O viață de om așa cum a fost/Adăpostul din Vălenii de Munte

Jump to navigation Jump to search
XVII. Călătorii nouă și nouă lucrări O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XVIII. Adăpostul din Vălenii de Munte
XIX. Desăvîrșirea unui crez politic și social



Ziarul meu, a cărui istorie va intra în capitolul următor, cerea cheltuieli pe care, ou toată îngăduința”Minervei”, cu greu le-aș fi putut lua și mai departe asupra mea. N-am avut niciodată necugetata aplecare la datorii, care deosebește pe intelectualul român și firește nu puteam face obișnuita socoteală că, ajungînd la guvern, îmi voi putea plăti cu vîrf și îndesat tot ce voi fi împrumutat în opoziție. Bani străini m-ar fi apăsat prea greu pe mine, cel rămas supt atîtea raporturi așa de mult în urmă. Chiria crescută pentru căsuța din str. Buzești, unde mă pîrjoleam în caldele nopți de vară, îmi ajunsese cu mult peste mijloacele mele.

Într-o vară din anul 1908, o invitație a cumnatului meu Ștefan Bogdan, al cărui socru, Duro, reprezintă una din ultimele rămășițe ale burgheziei balcanice instalate în podgoria noastră, cu cîrciuma ei orientală, cu banul de dat împrumut și cu măgarul Pindului, mă duse la Vălenii de Munte, localitate al cărei nume abia-l prinsesem din pagini de cronică. Nu era pe atunci nici cale ferată, așa încît de la Ploiești se pornea pentru vreo două ceasuri de înaintare înceată în vechile trăsuri ce sunau de-a lungul văii Teleajenului din clopote pentru a speria pe lupi și a înștiința pe hoți; nici podul de la Drajna, legînd cu cele două linii ce țintesc una spre Țara Bîrsei, la Cheia, alta spre Bîscele Buzăului și Muntele Siriului, nu era încă întins. Un patriarhalism desăvîrșit, fără prăvălii în stil românesc cu coperișuri de aramă, cu stîlpi estetici și altă podoabă pretențioasă și inutilă, stăpînea localitatea unde, în margenea mînăstirii din secolul al XVII-lea, cu șirlăul ei de țigănie mai mult sau mai puțin înălbită, și a dungii de dugheni pitite supt umbrare, vegetau familii pe jumătate țerănești venite în parte din Ardeal și păstrînd în graiul lor ceva din particularitățile de vorbire ale locului de origine. Era aici o pace, o bună înțelegere românească, o armonie întîrziată, fără nici un amestec de populație străină, care cucerea îndată, ca și încunjurimea, pe care am străbătut-o în cîteva zile, descoperind tot ceea ce se ascundea necercetat în bisericile și mînăstioarele, în casele de moșneni înstăriți de belșugul prunelor din acele bătrîne sate.

N-aș fi gîndit că voi fi prins și păstrat durabil în acest loc prielnic gîndului și lucrului. Cel purtat prin multe locuri nu părea că poate prinde rădăcină pe un pămînt așa de îngust, unde totuși zările erau mai libere decît aiurea. Cădea atunci, prelungindu-se din zi în zi, una din acele mucede ploi de iulie cu care e darnic muntele nostru. Și nu cetisem nici îmbietoarele rînduri ale lui Vaillant din a lui Orograjie de pe la 1840, pe care așa de frumos le-a tradus apoi neuitatul meu tînăr prieten Vasile Bogrea pentru unul din Calendarele Neamului românesc. Dar, cum stăteam să plec, bălanul birjar sprinten al cărui nume îl arăta ardelean, Tohăneanu, îmi spuse cu prietenie țerănească ce bine ar fi pentru localitate dacă ar avea la îndemînă pe cineva ca mine (nu știu cine-i va fi dat ideea, foarte exagerată, despre valoarea mea, care stătea doar într-o întîie alegere, la Iași, ca deputat). L-am întrebat unde aș putea să mă așez pentru a îndeplini această măgulitoare funcțiune de patron al Vălenilor, pînă atunci așa de străin pentru mine. Și el mi-a arătat o livadă plină de buruieni, în care copacii, de multă părăsire, stîrpiseră și o căsuță simpatică în dărăpănarea ei, unde în ultimul timp stătuse o vrăjitoare care dădea în cărți și împrumuta cu dobîndă, ceea ce firește mi se va cere în primele timpuri și mie, în calitate de succesor și moștenitor al specialității. În față, la căderea serii, un cimitir vechi scînteia de luminile la morminte și răsuna de bocetele femeilor îngenuncheate. Iar alături, într-un fel de hardughie povîrnită, sunau pe tinichea ciocanele lui Moise, singurul evreu al localității, descălecat cu mulți ani în urmă tocmai de la Mihăilenii moldovenești ai lui Vodă- Sturdza, și atît de vălenar prin obișnuință, încît văduv, se îngrijea de copii, cari se chemau Filip și Mîndruța, singură mica ei soră Rașela amintind o religie de care tinichigiul, nepurtat de mult pe la sinagogă, era aproape cu totul despărțit.

Mi s-a spus că în adevăr acel colț de sălbătăcie, așa de părăsit încît nici cînele, frumosul dulău”Haiducu”, pe oare l-am adoptat, nu mai lătra la străinii cari intrau în voie ca în multe livezi fără stăpîn, e de vînzare și că prețul, de vreo patru mii de lei, trebuie plătit în mîna unui pîrlit de fotograf care se află la Ploiești.

Fotograful era evident aproape, romantismul acestui colț de pustiu mă atrăgea, fiica mea cea mare avea grabnică nevoie de aer, de necontenit aer – și ce frumoasă era aici imaculata iarnă, cu sărutul soarelui clar pe gheață, cu pitorescele cortegii ale irozilor mergînd foarte serioși, ca în Botoșanii mei, din casă în casă! – dar era o mică dificultate. De unde cei 4.000 de lei, și de unde tot ce mai era nevoie pentru ca în odăile goale de mult să se poată așeza o viață de familie și o groază de cărți fără care această retragere la țară ar fi fost o sinucidere?

Mi se vorbise mai demult de intenția pe care o avea Haret de a se scrie istoria bisericii românești. Subiectul nu mă atrăgea îndeosebi, iar cercetările preliminare îmi păreau foarte grele, cum și erau în adevăr. Părăsisem gîndul, și desigur fără oferta lui Tohăneanu n-aș fi primit nici pentru acest lucru o recompensă bănească. Așa însă mi-am călcat pe inimă și am acceptat. Peste cîteva săptămîni fotograful își primea plata și începeam refacerea căsuții, care era pentru mine la început numai un loc de retragere. Puteam să petrec o noapte acolo cu atunci tînărul meu elev Lăpedatu, bucuroși amîndoi de atîta alb pe părete, de atîta miros de proaspăt, de absoluta tăcere căzînd de sus din stelele limpezi. Vechiul coleg de la liceul din Iași, drul Pîrvu, era medicul orașului și, seara, în grădinița pe care am cumpărat-o acum, pentru fondul de cărți populare Cuvîntul, se aduna familia lui, a farmacistului Müller și alți localnici, serviți cu berea „tutungiului“ Anastasescu, pe cînd de aproape, de la”Zăneasca”, din casa boierească suită sus pe o bază de ziduri arhaice ca într-un colț de Dalmație, formidabilii dulăi țineau hangul veselilor lăutari din”Strada Artiștilor”, plină ciucure de istorică țigănie. Era ceva de creat în acest colț de lume pustie.

Și astfel povara chiriei și lipsa de bani a ziarului mi-au dat ideea de a mă muta cu totul aici, întemeind cu bani de la prieteni, deveniți acționari – și ce mari contabili am avut, tot unul și unul, perfecți la socoteli, dar fără nici un ban în casă sîmbăta, la plata celor trei sute de lei aur ai lucrătorilor prieteni! – ceea ce de mult visasem: tipografia mea, și pentru acest ziar, dar și pentru o largă editură românească.

