O vânătoare în Basarabia

Jump to navigation Jump to search
O vânătoare în Basarabia
de Constantin Stamati-Ciurea


I[modifică]

Cu desțelenirea câmpiilor, cu înmulțirea satelor pe locuri odi­nioară pustii, cu extirparea pădurilor, apoi cu vânarea arbitrară de oricine și în orice timp, fără restricțiuni sau vreun regulament, se-nțelege că actualmente vânatul este mai de tot stârpit, și o excursiune vânătorească nu va aduce nici rezultatul dorit, nici vreo plăcere.

În timpul de azi, întâmpinăm în tot locul țărani, braconieri derbedei, care de când cu militarismul, sunt aproape toți deprinși cu pușca stârpind fără cruțare tot ce le iese înainte, așa că în ținu­tul Hotinului și al Sorocii, mai că nici urmă n-a mai rămas din păsările de vânat. Numai iarna mai vin din Podolia peste Nistrul înghețat droaie de lupi, fiind acolo oprită arma de foc. Dar cei mai avani stârpitori ai vânatului au fost până pe la anii 1840 și 1860 vecinii noștri, proprietarii din Podolia, care țineau în arendă multe moșii din Basarabia, se-nțelege cu un preț de nimică, plătind anual 3 până la 4 franci hectarul. Aceștia adunau iarna camarazii lor de peste Nistru, care cu mrejele lor prindeau de-a valma potârnichi și găinușe sălbatice, care, ca și corbii în timp de iarnă, acopereau în pâlcuri întregi pădurile de mesteacăn, cu ai căror muguri se hrănesc. Potârnichile le prindeau pe la arii cu mrejele, iară găinușele le smomeau cu mănunchiuri împănate, ce le aninau de crengile mesteacănilor, unse cu o substanță cleioasă. Ele se adunau la momeala aceea, atrase prin sunetul unui fluieraș, ce imita glasul cocoșeilor. Care se punea pe creangă, acolo rămânea, iară celelalte picau sub împușcătura flintelor, așa că din întreg cârdul numai puține scăpau de vânători, care adu­nând în cuști mii de perechi, le duceau la Varșovia, unde le vin­deau cu câte două ruble perechea.

Iar nepăsătorii proprietari ai acelor moșii se uitau indiferenți la acel jaf, ce scurgea comoara țării de un prețios product, care nu se va mai restabili niciodată. Ei nu înțelegeau că hâtrii arendași făceau comerț din acea vânătoare.

Dar, cum se vede, așa a fost lumea și așa va fi în toate apucăturile ei omenești, după cum zice proverbul francez:

Le monde est une pipée
Où lon est tour-à-tour chasseur et gibier1.

Fiind instinctul vânătoresc sau, mai bine zis, lăcomia de cuce­rire, înnăscută omului, ea iese la iveală în diferite chipuri. Unii aleargă după vânat, țintind în păsărele, alții vânează frumusețea, împușcând cu fraze sentimentale, făgăduințe înfocate sau cu louis dori2 și gălbenași. Bancherii împușcă în creditori cu polițe neplătite, cărturarii de la masa verde cu codici, diplomații cu note și hâtre combinații. Damele împușcă cu căutături nerezistibile, izvorâte din gingași ochișori, ce străbat cuirasele inimilor celor mai călite. Și toți acești vânători de ambe sexe sunt când țintași, când țintă.

Ovidiu, în opurile lui Ars amandic și Remedia amoris3, zice că dibaciului vânător și curtezanului iscusit îi trebuiesc trei însușiri: hâtrie, răbdare și prevedere. Eu sunt de perfect acord cu marele poet, care a pățit-o din cauza vânătorii de amor, că fără aceste calități vânătoarea are numai puține șanse de reușire. Câteodată pasiunea aceasta, dacă nu-i înfrânată de răbdare și prevedere, poate aduce pe vânător până la nebunie și la urmări periculoa­se, mai ales din cauză că lăcomia de cucerire e cea mai durabilă din toate pasiunile.

