespecialist asupra istoriei antice, dar și lucruri pe care poate nici nu le bănuise, zestre adevărată a neamului lor. Aceasta însă impunea în același timp cui își dădea samă de împrejurări și o anume atitudine, anume mijloace de formă, care trebuie animată de poezie ca să afle astfel drumul la inimi deschise, cum am văzut-o îndată, și celor mai nobile sentimente.

Se putea vorbi cu folos despre mormintele Domnilor de pe vremuri, cu toată melancolia pe care o trezește de cele mai multe ori soarta lor, de zilele învrîstate cu multă nesiguranță și suferinți ale soțiilor acestor stăpînitori, de arta vremilor care nu înfrumusețau decît ce era de folos pentru îmbogățirea sintezei de bază, de aspectele felurite ale unei societăți atît de interesante, căreia liberalismul „pașoptist”, ajuns la deplina biruință, chiar și în spiritele conservatoare din tradiție, le păstra încă sentimentele zilelor de nervoasă răsturnare. Era o întreagă operă de reabilitare a acelor vremi întîi atacate violent în numele „ideilor noi”, apoi lăsate sistematic uitării, numai cîteva figuri eroice, fără mediu, plutind deasupra acestor ape părăsite. Îmi dădeam seama la fiecare nou contact cu acest auditoriu că lucrurile pe care le spun mișcă și că, din ideile exprimate, cele de căpetenie rămîn. Obiceiul românesc de a veni la început cu foarte mult entuziasm, pentru ca încetul cu încetul participarea așa de călduroasă să se retragă, nu se verifică data aceasta, și-și poate închipui oricine care putea fi satisfacția cuiva care nu căuta în aceste prilejuri o simplă transmisiune de cunoștinți istorice.

Astfel s-a alcătuit cartea, de o adevărată introducere în istoria noastră culturală, pînă atunci neatinsă – iar peste un sfert de veac niște tineri încrezuți erau să anunțe cu o obraznică solemnitate că de la ei, contra mea, începe cercetarea istoriei culturale a românilor —, pe care o compun trei părți: cea dintîi, dînd aceste capitole răzlețe, capabile de a interesa și prin evenimentele, prin amănuntele biografice la care se raportă, cea de-a doua, care, hrănită de experiența făcută în lungul și în latul țerii, încerca sinteza vechii noastre arte; cea de-a treia, în care se vorbea despre activitatea economică a trecutului (Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc).

Cele două părți din urmă vor fi reluate apoi după evenimentele din 1913 în lucrări întinse, dînd toată documentarea și întinzîndu-se și asupra ultimului element de umilă frumuseță, ca și asupra celei mai sărace din breslele vechilor noștri meșteșugari, dar bazele erau puse încă de atunci, de la aceste conferințe pentru femei al căror spirit răpede înțelegător trebuia cîștigat pentru opera de totală renovare a societății noastre, și noi cercetări m-au încredințat că n-aveam nimic de schimbat în ideile generale care se desfăcuseră de la sine.

Conferințile despre Doamnele noastre s-au întregit apoi cu alte studii despre viața femeiască, formînd volumul Viața femeilor în trecutul românesc din 1920, care, supt titlul Femeile în viața neamului nostru, s-a bucurat și de o a doua ediție, peste doi ani.

Putința de a continua în această direcție a prelucrărilor întinse mi s-a dat peste puțin prin întemeierea tipografiei mele de la Vălenii de Munte.