Vedeam în încă tînăra mea închipuire orășelul schimbîndu-se: străzi largi s-ar fi deschis spre gara încă neterminată, casele lucrătorilor s-ar fi clădit pe ambele margini; o baie, o sală de adunare, o bibliotecă populară, pe care am și întemeiat-o îndată, ar fi dat caracterul cultural noii alcătuiri, pe care o speram încunjurată de simpatia activă a oamenilor în mijlocul cărora era să mă așez.

N-am putut face nici într-un șfert de veac, pe departe ceea ce visasem în momentul cînd m-am hotărît să mă închid în Vălenii de Munte, departe de un mediu în care sprijinul moral nu-mi lipsea de mult, dar așa de puțini mă ajutau să pun baza materială neapărată pentru urmărirea scopului meu. Dar subscriitorii se găsiseră, și încă răpede, capabili de a-mi da capitalul trebuitor pentru ridicarea zidurilor și procurarea mașinilor. Bunii meșteri, plini de tradiție, ai localității lucrau de zor la isprăvirea clădirii începute în primăvară, și astfel, de Paști, în anul 1908, eu puteam să privesc zidirea isprăvită și, așteptînd pe meșterii mei cari, cu Nicolae Stroilă și Constantin Onciu în frunte, îmi veneau de la vechea tovarășă”Minerva”, mă încîntam în grădinița din fund supt pomii în floare, priveliște pe care n-o mai văzusem din copilăria mea botoșăneană, de aburirea vîntului proaspăt al dealului și de ușoara muzică a albinelor scormonind în florile prunilor numai o zăpadă. O mulțămire care nu se poate rosti prin cuvinte-mi cuprindea trupul și sufletul întreg. Solemn, impresionat, curierul fără uniformă aducea în acest loc depărtat de vuietul politicei bucureștene maldărul de corespondență al ziarului meu.

Inaugurarea mi-a adunat pe toți prietenii. Gustam mîndru ciudata simfonie pe care o făcea motorul american cu detonație, ale cărui pîcîieli le ascultam, le pîndeam cu grijă și de la distanță în primblările mele și uruitul greoi al rangelor de fier din cele două mașini luate în parte pe datorie și din care una, în viață și astăzi, poartă data Războiului pentru Independență.

Cea dintîi publicație mai întinsă, a cărei frumoasă înfățișare era o datorie de onoare pentru noi toți, cari știam ce a fost și ce este”Minerva”, a fost firește Istoria Bisericii, care-mi plătise casa. Se tipărea în același timp cînd în odăița de lîngă culoarul în care-mi grămădisem cărțile indispensabile, celelalte fiind depuse pentru ani de zile la Liga Culturală, înjghebam paginile manuscripte ale lucrării.

Ușor nu era nici într-o privință. Sîmbătă seara, tragedia plăților, care cu valuta de atunci nu întreceau – am spus-o – cu mult trei sute de lei. Contabilii cei adevărați eram eu și soția mea, contabilul de formă din odăița de sus, deasupra tipografiei, avînd doar sarcina „științifică“ de a constata prin metodele specialității sale un „cîștig” din care eu nu găseam nimic în saltarul-casă al biroului moștenit de la călugărul Varahiil. Dar în fiecare seară desperatele lătrături ale lui”Haiducu” păreau că anunță asaltul unei bande de hoți, și, din cînd în cînd, împreună cu corul nocturn al găinilor mele, se auzea căzătura fatală în pivniță a unui iepure de casă, speriat de salturile apărătoare ale dulăului. Și vîntul părea că va străbate prin păreții de paiantă. O, nu e ușor să te faci țeran la treizeci și șase de ani! Numai, grămădiți în două cămăruțe și cu bătrîna mea mamă, patru copii dormeau somnul vrîstei lor fericite.

Fusesem invitat să dau conferinți asupra trecutului armatei noastre. Ele se țineau undeva în Calea Victoriei înaintea unui auditoriu de ofițeri. Am putut constata încă de atunci cît de înțelegători sînt ei la orice problemă, chiar cînd nu atinge de-a dreptul cariera și preocupațiile lor. Poate de aici a ieșit ideea de a mă înscrie între colegi pe cari abia i-am cunoscut în treacăt ca pe interesantul bătrîn basarabean Arbore, icoană de stareț istovit de posturi, supt coama de vechi revoluționar, pe care-l prețuiam și ca prezentator pentru Academia Română al patriei sale celei mici, ori pe magistratul Oscar Niculescu, cu care era să mă întîlnesc pe scaunele Senatului, ca profesor cu anul – cum a rămas obiceiul – la Școala superioară de război. Dar din acele cîteva conferinți duse mai departe, întîi pînă la moartea lui Mihai Viteazul, apoi și pînă la epoca Regulamentului Organic, a ieșit cea dintîi istorie a luptelor noastre, la care, din punctul de vedere al însuși organismului luptător, s-au adaus pe urmă adîncitele cercetări de specialist ale generalului Radu Rosetti.

Putința tiparului făcu să mă gîndesc la întregi serii de publicații care, foarte puțin vîndute, de librari cari nu știau să recomande o carte, se acumulau îngrijorător în depozitul tipografiei, pînă ce ocupația germană le va distruge cu grămada, puind capăt în acest chip violent și sălbatec unui mare vis de editură.

Am dat astfel, crezînd că se pot găsi cetitori pentru cărticica ieftenă, un șir de conferinți ținute în deosebite părți ale țerii, pretutindeni în legătură cu trecutul, cu tendințile și posibilitățile locale: „vadul“ de la Rîmnic, mînăstirea de la Sinaia, Dunărea de la Giurgiu, – și s-au adaus și altele, ca aceea despre naționalismul lui Nicolae Bălcescu, despre rolul tradiției în creșterea femeilor române, conferința ieșană, stenografiată, despre nevoia întregirii cunoștinților istorice. Era vremea, cum se va vedea, în care secretarul Ligii Culturale avea datoria de a duce peste tot locul în același timp critica severă a lucrurilor de atunci și convingerea, adînc înrădăcinată în spiritul meu, că și un alt fel de viață se poate.

Cum se începuseră, încă de la 1907, cursurile de vară de la Vălenii de Munte, al căror rost voi căuta să-l luminez în alt capitol, cîteva din multele lecții de acolo, în general pierdute, și-au găsit locul în acest îndrăzneț șir de tipărituri, precum Viața românească a Ardealului, despre care nu se vorbise de la Părțile alese, de un caracter solemn, erudit, constituțional și juridic, ale lui Bariț, sau despre Balada populară românească, a cării împărțire în cicluri am încercat-o, și le mențin așa și pînă astăzi (1910), ca și despre portul popular românesc, care pînă atunci nu fusese înfățișat în capitolele lui locale (1912), întregindu-se astfel pe încetul acea enciclopedie românească a cării noțiune mi se impunea tot mai mult. Pentru Liga Culturală am început apoi o serie de calendare care dădeau culegeri de articole despre ceea ce privea viața noastră națională întreagă, cu însemnarea evenimentelor din cursul anului: va veni poate vremea cînd un istoric literar cu interes pentru spiritul vremii se va opri și asupra acestor osteneli pe care nu le-a întrerupt vremea.

Atît de uitata literatură mai veche mă interesa, și nu numai din punctul de vedere al istoricului, care adăusese, în 1904 încă, la cartea răspinsă de Academie vreo două sute de pagini, intitulate Istoria literaturii religioase a românilor pînă la 1688, în care se începea cu cele dintîi traduceri ale cărților sfinte, pe care le porneam supt impresia unuia din ascuțitele studii de filologie ale dlui Candrea, cu cei dintîi ani ai secolului al XV-lea, cînd se exercitase asupra românilor din colțul între Maramurăș, Ardeal și Moldova influența propagandei vulgarizante a husiților, – teorie pe care filologia dlui O. Densusianu și a elevilor săi continuă, fără dreptate, s-o încolțească din timp în timp.