Aceasta o dovedesc mulți octogenari, care mai că pe brânci se târâie la vânat, sperând a dobândi ceva, de nu pasărea întreagă, atunci cel puțin o peniță de pe dânsa, iar de la frumușică de nu o sărutare, măcar un zâmbet de speranță; ce-i pasă lui dacă acesta e chiar disprețuitor? el și-l tâlcuiește în folosul său și pace. Dar iată-mă rătăcit printre păsărele și frumușele, uitând poves­tirea excursiunii vânătorești. Rog deci de iertare, reamintindu-i cititorului proverbul românului: „Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba“ și acum mă reîntorc la ceea ce am început.

Patruzeci de kilometri de la Chișinău înspre sud, începe partea Basarabiei numită Bugeac, cuvânt tătăresc ce vrea să zică „colț de pământ“. Dar acel colț are o suprafață mai mare decât cel mai însemnat principat al Germaniei, cuprinzând la 150 kilometri pătrați de șesuri imense, care pe la anul 1860 erau locuite de abia vreo zece colonii de bulgari și nemți și vreo câteva sate de moldoveni.

Topografia Bugeacului nu-i pitorească; el n-are munți, lacuri și păduri, el se compune din șesuri, curmate în mari intervaluri de râulețe. Pe la anul 1840, Bugeacul se putea numi un adevărat Eldorado4 al vânătorilor, cuprinzând mii de păsări, ce se-nmulțeau prin abundentele ierburi ale acestor șesuri ce se întind până la Dunăre cu ramificațiunea apelor ei, care alcătuiesc un labirint de insule, lacuri, bălți și codri de stuf, gros ca prăjinile de stejar. Se-nțelege de sine că pe aceste șesuri și ape, unde domnea tăcere absolută, unde trăsnetul puștii nu se auzea și unde sălbătăciunea rar când vedea pe un om, se adunau din toate părțile Asiei Mici, din Caucaz, Balcani și Carpați, nouri de păsări felurite, campes­tre și de apă, iară în stuf și între plantele din mlaștini se plodeau mulțime de lupi, mistreți*, vulpi, bursuci și iepuri.

Apoi venea la rând grandioasa pescărie, special exploatată de secta rusească a nekrasovților, care, izgoniți pe la 1815 din cen­trul imperiului, se așezară în colonii la Vâlcov, unde prindeau la gârlele Dunării nisetri, moruni și somni, iară peștele mai mărunt, precum scrumbii, știuci, costrăși și crapi, îi sărau în poloboace, și după ce se murau în salamură, scoteau costrășii și crapii cei

  • Porc sălbatic solitar.

mai mari din poloboace, spre a-i usca la soare. Acest product e

o marfă foarte profitabilă, ce se vinde cu mii și mii de kilograme în toată Basarabia și în guvernămintele învecinate, poporului rus­tic, mai ales însă taberei de cosași și lucrătorilor de câmp nomazi, depărtați de ale lor sate. Așa pește sărat se plătește pe la târguri de la 12-20 de franci 16 kilograme, iară la Vâlcov cu jumătate de preț.

Scrumbiile și chefalii marinați în salamură se expediază înlăun­trul imperiului. Depozitul și factoria peștelui de Dunăre și al ce­lui din limanul Nistrului, apoi din lacurile Salsic, Catlabuh, Cu­gurlui, Ialpug și al Mării Negre, se află la Bazargiuc, 18 kilometri de la Chilia Nouă. Venitul ce-l dă acest ram de comerț se urcă la sute de mii de ruble pe an, iară venitul de pe sărături la două milioane.

Dintre toate aceste pescării, ce se fac cu mrejele și cu felurite alte unelte, cea mai interesantă și vrednică de văzut este pes­cuirea morunilor, nisetrilor, somnilor și cicigilor, pe care nekra­sovții în timp de primăvară îi prind la gurile Dunării, unde apele râului se întâlnesc cu apele Mării Negre. Atunci acești pești co­losali ies din mare și se suie în contra curgerii Dunării, spre a-și depune pe malurile ei și prin stuf icrele. Atunci cete nenumărate de acești pești foiesc bezmetici, adică amorezați, căci Cupidon, cum se vede, trage cu săgețile și în pești, ca și în toate creaturile pe pământ. Nekrasovții, care știu aceasta, se și folosesc de oca­zie și, pândindu-i pe la maluri cu luntrele, înfig cu o deosebită dibăcie harpunele în ei, de al cărora mănunchi sunt legate frânghii lungi.