La 1907 am avut ideea de a interesa cercuri mai largi în cunoașterea literaturii care precedase pe aceea pe care, cum se va vedea, o recomandam așa de călduros în revista Sămănătorul, revistă ce mi se încredințase, și-i dădeam o altă direcție decît cea de la început, învederîndu-se că nu făceam nici un act revoluționar, ci intram în tradiția de mai multe ori seculară a scrisului nostru celui sănătos și durabil. Am făcut deci încercarea unor cursuri de seară la Facultatea de litere și succesul m-a încurajat: venea mult tineret și se adăugea și altă lume în acea „sală numărul patru“ în care de peste zece ani de zile îmi făceam cursul obișnuit; am ajuns a stîrni și unele gelozii, cu cereri formale de a se interzice o asemenea concurență ilegală.

Redactîndu-mi acasă conferințile, am putut să dau încă din 1907 întîiul volum din Istoria literaturii române din veacul al XIX-lea în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, ducînd expunerea pînă la 1840. Am continuat apoi, deși conferințile serale se opriseră. Al doilea volum, atingînd și anul 1848, a ieșit tot în București, la”Minerva”. Iar pe al treilea, pînă la 1866, îl lucram în ceasurile „libere“, tipărind încet, bucată de bucată, în măsură ce făceam lucrul, în tiparnița mea proprie. Chiar în acest an, după o așa de lungă întrerupere, am căutat să pornesc după reeditarea, și prefacerea în parte, a cărții care cuprinde veacurile anterioare – și voi spune cu ce dificultăți care mă țin în loc – prelungirea după „noua direcție” a”Junimii”. Căci multe păreri false s-au încetățenit asupra acestei perioade, prin anume interese, răpede servite de inerția publicului și, pentru învățătura vremurilor dezorientate de azi, sînt încă de deschis unele perspective.

Textele înseși meritau să fie prezintate din nou, pentru acest secol al XIX-lea care abia se închisese, lăsînd o neclară moștenire așa de bogată. Astfel cetirea prin ziarele care odinioară serveau așa de mult ca singurul mijloc de tipărire și preocupațiile de istoria religioasă pe care o scriam m-au făcut de am publicat, fără să am în vedere un public anume, cîteva frumoase predici, dintre care una și a ultimului reprezentant al curentului de cărturărie călugărească paisian, schivnicul de pe Scaunul metropolitan din Iași, fostul profesor și dascăl de cîntări, neobositul iubitor de cărți Iosif Naniescu, a cărui gîrbovă umbră albă o văzusem în strana catedralei pe care izbutise a o duce la capăt (Cuvîntâri de înmormîntare și pomenire din veacul al XVII-lea pînă la 1848; 1909). Poate că ar fi găsit în aceste sincere, calde și pioase pagini oarecari îndreptări cuvîntătorii bisericești de atunci, căci era și o tendință de „revoluție” religioasă, întrupată atunci în arhimandritul Scriban, obiectul celor mai mari speranțe, ale cărui predici pline de viață vie, și de o așa de bună formă literară, se tipăreau la Vălenii de Munte. Dar și aceste ediții de texte cu cheltuială de bani, fără a mai pomeni atenta muncă de editor, zburau zădarnic în vîntul patimilor, care singure erau o realitate.

Întîmplarea, care de atîtea ori mi-a fost peste măsură de prielnică, era să mă aducă a tipări, cu aceeași indiferență pentru acoperirea cheltuielii, una din cele mai prețioase cărți din tot trecutul nostru. Nu mai știu în ce legătură, plecînd de la Botoșanii copilăriei mele, ajunsesem cu niște tovarăși la Coșula, unde un mic spital se găsește singur în cuprinsul frumoaselor ziduri din secolul al XVI-lea, încunjurînd o biserică de cel mai bun stil, care ne rezervă încă surpriza frescelor, din care cîte una se ițește prin spărturile tencuielii vulgare. Pe cînd un dejun gustos, care-mi reunise prietenii la doamna doftoreasă, mă chema la fiecare cinci minute, răsfoiam prin cărțile de slujbă după obișnuitele însemnări pe care le culegeam de atîția ani de zile. Ceva părea că mă reține, căci era evident că – în deosebire de cutare biserică de pe Tîrnave, unde mi-a răsărit înainte un al treilea exemplar, mai complect, din Triodul-Penticostariu al secolului al XVI-lea, făcînd gelos pe Bunea, cu care călătoream, – nu era acolo decît o garnitură modernă fără interes. Dar m-am obișnuit să nu desprețuiesc nici un loc, oricît ar părea de zădarnică munca de cercetare, și astfel, în același Ardeal desfăcusem de pe coperți de lemn aruncate niște fragmente de manuscripte slavo-române de cel mai mare interes sau culesesem din praful prea obișnuit în multe lăcașuri sărace de peste munți o parte din legenda, scrisă înainte de 1600, a sfintei Paraschive. Aici, ochii obosiți de flămînd mi se opriră pe un manuscript de la începutul secolului al XIX-lea, asupra unei foi în care prea adeseori erau nume de lucruri și de personagii orientale ca să fie una din cărțile bisericești obișnuite. Uimit, m-am încredințat îndată că am înaintea mea, în acest volum de banală înfățișare, traducerea integrală a lui Herodot, unul din titlurile de glorie ale vechi noastre literaturi, – și încă redată fără nici o schimbare în formă, de copistul de acum o sută de ani. Nu știu cum voi fi mîncat în casa primitoare a amabilei doftorițe, dar seara, în tren, am dormit cu capul pe povestea depre Dariu al lui Histaspe, despre zeii animali ai Egiptului și scito-geții de pe malurile Mării Negre. Inteligentul meu șef de ateliere, d. Onciu, pe care numai soarta l-a împiedecat de a se face un cărturar, a descifrat apoi rînd de rînd la vingalac întinsa povestire, pe care o verificam, o comparam cu originalul și o adnotam dînd neamului meu, la 1909, cu o deosebită bucurie, acest tezaur de limbă.

De mult, Învățăturile lui Neagoe Basarab zăceau într-o ediție din vremea Regulamentului Organic sau în paginile, atît de greu de găsit, ale Arhivei istorice a lui Hasdeu. Era păcat de frumosul stil al traducătorului din slavonește, care lucra probabil după îndemnul”Basarabilor” de mai tîrziu, Radu Șerban, Matei-vodă sau poate și Constantin Brîncoveanu, care-și zicea”Basarab”, și păcat și de atîta autenticitate istorică, pe care, în spiritul meu măcar, n-a izbutit s-o clatine acribia hipercritică a filologului grec, mutat la o catedră universitară de la noi, învățatul profesor Demostene Russo. Am dat astfel, la 1910, și o ediție nouă din această carte fundamentală, indiferent de caracterul de compilație pe care l-a deslușit așa de bine d. Russo însuși.

Se va vedea îndată cum fusesem adus, aș zice chiar: silit să mă îndeletnicesc cu deslușirea sintetică a întregului nostru trecut. Tipărisem demult o Istorie a evului mediu și o Istorie modernă pentru școli, fiind adus la aceasta de cunoștința lipsei de valoare a cărților ciupite după străini care se întrebuințau atunci în bietele noastre școli secundare, de învățare pe de rost a unor pagini fără cugetare, fără sentiment și fără stil. Pe cea dintîi am scris-o, strîns, poate prea strîns, cum e firea mea; pe cea de-a doua, desigur prea „vorbită” și prea vorbăreață, am dictat-o dlui Stahl, devenit un așa de bun și dezinteresat prieten, care punea fără nici un gînd de răsplată inegalabila sa stenografie la îndemîna mea. Nu credeam că împotriva manualelor, care nu erau un mijloc de cîștig ca altele, ale singurului profesor superior de istorie universală, care se întîmplase să fie și un scriitor și – publicasem demult o conferință, ținută la cercul profesorilor secundari, și înaintea impasibilului Haret, ca să arăt prin acea „utopie didactică“ absurditatea vinovată a unui învățămînt sprijinit pe singura rutină a colegilor mei de la licee și gimnazii – nu credeam, zic, că mi se va arunca în obraz în chip statornic învinuirea că scriu neînțeles, la care se va adăugi și observația cutărui raport de la Ministerul de Instrucție că-mi permit a judeca faptele și că deci cartea mea poate să strice sufletele copiilor. Dar, cum pînă atunci astfel de acuzații nu mi se strigaseră în față, direct, chiar și de ultimul invalid intelectual lipsit de creștere, am ostenit încă o dată pe d. Stahl primblîndu-mă de dimineață pînă seară, de mi se rupeau genunchii, ca să-i dictez și o Istorie a românilor pentru școli, pe care o înțelegeam – o ediție deosebită a și purtat acest titlu —, și pentru „poporul românesc“.”Poporul românesc“ nu și-a bătut capul cu dînsa, decît în Ardeal, unde voi spune cum o treceam, ca marfă oprită de cenzura maghiară, iar în învățămînt, cîte un fost elev al meu tolera acest manual de credință și căldură doar în cursul superior, unde elevi mai dezvoltați ar putea să înțeleagă și „fraza încîlcită a lui Iorga“.

Am crezut însă, chiar de atunci că, oricît ar căuta un om de astăzi să se apropie înțelegător și simpatic de acele vremuri, altele sînt vibrările sufletești pe care le provoacă atingerea de-a dreptul cu însăși slova contemporanului. De acolo, urmărit și de intențiile mele revoluționare în domeniul pedagogiei, am tipărit, la cîteva luni de distanță, pe lîngă o ediție populară a vieții lui Mihai Viteazul, de un boier din acele vremi, intercalată în compilația logofătului cantacuzinesc Stoica Ludescu, și pe lîngă traducerea, de pe la 1840, îndreptată de mine, vers de vers, a cronicii grecești a lui Stavrinos, lăudător al aceluiași viteaz, o întreagă istorie a țerilor noastre compusă numai din fragmente de cronici, acel volum Din faptele străbunilor care nu s-a învrednicit de o a doua ediție. Scrisorile contemporane au venit și ele la rînd, și era pentru mine o bucurie să corectez acele rînduri pline de pasiuni așa de nobile, de o duioșie așa de comunicativă și de o așa de adîncă înțelepciune: Scrisorile domnești din 1911 și, în anul următor, Scrisorile de boieri. Numai după mulți ani, în legătură cu lucrări de sinteză în aceste două domenii, am putut adăugi Scrisorile de negustori, de care nici un negustor nu s-a interesat, Scrisorile de meșteri, așijderea cu Scrisorile de femei care au trecut, dăunăzi, total neștiute, trebuind ca Institutul pentru studiul istoriei Sud-Estului european, creat de mine, să ia asupră-și spezele, trimețînd gratuit elegantele volumașe, în care, și la anii mei înaintați ca și în tinereță, pusesem atîta grijă pioasă.

În aceste scrisori intră de la sine, în legătură cu înălțarea la Iași a statuii lui Cuza-vodă, care-și are o întreagă poveste, pe care cetitorul o va găsi în altă parte, și publicația de prinos a Scrisorilor, mesagiilor și proclamațiilor celui așa de adînc român și moldovean în inima lui generoasă.

Pentru a da și cercetătorilor, cari se înmulțeau, ai mînăstirilor noastre, o îndreptare – căci prea mult mă jignea învîrtirea în călcîie, ignorantă și pretențioasă, a nobilelor și cultelor doamne care apar într-un zbor de văluri albastre și dispar în aceeași fluturare grăbită, atunci cînd, cu o reculegere de care ar fi capabilă inteligența lor mai bine sfătuită, sînt acolo atîtea lucruri pentru mintea și pentru inima lor —, am reprodus în broșură și am întregit studiile asupra Hurezului și mînăstirii Neamțului (ambele din 1912). Ele făceau parte dintr-un întreg plan în legătură cu monumentele istorice, în Comisiunea pentru ocrotirea cărora intrasem, nu fără obișnuita împotrivire. Era vorba și de scurte călăuze, ca aceea pentru Snagov, apoi de două ori retipărită, de cărți poștale ilustrate și chiar de un calendar istoric, dînd, cum se face în Italia, în Germania, pentru fiecare zi, cu cîteva cuvinte de explicație, un monument sau un portret, în legătură cu amintirile pe care le trezește acea zi. O dată, pentru o societate de doamne care căutau un mijloc de cîștig mai distins decît chetele, balurile, ceaiurile și garden-party-urile, am făcut să se tipărească un număr de cărți poștale splendid ilustrate care înfățișau litere ornate de pe documentele noastre. Foarte tîrziu numai, talentul fiicii mele Magdalina va putea să deie, cu ajutorul bănesc al fostului meu elev Moisil, un întreg mic album de asemenea podoabe, care a fost foarte bine primit în străinătate, și ignorat în aceeași măsură la noi. Numai acum cîteva luni, am putut, după cîteva note în cartea mea generală despre arta românească veche, să descriu și să explic amănunțit ce comoară avem și în această privință, prin trei conferințe, ținute în sala Dalles de la București, înaintea unor bănci în mare parte goale, vorbitorul fiind un biet indigen, iar subiectul fără interes pentru nobilii domni în frac și nobilele doamne în ținută de bal, cari se omoară la sosirea oricărui vorbitor exotic – deși nu atunci cînd îi fac răul serviciu de a-l recomanda cu permanenta mea impopularitate.

O ediție nouă, elegantă, portativă, a poeților clasici mi-a părut că e o necesitate. Pentru aceasta am ales ce e mai frumos, mai îngrijit ca formă în opera lui Asachi, deprins la școala italiană de la începutul secolului și atît de neînțeles tocmai prin caracterul complex al formei sale. Un frumos volum, legat în simili-pergament, n-a aflat decît un număr extrem de redus de cetitori. Optimismul meu îmi ascundea zădărnicia unei astfel de încercări, iar a mă adresa la stat pentru desfacerea prin școli și biblioteci populare, mijloc la care cu frîngere de inimă a trebuit să recurg mai tîrziu pentru alte publicații, nu-mi stătea în obicei. Mi se pare că nici astăzi poetul ieșean nu se citează după ediția mea, îngrijită cu atîta iubire. M-am trudit apoi să readuc primele poezii ale lui Alecsandri la forma inițială, mult mai firească, și un al doilea volumaș s-a adaus la o colecție osîndită de la început. N-am uitat nici pe Bolintineanu, din care era puțin de cules, pe Crețeanu, pe poetul bucovinean Petrino. Prin îndrăzneala unui vers așa de nou, prin raportul lui cu folclorul, pe care-l strînsese cu ajutorul elevilor lui, mi se impunea și Baronzi, din care poate nu s-a cumpărat un singur exemplar […]. La dezvelirea statuii lui Cuza-vodă, prezintam unui public care se menținea îndărătnic inexistent, o antologie a poeților Unirii, în scrisul cărora erau bucăți surprinzător de încă vii. Colecția va fi fost arsă ori topită în cazanele fabricilor de hîrtie supt ocupația străină. În alt format, începusem o editare a proverbelor, traducînd pe cele orientale, și am cules ceva și din hîrtiile lui Baronzi, pe care mi le încredințase, cu manuscripte de romane, o bătrînă profesoară, fiica lui, măritată cu un inginer Ghirgiu – le-am dat Academiei Române —; ba am publicat și o broșură populară de cîntece, cu intenția de a se persevera dacă n-ar fi intervenit lipsa de interes, în sfîrșit vizibil, lipsa de bani și tot ceea ce a tulburat apoi așa de adînc societatea românească.