Momentul cel mai interesant este acela, când morunul, nise­trul sau somnul, simțindu-se dureros rănit, se smucește cu așa putere, că răstoarnă luntrea și pescarii în apă. Dar pescarii deprinși cu astfel de afaceri, deși se cufundă, imediat îi vezi iarăși plutind deasupra apei, ținând necontenit în mână capătul frân­ghiei de la harpună. Monstrul, care nu rareori ajunge o lungime de 4 1/2 metri*, se zbuciumă în toate părțile, trăgând după sine pe înotători; dar acestora le vin în ajutor alți camarazi cu lun­trele, în care se suie și acei din apă.

Și acuma începe cel mai ciudat sport pe suprafața apei.

Pescarii își dau toate silințele spre a trage victima la mal. Lup­ta ce se-ncinge acuma e nespus de interesantă: când pescarii câștigă distanță, când monstrul, care cu înnoite puteri se de-părtează de la mal spre adâncime, trăgând luntrele după sine. Evoluțiile aceste se prelungesc câteva ore. Sportsmenii din Lon­dra scump ar plăti să poată asista la așa priveliște și război, în care este întrebuințată toată puterea brațului și toată iscusința gimnasticii. Mai totdeauna pescarii rămân biruitori; dar se­ntâmplă că mănunchile harpunelor se rup, atunci monstrul se cufundă în adâncime și scapă de prigonire. Spectacolul se ter­mină prin aceea că victima, pierzând mult sânge și slăbind în mișcări, se lasă trasă la mal, unde prin câteva lovituri cu vâslele peste cap, este ucisă și scoasă pe uscat, transportându-se apoi la Bazargiuc. De este însă a se duce mai departe, apoi n-o ucid, ci îi bagă în baftă un burete muiat în spirt care, amețind-o, îi paralizează mișcările convulsive, și în așa hal se aduc morunii și nisetrii până la Chișinău.

Pe la anii 1840, Bugeacul înfățișa șesuri, ce aveau asemănare cu preriile din America. Pe pământul țelinos creștea pășune îmbelșugată și sățioasă, pe care pășteau turme de oi de Spania și herghelii de cai de soiurile cele mai alese, ai căror proprietari erau magnații din Rusia ca, de pildă, principele Narâșkin, con­tele Voronțov și bogatul grec din Basarabia Meleli. Acești trei amatori de cai se întreceau în îmbunătățirea soiurilor, îm­preunând armăsari arabi cu iepe engleze, ungurești și rusești de Viatka. Rezultatul obținut se judeca la concursurile hipice, ținu­

  • Morunul, nisetrul și somnul, în vârstă de 7-8 ani, ajung o mărime de 4-5 metri și o greutate de 288 de kilograme.

te în fiecare an în împrejurimile Chișinăului, la care se rămășeau5 sume de bani și o vază de argint curat, trimisă de la Petersburg, în preț de zece mii de ruble.

Cei mai fruntași proprietari de oi erau contele de Nesselrode și colonistul german Falzfein, care ținea oi în Bugeac și în guvernământul Hersonului.

Călătorind prin Bugeac, nu o dată stam uimit, privind cu ad­mirare la acele colosale cârduri de oi, în turme de la 20 până la 30 de mii de capete, iară cai până la o mie într-o herghelie, prin care zburdau armăsari aduși din Africa și Abisinia, în preț de 10 până la 12 mii de ruble armăsarul. Iară printre oile de merinos, albe ca omătul, cu lână mătăsie, săltau berbeci de Angora și Asia Mică, în preț de 300-500 de ruble berbecul.

Acum spune-mi, cititorule, ori de n-am dreptate a numi Bugeacul de atunci un Eldorado în privința bogățiilor ce le con­ținea, începând de la păsările zburătoare de vânat, mistreți, lupi, vulpi etc., până la peștii Dunării și ai lacurilor, și de la pești până la hergheliile de cai și turmele de oi, ce pășteau pe acele părți ale Basarabiei, podoabe prețioase ale acestei țări din centrul Eu­ropei, podoabe ce se puteau afla și vedea numai în Africa sau America.