Într-o zi, uitîndu-mă prin vechile rafturi proaste ale părții din bibliotecă pe care o dusesem cu mine, am găsit rarisima carte a Peregrinului transilvan de Ioan Codru Drăgușanu, grozavă ca înfățișare în ortografia ei cipariană și cu amestecul nesăbuit al cuvintelor latine pe care le-a răspins limba. Dar era acolo un izvor așa de puternic și limpede de tinereță, de spirit popular, de observație atentă a lucrurilor străine, de simpatică filozofie proprie… Și atunci am rugat pe d. Onciu, care nu era încă șeful meu de atelier, să reproducă acest text, înlocuind cu cuvinte vii acele umbre latine: unde nu găsea cuvîntul, îl adăugeam în corecturi. Și s-a făcut astfel una din cele mai frumoase cărți din toată literatura noastră, care a trebuit apoi și retipărită.

Așa mergea tipografia noastră, cu spor numai pentru depozit. Cît privește sprijinul de afară prin comenzi, doar dacă drul Elefterescu, om preocupat de viața și cultura populară, tipărea la noi; acționarii înșiși nu-și mai aduceau aminte că au o tipografie, care pe încetul mi-a căzut mie ca un fruct putred și părăsit.

Toate aceste publicații plecau în mare parte din noua încredere în mine pe care mi-o dăduse scrierea și primirea Istoriei poporului românesc în cadrul formațiunilor sale de Stat, în limba germană (1905).

Credeam că Lamprecht, cu care avusesem așa de puțin a face, de altfel, mă uitase cu totul cînd, în 1904, marele istoric german, care primise conducerea vechii și importantei colecții de istorie universală, inițiată de Heeren și Uckert, îmi scrise pentru a-mi arăta nevoia de a se face și o Istorie a românilor, întrebîndu-mă cui ar putea să o încredințeze, atenție care m-a atins adînc și pe care o datoram, cred, cuvintelor pe care le găsiseră pentru mine studenții români de la Universitatea din Leipzig. Ele-i dăduseră lui Lamprecht destulă încredere în judecata mea pentru ca să fiu consultat apoi pentru istoria tuturor popoarelor din sud-estul european, ceea ce mi-a îngăduit să fac a se opri o monstruoasă istorie în cinci volume a Ucrainei, istorie neexistentă, pe care o propunea separatismul naționalist al învățatului, dar confuzului Hrușevski, care a dat apoi, în traducere germană, o nespus de stufoasă parte întîi a povestirii sale, și să pun în legătură, pentru sîrbi, pe fostul meu profesor cu Jireček, ceea ce a dat științii nu numai cele două volume, cu desăvîrșire nouă, ale acestuia, în colecția Lamprecht, dar l-a adus să publice, în Memoriile Academiei din Viena, partea, așa de întinsă, despre instituții, care nu se potrivea cu proporțiile ce i se admiseseră.

Am spus lui Lamprecht, cu toată sinceritatea, că dacă se adresează lui Xenopol, care terminase de mulți ani Istoria românilor din Dacia Traiană și o prescurtase într-o formă franceză, prea largă pentru epoca mai nouă, trebuie luată precauțiunea de a cere ceva nou, revăzut asupra izvoarelor. Lamprecht reveni, cerîndu-mi mie să iau asupră-mi o sarcină așa de grea pentru o conștiință delicată.

Nu mă gîndisem niciodată la alcătuirea unei atît de vaste sinteze. Scurta privire asupra vieții neamului nostru, pe care mi-o ceruse d. Tăslăuanu pentru frumoasa-i revistă Luceafărul și care, imediat uitată de mine, în așa fel încît am descoperit-o cu mirare în bibliografiile de mai ieri, s-a publicat acolo la 1906 fără a se trage aparte.

Toată partea veche, daco-romană, nu mă ocupase niciodată. Părți întregi fuseseră însă tratate pentru publicații amănunțite, ca Istoria lui Ștefan cel Mare, Istoria lui Mihai Viteazul, prefața de la volumul XI din Hurmuzaki, care dădea tot secolul al XVI-lea înainte de Mihai, aceea de la Studii și documente, IV, în care era vorba de relațiile noastre cu Ardealul în al XVII-lea; istoria mai veche o atinsesem în notele de la volumul III din aceeași colecție, discutînd informații nouă găsite de mine, pe lîngă cele din al treilea volum al Actelor și fragmentelor; vorbind de Cantacuzini, complectasem refacerea istoriei noastre pentru secolul al XVII-lea ca evenimente interne. Prin cele două prefețe despre Callimachi, veacul al XVIII-lea, care fusese cercetat amănunțit și în analiza cronicilor pentru Istoria literaturii din această epocă, fusese lămurit aproape în toate colțurile lui; prefața de la volumul X dădea toată istoria economică a acelui timp și, așteptînd Istoria lui Tudor din 1906, mersesem și dincolo de activitatea boierilor reformatori, pe care o analizasem acolo și o deslușisem și în Convorbiri prin explicarea unei scrisori a lui Hammer, istoricul Imperiului otoman, și prin rezumarea corespondenței Mitropolitului muntean Filaret. Ajunsesem deci pînă la instalarea domniilor pămîntene. Dacă Regulamentul Organic, care-mi era antipatic, cu palidele lui umbre domnești, și anul 1848, care fusese pus într-o nouă lumină de marea publicație comemorativă încredințată de D. Sturdza lui Nerva Hodoș, ceea ce-mi va permite să public în revista mea Floarea darurilor un studiu despre Craiova și Unirea, îmi erau mai puțin cunoscute, în schimb, prin tipărirea actelor lui vodă-Știrbei, prin răbdătorul studiu asupra Vieții și Domniei lui atinsesem epoca Unirii, pentru ca numai în 1909, adunînd manifestațiile în scris ale lui Cuza-vodă, să dau pentru inaugurarea statuii Domnului de la 1859 și liniile de căpetenie pe care le cere o cît de largă prezintare a operei lui (Unirea Principatelor, 1909).

Toate acestea, n-ajungeau însă. Ele trebuiau topite într-o operă sintetică, de care am fost legat timp de un întreg an de zile, reducînd toate preocupările mele la cugetarea, plină de îndărătnice îndoieli, asupra arhitecturii și dezvoltării ei. Era și marea dificultate a redactării direct în limba germană; primele două, trei coli se vor tipări cu textul meu neschimbat; asupra celorlalte s-a întins revizia, foarte atentă, a unui tînăr învățat german, cu care era să colaborez pe urmă la refacerea Istoriei universale a lui Helmolt și căruia Lamprecht. Îi încredințase organizarea unor istorii ale provinciilor germane, Armin Tille.

De la început am cutezat să sparg obișnuitul cadru pentru ca, trecînd dincolo de ideea teritorială, care m-ar fi strîns între granițile, înguste și necontenit crîmpoțite, apoi larg sfîșiate, ale principatelor, acelor „țerișoare” de care tot vorbea D. Sturdza și retorica oficială pentru a face plăcere regelui, ctitor de viață nouă, să pot trata, cu sentimentele care mă stăpîneau și care se strămutau în sufletul epocii întregi, și viața românilor de peste hotare. A fost deci, cu asentimentul tacit al lui Lamprecht – și-mi era așa de frică de un refuz! – o istorie a românilor în cadrele formațiunilor lor de Stat. Și, în dispoziția de critică a spiritului meu, mi-am îngăduit încă o inovație: aceea de a da, la sfîrșit, vreo sută de pagini despre România și poporul românesc întreg, așa cum erau atunci, la 1905.

Își poate închipui cineva cum a fost primită această carte, în care abia era vorba de partide, iar numele celor mai mulți bărbați politici nici nu erau pomenite, cu „opera” lor cu tot, de însuși D. Sturdza, care încercase să mă facă a-i prezintă spre cenzură manuscriptul! Ce indignare! Mă țineam deci continuu de fapte rele… În locul banchetului de care fusese vorba, se anunța acuma o întreagă scriere de înfruntare, firește tot în limba germană. Cînd editorii au trimes lui Carol I cele două frumoase volume, splendid legate, n-au primit, cu toate întrebările lor, nici un semn de acceptare, necum de mulțămită. Mi s-a spus că mai mult decît orice îl indigna pe rege faptul că domnia lui și a lui Cuza-vodă cel răsturnat se găseau în același capitol.

Dar emoția a trecut, și cartea a rămas. Critica străină, adecă numai cea germană, a fost foarte favorabilă. Weigand de la Leipzig, Korduba, istoricul ucrainian, și alții și-au arătat satisfacția lor, nu numai pentru că de acuma era la îndemînă o istorie a românilor bazată pe ultimele cercetări, dar și pentru felul cum era prezintată materia, apreciare care putea să-mi placă mult mai mult decît orice aprobare sau rectificare a detaliilor, care într-un așa de vast ansamblu pot să fie discutabile.

Cineva a observat că lucrarea întrece cu mult planul colecției, Helmolt însuși găsind cuvinte de apreciere pentru „românul cu mațele de aramă” care, în adevăr, cu cît țineam în spate și totuși nu stăteam pe loc, aș fi putut să fiu eu. La noi, Maiorescu s-a convins că, tipărit în străinătate, nemțește, și într-o astfel de colecție, s-ar putea să fie ceva de capul meu. Singur Ioan Bogdan a găsit cuvinte de recunoaștere pentru această carte; mi s-a părut însă că, măcar un timp, relațiile cu Onciul au devenit mai reci. Față de urile care, și din alte motive, vor reveni sălbatece, nu mai era acum nici totuși atît de necesara ligă a celor trei. Pentru expoziția din 1906 Onciul va da o scurtă istorie a românilor după cele mai stricte tipare tradiționale.

Această trudită sinteză n-am putut s-o văd tradusă în românește decît foarte tîrziu, după război, de fosta mea elevă, dna Enache Ionescu, și încă a trebuit ca tiparul, în condițiile cele mai umilitor de modeste, să aștepte pînă la 1922, deci șaptesprezece ani de la apariția originalului german și să se prelungească nu mai puțin de șase ani, pe cînd sîrbii au ținut ca lucrarea lui Jireček despre istoria lor să apară în același timp, tradusă de elevul lui, Radonic, ca și forma străină.

De ideile dintr-însa, care însă erau în continuă dezvoltare, am fost stăpînit cînd am dat pentru Luceafărul un rezumat și cînd am scris, în legătură cu o aniversară din istoria poporului italian, o scurtă prezintare a istoriei noastre, Breve storia dei Romeni, care a ieșit din tipografia mea la 1911. Carte scrisă cu mult avînt, într-o limbă pe care o cunoșteam de mult și o vorbeam curent, dar care rezervă multe surprize străinului, cum mă conving de cîte ori încerc din nou a scrie direct într-însa. Anume îndoieli și atunci m-au făcut să recurg la fostul meu elev, fiul cel mai mare al lui Frollo, pentru o revizie, care s-a vădit a fi neîndestulătoare din partea unui italian născut și crescut la noi. Criticile italiene n-au lipsit cărții care „știe prea mult franțuzește și nemțește”. Dar e curios că, atunci cînd am alipit unele capitole, referitoare la relațiile dintre noi și italieni, la o altă istorie a românilor, tradusă de dna și d. Antohi (doamna e italiancă), îndreptările au fost extrem de puține și judecata a fost totuși alta. Dar de scris italienește, cu toată lecția care mi se face la orice ocazie, tot nu m-am dezvățat.

Răscolind pentru istoria românilor în cronicile bizantine, am avut ideea de a scoate din ele tot ce poate servi pentru o istorie sprijinită pe izvoare a Imperiului bizantin însuși. Am și astăzi aceste note amănunțite, împărțite pe capitole, și care-mi sînt încă de un oarecare folos.

Ajunsesem a cunoaște din 1901, la Veneția, pe Horatio Brown, cel mai vechi și mai harnic dintre cercetătorii arhivelor, dar și cel mai izolat și mai tăcut, care era delegatul englez pentru alcătuirea volumelor venețiene, admirabil lucrate, din marea colecție de State Papers care se publica de guvernul lui. Mi se părea curios că el nu schimbă nici o vorbă cu nimeni, și am pus rămășag cu soția mea că mi-l împrietenesc într-un ceas, și anume în așa fel încît, pînă la ceasul trei îmi va face și o vizită. Mi-am adus aminte că în Revue critique era o dare de samă despre una din lucrările aceluia care a dat, cu essay-uri foarte bine scrise despre aspectele Veneției, o istorie a tiparului venețian și, în colecția de Temple primers a editorului Dent, cel mai bun rezumat de istorie a republicii. Bănuiam că nu cunoaște aceiastă recenzie – și sîntem cu toții așa de sensibili la dînsele, deși știm mai bine decît orice critic ce este în cartea noastră… – și așa și era. Am căpătat de la arhivistul amic – o prietenie strînsă mă lega de Riccardo Predelli, mort așa de blind la masa lui de lucru, pe care-l ajutasem la identificarea numelor de localități orientale în colecția Commemorialelor și aveam atîta simpatie pentru della Santa, prea iute răpit stimei generale – informații asupra materiei care-l preocupa momentan pe voinicul englez, și i-am putut strecura un inedit privitor la un alhimist rătăcit prin Bavaria, în cea mai strînsă legătură cu aceste preocupații. Și din vorbă în vorbă iată-l că se duce acasă și apare înainte de ceasul trei înaintea locuinții mele din Caile del Ridotto, aducînd acelea din scrierile lui despre care-i spusesem că m-ar interesa foarte mult, dar nu le am. Mai pe urmă am fost și în frumoasa lui reședință din Cà Torresella alle Zattere, un palazzino plin de rari lucruri istorice, și am fost primiți în halat și în papuci, oferindu-ni-se un excelent ceai, dar aproape fără a vorbi nimic; peste cîțiva ani, cînd și el a plecat din lume, m-am gîndit să cumpăr pe sama Institutului Sud-Est european casa, pentru oaspeți români, dar se făcuseră reparații scumpe, și a trebuit să renunț.

L-am întrebat pe Brown dacă în colecția lui Dent, pe care n-am avut niciodată marea onoare de a-l cunoaște, deși l-am căutat la Londra – așa o fi editorul englez! – s-ar putea tipări o istorie bizantină, pe care, bineînțeles, aș scrie-o franțuzește, cele dintîi încercări de a scrie direct în englezește trebuind să fie de acum cîțiva ani numai – și au ieșit foarte prost. Răspunsul a fost favorabil, și m-am pus la lucru, căutînd să prind în cît mai puține pagini ce e mai esențial, dar și mai caracteristic, ceea ce nu înseamnă și ce e mai pitoresc, pentru a măguli pe cetitor, din această permanență imperială de peste o mie de ani. Aceasta fără a alerga de la un studiu străin la alt studiu străin, cum se face de obicei pentru a redacta un manual convenabil ci, după concepții proprii, recurgînd necontenit la izvorul contemporan. A ieșit astfel un opuscul în care pe fiece pagină pusesem, curajos, pecetea cugetării mele înseși. Manuscriptul a fost trimes la Londra, unde a găsit un excelent traducător în d. Powles, cu care n-am avut nici un raport personal. Primirea a fost foarte bună și din partea filologilor cari se ocupă, ei mai ales, de Bizanț și ale căror exigențe sînt cunoscute: s-a recunoscut elementul de tînără originalitate care este în aceste pagini. Astăzi, cînd am prefăcut și crescut de două ori pe atîta textul francez pentru o tipărire care abia s-a isprăvit, puind dedesupt, după notele păstrate, însemnarea izvoarelor și controlînd necontenit cu ce au scris alții, pot afirma că puțin era de schimbat în textul de la 1907. Partea privitoare la literatura de cronici a Bizanțului a rămas în manuscript peste douăzeci de ani, fiind dată, nu fără oarecare sfială, care nu era cu totul îndreptățită, numai dăunăzi, noului prieten Henri Grégoire pentru frumoasa lui revistă Byzantion; împreună cu indicații asupra artei, ea a apărut acum în cartea nouă din tipografia mea de la Vălenii de Munte.