Dar, în scurt, — ce-i jumătate de secol — toate s-au schim­bat, s-au șters, au dispărut, lăsând numai o priincioasă amintire în cel ce le-a simțit. Păsările de vânat au zburat, s-au dus. Pescăritul mai că-i cu totul desființat, în urma concurenței ce i-o face uriașul fluviu Volga, îmbinat acuma prin calea ferată cu Dunărea și Basarabia. Hergheliile de cai și turmele de oi, strâm­torite fiind în pășune, s-au ridicat de pe acele locuri, unde acu­ma tot la patru, cinci kilometri se vede brazda neagră a plugului și casele tupilate ale locuitorilor din nou veniți și așezați în acele părți.

Acuma, dimineața și seara, pe șesurile odinioară împestrite de flori, ce trimiteau călătorului prin adierea zefirului îm­bătătorul lor parfum, acum, pe acele șesuri se întinde ca o ceață fumul suriu de tizic ce te înădușe cu mirosul lui neplăcut și coro­ziv. El iese din hornurile țărănești și ogrăzile lor pline de gunoaie.

Vânătorul nu mai aude glasurile măgulitoare ale păsărilor de vânat; numai ciocârlia a mai rămas, legănându-se în aer și ciripind cântecul ei, ce-ți pare a povesti legenda anilor trecuți. Dar și ea, biata, nu-i mai mult sigură, ori de în timpul secerișului nu-i va fi sfărmat cuibul sau mâncați puișorii de câini flămânzi, ce muș­luiesc derbedeu prin țarinile semănate, stârpind ouăle și puișorii păsărilor de vânat, ce au mai rămas unde și unde ca o raritate.

II[modifică]

Într-o zi senină de toamnă a anului 1854, se adunară la locuința mea din Chișinău o companie de nouă camarazi spre a întreprinde o plimbare vânătorească prin Basarabia meridională, începând de la Bugeac până la gârlele Dunării.

La scară așteptau patru furgoane înhămate și încărcate cu unel­te de vânat, câini prepelicari și proviziuni de mâncare. În sufra­geria mea ședeau la dejun vânătorii, gata de pornire.

Ar fi de prisos să fac descrierea ochilor, a nasurilor și a vârstei camarazilor mei; astfel de detailuri nu pot avea nici o legătură cu ținta expediției. Voi aminti numai pe scurt, că toți erau ti­neri, voioși și sănătoși, iar mai presus de toate vânători neobosiți. Cât pentru poziția lor socială, toți aparțineau clasei nobile și culte: unii funcționari, alții proprietari în Basarabia, dar de diferite naționalități.

Șeful nostru era Spiridon, român băștinaș, căpitan de cavale­rie în retragere, tânăr foarte bogat, proprietar de câteva moșii în apropierea Chișinăului și a Orheiului, galantom6 și bonvivant7. Apoi vine la rând francezul Menier, agentul băncii funciare din Lyon cu filiala în Odesa, tânăr foarte vesel, tipul spiritului francez, mâncău și gastronom desăvârșit; Grünbaum, elvețian, profesor de limba germană la liceul din Odesa, carabinier de o dibăcie admirabilă, care nimerea cu glonțul pasărea în zbor; Zaiko, rutean sau malorus, procuror la tribunalul din Chișinău; Ludwig, neamț, proprietar în ținutul Akkermanului; Malinevici, proprietar în ținu­tul Sorocii; Poraszkiewicz, polon din Basarabia, proprietar din ținutul Hotinului; Vartic, român, proprietar din ținutul Chi­șinăului, admirabil pușcaș la păsări de baltă, pentru care dibăcie noi îl poreclisem „becasul“; Varhovici, vechil pe moșiile mă­năstirești din Basarabia, și, în fine, eu.

Șeful expediției noastre, Spiridon, se-ngrijise cu galantomie de proviziunile de mâncare pentru pustiuri. El știa prea bine că plăcerile vânătoarei noastre nu puteau să se mărginească la dibăcia de a nimeri bine cu pușca, a dobândi cât mai mult vânat și de a admira tablourile naturii, ci că omul trebuie să și doarmă bine după osteneală, și, ce-i și mai neapărat de lipsă, trebuie să mănânce bine, fiindcă un vânător hămesit are asemănare cu un condamnat la munca silnică prin propria sa voință.

Și aceasta o pățesc mai toți vânătorii ce se pornesc la cutreie­rat câmpiile și bălțile, numai cu o cârmoaje de pâine și o bucată de cârnaț rece în torbă.