Din această răscolire de izvoare a rezultat și studiul asupra luptelor pentru tronul bizantin în secolul al XIV-lea, Latins et Grecs d’Orient et l’établissement des Turcs en Europe, pe care am oferit-o lui Kohler pentru Revue de l’Orient latin dar, acesta cerînd o refacere de formă la care nu mă credeam dator, am dat-o lui Krumbacher pentru Byzantinische Zeitschrift și acesta a primit-o cu plăcere.

Împrejurările mă făcuseră apoi să trimet pentru volumul de omagiu al lui Lamprecht considerații asupra raporturilor medievale dintre Apus și Răsărit în evul mediu (1909). Pentru omagiul comemorativ al lui Amari, arabizantul italian, trimesesem un dialog abisino-latin găsit la Florența și am fost uimit aflînd că descoperisem cel mai vechi text de limbă amarică (1910). Pentru suedezi lucrasem o ediție, după cea din Studii și documente, a cronicii, scrisă de interpretul Amiras, a șederii lui Carol al XII-lea la Bender.

Încetul pe încetul istoria universală redevenise obiectul preocupațiilor mele. Întîi în legătură cu catedra pe care o ocupam la Școala Superioară de Război. În loc să predau elevilor mei, decît cari n-am avut alții mai atenți, mai înțelegători, mai personali în tezele lor de sfîrșit de an, în loc să prezint an de an fapte și date pe care le găsește cineva în orice expunere curentă, am gîndit că ar fi mai bine să desfac vastul cuprins al vieții societăților omenești în acele probleme la a căror soluție, crudă, dar de atîtea ori necesară, prin arme sînt chemați ei, la ceasul lor. Astfel istoria relațiilor dintre francezi și germani de-a lungul veacurilor mi s-a înfățișat ca o problemă a Rinului, și cu acest titlu a apărut, după notele stenografice ale amicului Stahl, cea dintîi lucrare cu acest caracter, desigur nou, în 1912. Anul următor, propria noastră istorie se amesteca în dezbaterile sîngeroase privitoare la soarta Dunării, și o Chestie a Dunării a apărut deci la sfîrșitul cursului, cu explicația: Istoria Europei răsăritene în legătură cu această chestie. Și această publicație era prezintată ca fiind menită numai elevilor mei. La 1914 am grupat în jurul problemei mediteraneene (Chestia Mediteranei) ceea ce credeam mai esențial în istoria Europei de miazăzi.

O contribuție românească la cunoașterea istoriei apusene a fost în intenția mea reluarea cronicii românești, scrisă de agentul diplomatic muntean, despre expediția prin care, în 1716, turcii sălbatecului Mare-Vizir Gin-Ali au recucerit de la venețieni Moreea. Textul, luat din manuscriptul Academiei Române, l-am tradus și în limba franceză, confruntînd știrile, atît de nouă, de precise și de originale, cu un ziar francez contemporan. Ediția a apărut la 1913 în luxoasa publicație de cronici inițiată de Ioan Bogdan. Am avut satisfacția să văd că acest izvor al nostru află prețuire pentru istoria cetății mie așa de iubite.

Aș pune alăturea retipărirea, cu prilejul comemorării morții tragice a lui vodă Brîncoveanu, căruia i-am consacrat atunci, la 1914, și o întreagă lucrare în românește, a admirabilei descrieri pe care secretarul bogatului și mîndrului domn, Del Chiaro, a dăruit-o Țerii Românești (Storia delle rivoluzioni della Valachia). Din nenorocire, ca tot ce am tipărit pentru Casa Școalelor, întreaga ediție a fost depusă, pentru a nu se mai clinti, în subteranele acestei desigur, atîta timp, prea birocratice instituții, pe cînd ea ar fi putut folosi așa de mult pentru cunoașterea în Italia a lucrurilor românești.

În cîteva conferințe din 1934 am căutat să redau nu numai legăturile noastre cu Veneția, pe care le atinsesem într-o lucrare închinată memoriei lui Monticolo, precum legăturile vechi cu Anglia erau înfățișate în volumul de omagiu pentru vechiul meu profesor Charles Bémont, dar și tot ce mi se părea mie, un așa de asiduu cercetător, că ar putea să exprime măcar pe departe esența, atît de complexă și de fină, a vieții venețiene din secol în secol. De aici a rezultat cartea Cinci conferințe despre Veneția din 1914, care se va retipări peste treisprezece ani și din care o parte, aceea a raporturilor româno-venețiene, se va da în limba italiană, în revista L’Europa orientale. Lucrarea întreagă zace de ani de zile în buna traducere manuscriptă a elevei mele dra Nella Collini, cea mai devotată și dezinteresată din ajutătoarele literare, fără să se fi putut găsi mica sumă necesară pentru a o putea tipări ca o dovadă de înțelegere pe care nația noastră o are pentru minunea venețiană.

Din Arhivele Republicii Sfîntului Marcu într-o nouă călătorie luasem note și făcusem copii pentru acea parte, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, care nu intrase in Notes et extraits, începute numai la 1400. Din ele am făcut la 1915 studiul, apărut și în limba franceză, din noua publicație pe care, tot pentru a se ști că sîntem pe lume și noi, o începusem la Academie, Buletinul secției istorice, despre Veneția politică în Marea Neagră, pe vremea lui Dobrotici, creatorul Dobrogei, dar și înainte și după dînsul. În Memoriile Academiei se adăugeau și documentele, pe care un cercetător german, de altfel iute la învinuiri, nici nu s-a gîndit a le cunoaște, pentru o lucrare, de o ciudată alcătuire, după război.

Dar scrisul istoriei, care se făcea odată în mînăstiri, fără nici un gînd la lumea dimprejur, părăsită o dată pentru totdeauna, nu se poate izola, nu trebuie să se izoleze de viața care gîlgîie, influențează, cere, impune. Și lumea, care părea stabilită pe multă vreme prin echilibrul între două sisteme de mari alianțe, intra de la 1912 înainte, cum se va vedea din capitolul următor, într-o fază de prăpăstioase schimbări.

Ele cereau deci explicații și direcții care m-au îndreptat din nou către studiile de istorie universală.

La 1912 se serba la Chișinău o sută de ani de la anexarea Basarabiei și, după ce arătasem încă din 1911, în Memoriile Academiei, în ce condiții se făcuse răpirea, am dat într-o întreagă carte, pentru care adunasem materialul localitate după localitate, o istorie a provinciei românești pierdute, în Basarabia noastră, la care se adăugeau de la sine capitolele din Pagini despre Basarabia de azi, precum și ce se cuprindea ca observații și îndrumări în mai vechea carte de călătorii. Era aici și o legătură strînsă cu evenimentele generale care ne-au dus cîndva la Nistru și care ne-au răspins înapoi la Prut.

Dar împrejurările politice nouă ne cereau în acest moment, care era și al vizitei țarului Nicolae al II-lea la Constanța, o altă îndrumare decît aceea a unei simple asigurări a hotarelor actuale prin alipirea la alianța de pace a Centralilor. Cu oarecare greutate, ciocnindu-mă, cum se va vedea, cu interesele, la Liga Culturală, ale unui Virgil Arion, am ajuns la publicarea, pe sama mea, pe cînd la început fusese vorba de o demonstrație a societății pe care o serveam ca secretar, broșura de orientare contra aceleia a statului român: România, vecinii noștri și chestia Orientului (1912. Aceleași idei se exprimau, tot atunci, în broșura franceză Les Roumains et le nouvel état de choses en Orient. Trebuia să fie cineva orb ca să nu-și dea samă ce hotărîtoare consecințe va avea anexarea Tripolitaniei de italieni și războiul dezlănțuit de dînșii, în ciuda asigurărilor de pace veșnică.