Iată pentru ce Spiridon găsi cu cale a înzestra expediția noastră cu bucătarul lui, un francez adus de la Paris, căruia îi încredință toate proviziunile culinare, băuturile și tacâmurile. Toate aceste fură încărcate în cel mai mare din furgoane, ce semăna acuma a fi o magazie pe roate, fiindcă conținea felurite băcănii, pâini, mesării8, vinațe și cutii cu sugări de Havana.

Acum vă puteți închipui cu ce iuțeală am plecat noi din Chișinău la 10 ore dimineața, îndată după dejun. Spre seară ajunserăm până la moșia Manzâr, 40 de kilometri de la Chișinău, de unde încep câmpiile Bugeacului.

Noi ne așezarăm lagărul lângă un râuleț, numit Cunduc. După ce ne întinseserăm corturile, se porniră opt din noi cu prepeli­carii prin alături, spre a dobândi vânat pentru ospăț, care învoit a fost să se facă la 9 ore seara.

Menier, ca gastronom, rămăsese ajutor bucătarului, iară Spiri­don, ca gospodar și rânduitor. Doi din vizitii se duseseră să aducă cu sarcina stuf și buruieni pentru foc, unicul material pe acele câmpii, unde nu cresc nici măcar ierbi lemnoase sau ciritei. Unul din vizitii ne cosise iarbă pentru culcușurile noastre și pentru hra­na cailor legați de furgoane.

Eu mergeam prin iarba de mohor, pe urmele prepelicarului, care începu a se tupila: atunci un frumos cocoș de spărcoci zbucni din iarbă cu zgomot de aripi, dar imediat și pică sub împușcătura mea, fiindcă zborul lui are multă asemănare cu zborul ciocârliei. Zdrelind din aripi, spărcociul se ridică drept în sus, apoi de la o înălțime de 40 de metri se sloboade pieziș în jos, ascunzân­du-se în iarbă, din care ridicând capul său negru, lasă să răsune un ton, ce are o stranie asemănare cu cuvântul rusesc preaci (as­cunde-te!).

Împușcăturile camarazilor urmau des una alteia în toate părțile, și după o oră de vânătoare, întorși în tabără, aveam două dropii, 6 spărcoci și vreo 20 de prepelițe grăsulii.

Bucătarul majordom9 imediat intră în funcțiile sale culinare, ajutat de Menier, și când înserase cu totul, pălălăiau sub cazane și tingiri vreo câteva focuri, din care se ridica fumul în columne albe spre cerul senin.

Vânătorii osteniți se așezară în jurul focului, fiecare sau is­torisind impresiunile sale, sau descriind însușirile câinilor și ale puștilor, însă toți veseli, șuguind și râzând, afară de Zaiko, care se văita de bătăturile de la picioare, ce-l ardeau, cum zicea el, ca focul.

Acuma iată că se pune și Menier între noi, cu pestelca la brâu, cu mâinile suflecate. „Me voilà, le marmiton du cordon bleu“10, zise el și, înturnându-se spre Zaiko, îl întrebă: „Dar tu ce ai pățit, că te văicărești așa?“

— Of, bătăturile, bătăturile mă ard foc; nu mă pot urni și mă tem că va trebui să mă despărțesc de voi, răspunse Zaiko întristat.

— Atunci rămâi în locul meu și primește steagul de marmi­ton11, îi zise Menier, dându-i pestelca; iar ce s-atinge de bătături, adaose el zâmbind, vă voi istorisi, camarazilor, o scenă tragicomi­că, la care am asistat nu demult, când mă dusei să-l iau la vânătoarea noastră pe Calistrat; voi îl cunoașteți doar pe cela cu femeia hărțăgoasă? — Eu îl angajai să ne servească mai mult de călăuz prin Bugeac, unde fusese mulți ani vechil la contele Nesselrode. Cu toate că-i miop și, de sine înțeles, și rău pușcaș, totuși putea să ne arate locurile cele mai bogate în vânătoare. Eu îi desemnai ziua vizitei mele, în care trebuia să fie gata de pornire.


Cunoscând intrările în odăile lui, mă îndreptai spre cabinet, a cărui ușă era deschisă. Mă uit de pe prag și ce văd? Calistrat, răsturnat pe o canapea, cu picioarele în sus, gemea dureros, căci bucătărița lui, o matroană zdravănă, se muncea în zadar să-i încalțe botforii12, care, uscați fiind, nu intrau pe picioare. Câinele lui prepelicar, care înțelegea bine că stăpânul său se pregătește de vânat, ședea lângă canapea și bătea cu coada în podeală. Lângă fereastră femeia lui Calistrat, Casandra, un colos de muiere, cu nasul vânăt ca o pătlăgică, pe care erau așezați oche­larii, lucra la un colțun, iară ascuns după a ei pestelcă, fiul lor Nicolaș, băiețel de vro șapte ani, se juca cu patrontașul tatei, scoțând patroanele și deșertând din ele haliciurile. Casandra, ici­colea, mai arunca câte o căutătură dușmănoasă spre bărbatul ei, care, roșu ca un rac fiert, cu bobi de sudoare pe frunte și obraz, gâfâia necontenit și gemea de durerea ce-i pricinuia bucătărița, muncindu-i picioarele cu botforii afurisiți. Pe mine nu mă vedea nimene, căci mă oprisem pe prag, ceva ascuns după ușă, in-teresându-mă să văd finalul acelei pregătiri de vânătoare.

— Of, mai încet, Catrino, strigă Calistrat cu o voce de iepure prins de ogari. Ce dracu? Tu parcă ții în mână niște butuci de lemn, dar nu picioarele mele cu bătături.

— Apoi cum să ți le încalț, dacă nu intră, răspunde cu mânie bucătărița; mi-am rupt toate unghiile de la degete, că nici cot­lete n-oi mai putea face azi.

— Trebuie unși botforii; du-te de adă borcanul cu unsoare, ce l-am cumpărat ieri. Vezi doar că pielea-i uscată, și de voi in­tra undeva, vor slobozi apa; apoi cum să mă bag cu dânșii în baltă? zise Calistrat, răsfirând mâinile.

— Dar la ce naiba să te bagi numaidecât în baltă? se răspunde Casandra cu o voce de bariton; parcă nu poți umbla pe locuri uscate?

— Ce știi tu despre vânătoare, cap de femeie ce ești; becații și rațele șed numai în baltă, în papură și stuf.

— Taci, mangositule, îl întrerupe mânioasă Casandra. Ce-i drept, nu știu unde ele șed, știu însă că deunăzi ai împușcat în stuf într-o babă, și în loc de rațe sălbatice, ai ucis rațele moraru­lui. Și eu, săraca de mine, ca să te scap de nevoi, am plătit ba­bei ca să tacă 500 de ruble, iară pentru rațe 10 ruble, bani cu care puteam să-mi țin casa un an de zile. Nu ți-i rușine obrazu­lui, la vârsta ta de 60 de ani, să umbli teleleu prin glod și bălți, întovărășindu-te cu niște ștrengari tineri, ce ți i-ai făcut cama­razi?

—Ian tacă-ți gura! răspunde Calistrat oftând; nu destul că mă ard bătăturile, că nu știu pe ce lume-s, mai vii încă și tu cu păcăliturile tale. Du-te și adă unsoarea, răcni el către bucătăriță, împingând-o cu piciorul în piept.

— Da de unde s-o aduc, replică aceasta zvârlind botforii cât colea. Unsoarea a mâncat-o javra asta de prepelicar. De nu crezi, întreabă de vizitiu, care abia, abia i-a putut scoate capul din bor­can, cu care alerga schelălăind prin ogradă.

— Minciuni spui, o întrerupe Calistrat; zi mai bine că ți-ai uns capul cu unsoarea mea, ca să placi la moscali. Du-te și-mi cheamă pe vizitiu, el mai degrabă m-a încălța. Dar tu, Casandruță, dă-mi deocamdată găvănoșelul tău cu pomadă, ca să mi-i ung, până ce va veni vizitiul.

— Văzut-ai, mă rog, răspunde Casandra, ieșind din țâțâni. Nu cumva ai nebunit? Să-i dau eu pomada mea de iasmin, pe care am plătit două ruble. Unge-i mai bine cu dohot!

Calistrat oftează dureros și, luând pușca din cui, începe a su­fla în țevi.