Era vorba de a se arăta că noi n-avem numai o „politică tradițională”, datînd de la suirea pe tron a lui Carol I și așezată pe nezguduita bază a contractelor încheiate de I. C. Brătianu la Berlin și Viena, ci că există adevăratele noastre îndreptări, verificate și confirmate de-a lungul secolelor. Cum, în acest an 1912, regele crezuse că e bine ca dinastia să cîștige un sprijin mai puternic în generația nouă și trimesese la cursurile de vară de la Văleni, al căror sens rămîne să se explice aiurea, pe fiul moștenitorului tronului, am întrebuințat și acest prilej pentru ca să afirm necesitatea unei oarecare autonomii politice, capabilă de a-și schimba alianțele fără a se aservi nici uneia din ele, prin cele trei conferințe, foarte ascultate, care au format broșura Însemnătatea românilor în istoria universală. Prestigiul Domnilor noștri, situația lor, scump plătită, de patroni ai ortodoxiei, ai vieții creștine în Orient, s-a învederat apoi, în aceleași Memorii, prin studii întinse care căutau să lege, în vederea acestui scop, istoria noastră cu a mediului în care ea a evoluat.

Cînd Duiliu Zamfirescu și-a purtat la Academie războiul cu ardelenii, cari, nu-l simpatizau și pe cari nu-i simpatiza, am răspuns îndată prin Partea românilor din Ardeal și Ungaria în cultura românească (influențe și conflicte). În Francisc Rákóczi al II-lea, învietorul conștiinței naționale ungurești și românii arătam cît ne datorește nouă, vechilor Principate, primitoare pentru toate națiile robite, însăși dezvoltarea ideii naționale maghiare în secolul al XVIII-lea. Față de Rusia, care se îmbia pe lîngă noi în vederea unor evenimente care se simțeau de toți a fi foarte apropiate, aminteam legătura de la 1711, cu toate avantajele și cu toate primejdiile ei, prin alt memoriu la Academie: Carol al XII-lea, Petru-cel-Mare și țerile noastre. Ce-au urmărit totdeauna față de noi Habsburgii, de cari era vorba să ne desfacem, reieșea din acela care trata despre Ocupația austriacă în anii 1789—1791, căruia fără zăbavă i-a urmat, ca o continuare firească, rămasă neterminată, Politica Austriei față de Unire, cea de la 1859. În legătură cu aspirații care începeau a-și destinde aripile, întrebuințam o publicație întîmplătoare de documente pentru ca să dovedesc permanența noastră dincolo de Prut, în Din ținuturile pierdute: boieri și răzeși în Bucovina și Basarabia în cele dintăi decenii după anexare și, pe cînd la parcul Carol organizam o expoziție basarabeană și cream la Iași un cămin al studenților basarabeni, publicam la Academie Însemnătatea ținutului de peste Prut pentru istoria românilor și pentru folclorul românesc.

Războiul izbucni în Balcani, statele creștine, în sfîrșit înțelese între dînsele, după îndemnul Rusiei, care spera să tragă, principalul folos din încurcătură, aruncîndu-se asupra Turciei, pe care, cum se va vedea, noi o credeam destul de tare ca să poată înfrunta lovitura dată cu atîta entuziasm. Din însemnările mele, culese în izvoarele bizantine, am luat ce trebuia ca să se vadă, într-o expunere cu totul obiectivă, în care nu era nici șovinism, nici intenția de a sprijini o imposibilă întindere pînă în adîncul Peninsulei Balcanice, la care nu se gîndeau decît romantici ca un Vasile Pârvan, care ajunsese atunci elementul diriguitor al”Ligei”, că marile Imperii naționale de dincolo de Dunăre în evul mediu nu sînt decît iluzia unui naționalism înfierbîntat și că ideea Imperiul domina frăsuirea și frămîntarea fără scop și fără continuitate a tuturor intrușilor descălecați la sudul ‚Dunării, că trebuie deci să se renunțe, chiar în folosul unei vieți pașnice de buni vecini, la credința că ideea națională a determinat încă din fundul vremilor întemeierea de state pe acest teritoriu așa de disputat. Astfel s-au alcătuit, în acest an de mari schimbări și de tragice evenimente, Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani […]. Pe cînd cercetam originile organizației noastre bisericești pentru a dovedi și aici linia proprie a dezvoltării noastre, care a întrebuințat toate împrejurările din lume pentru a-și face loc, prezintam, într-un memoriu la Academie, concordanța în sud-estul Europei a celor „două tradiții istorice” din aceste regiuni: a italienilor și a românilor. Rolul nostru era urmărit apoi în toate domeniile de influență printr-o serie de alte studii, apărute în același loc: Vasile Lupu al Moldovei ca următor al împăraților de Răsărit în tutelarea Patriarhiei de Constantinopol și a Bisericii ortodoxe, Muntele Athos în legătură cu Țerile noastre, Fundațiile religioase ale Domnilor români în Orient, Fundațiile Domnilor români în Epir, opera lui Constantin Brîncoveanu între acești creștini răsăriteni, legăturile noastre cu Caragheorghe, trezitorul vieții naționale sîrbești și cu întreg poporul său, Iordachi Olimpiotul, românul din Vlaho-Livadi care a sprijinit pe Tudor Vladimirescu, părăsindu-l cînd i s-a părut că acesta nu servește cauza creștină, apoi rădăcinile pe care le-a avut la noi doctorul Veron sau Beron, care a stat multă vreme la Craiova lucrînd pentru cultura poporului său și, în fine, îmbrățișînd tot vastul domeniu al legăturilor noastre cu vecinii de la sud, cercetarea despre Sîrbi, bulgari și români în Peninsula Balcanică în evul mediu, la care o să se adauge broșură franceză Serbes et Roumains, cu conferințile mele de la Belgrad.

Pe urma acestor publicații ale mele se poate observa toată dezvoltarea problemelor ce se puneau așa de răpede, și cerînd un răspuns așa de hotărît, în fața noastră. Dacă am atins chestia renegaților în trecutul nostru, așa de puțini, era pentru că la Academie se înfățișase, fără pudoare, prelatul care odinioară se ocupase cu atîta rîvnă de cultura noastră din trecut, amicul lui D. A. Sturdza, Vasile Mangra, pe care-l cunoșteam de la Oradea, unde fusese vicar, și care acuma stătea, cu o nouă direcție maghiarofilă, în calea tendinților noastre firești, ceea ce i-a adus memorabila demonstrație din curtea Academiei, de unde a ieșit între huiduieli și. cu potcapul turtit. Cînd cele două mari Imperii internaționale și-au stat față în față gata să se încaiere, am dat, la Academie, paralela dintre imperialismul austriac și cel rusesc. Cînd s-a atins, în alt sens, chestia Dardanelelor, am rectificat, pe baza materialului istoric, părerile greșite în această privință. Cînd o doctrină crudă a reclamat totul numai pentru cei mari, am răspuns înaintea aceluiași public cu Dreptul la viață al Statelor mici. Cum societatea românească era acum ruptă în două în ce privește drumul de luat pentru a ne găsi cu arma în mînă hotarele firești, am prezintat soluțiile mele în Originea și sensul direcțiilor politice în trecutul țerilor noastre, după ce arătasem cît de ușor în trecutul nostru trecuserăm munții în Ardeal și ce fără noroc au fost, cu toate primele succese, încercările celor ce stăpîneau povîrnișul nordic al Carpaților de a năvăli în țara noastră. Pe planul al doilea căzuseră preocupații interne ca aceea care, după o istorie a armenilor, mă făcuse să prezint istoria evreilor la noi.

Acuma, la 1914, venise, odată cu bătaia tunurilor lui Franz-Joseph asupra Belgradului, vremea marilor deciziuni și marilor suferinți. Pentru acest ceas al „fecioarelor nebune“ de la noi eu îmi aprinsesem însă candela și trebuie să arăt acuma de cînd.