— Da ce-i asta? Seamănă a fi astupată. Ieri am curățit-o și se răsufla bine...

— Eu am băgat în țeavă aluat de făină, îi răspunde Casandra, temându-mă ca nu cumva Nicolaș s-o încarce; fiind băiatul poz­naș, tot la pușcă se trage; i-a lăsat tătuța clironomia13 soiului său: în loc de minte nebunii.

Calistrat, spre a se încredința, bagă varga în țeavă și scoate din ea o mulțime de ciuciulețe de aluat; apoi cade disperat pe canapea, văicărându-se. Dar se vede că ciuda îl scormonea, căci deodată sare de pe canapea și, botforii într-o mână, iar pușca în alta, începe a mornăi:

— Mă duc mai bine afară pe târnaț... bătăturile mă ard, tu mă mănânci, scoți sufletul din mine, că nu mai pot suferi... Unde mi-i patrontașul? Dați-mi patrontașul!! Și el se-nvârtește pe loc.

— Na-ți-l! Na-ți-l! Și amu lipsește de aici! îi strigă Casandra și, plecându-se, ia de după fustă patrontașul din mâna băiatului și-l aruncă cu putere în Calistrat. Însă în loc de a-l păli pe aces­ta, dă alăturea și-l nimerește pe prepelicar în cap; acesta începe a schelălăi asurzitor, Nicolaș plânge după jucăria luată, Calistrat răcnește și suduie furios.


Auzind un astfel de concert, care negreșit că la final trebuia să se termine cu aplauz de palme și oleacă de chicăială, am șters-o la sănătoasa și, ajungând pe stradă, putui auzi că la vo­cile consorților se mai adaoseră încă două, a bucătăriței și vizitiu­lui, care luau și ei parte, cum se vede, la asaltul general, ce se săvârșea cu trăsnete de lovituri și duruituri de scaune pe podeală. La urmă zboară și fereasta în țăndări și pe stradă pică botforul lui Calistrat.

Mult am mai râs de istorisirea lui Menier, ce era negreșit de crezut, fiindu-ne bine cunoscut traiul conjugal al lui Calistrat.

Dar iată că din cort răsună semnalul trâmbiței ce ne chemă la cină. Atunci noi, înzestrați cu un apetit grozav, sărirăm într-o clipă încolo.

O! ce lux rustic, dar plăcut! Pe un loc neted cosit, la lumina unui mare foc cu o flacără ce fâlfâia în înălțime de câțiva metri, era așternut un mare covor, acoperit cu o față de masă albă ca omătul, și pe ea așezate toate tacâmurile de mâncare și vasele de băut. Lista bucatelor, deși nu era complicată, conținea totuși mâncări gustoase. Extra de hors doeuvre14, o ciorbă-potrancă din dropii, cu orez și dreasă cu alămâi, un salmi15 de spărcoci cu tru­fle, apoi prepelițe împănate cu slănină, fripte pe frigare, rumeoare ca niște portocale. La desert, zămoși aromatici cu ananașei, iar toate aceste bunătăți proaspete și gustoase, înghițite în acom­paniamentul băuturilor celor mai alese de vinuri, lichioruri și cafe-le turcești. Iară după cină, tologiți pe iarbă ca vechii romani în al lor triclinium16, fumam cu desfătare țigări aromatice de Ha­vana.

Nu-i o așa idilică mulțumire un rai pământesc în care te simți în libertate, într-un larg spațiu, unde nu domnește eticheta sau îndatoririle ce-ți leagă mișcările și unde ești departe de grijile cas-nice, de zgomotul orașului și de Casandrele hărțăgoase?

Îndată după cină ne așezarăm la culcare pe iarba proaspăt co­sită și mirositoare, sub cap snopi de mohor mătăsiu și puhab, iar la aceste se mai adăuga o doză de osteneală și ceva amețeală de băuturi.

Cătinel tăcerea nopții începu a domni și în lagărul nostru. Fo­curile bivuacului se stinseră, aruncând din timp în timp câte o limbă de flacără albăstruie și scântei roșietice, ce ca steluțe de aur topit sclipeau sus în aer, stingându-se pe rând. În jur, unde și unde, răspundeau prepelițele, unindu-și cântecelele cu dâr­dâitura cârsteilor de mlaștină. Păsărelele aceste nevinovate nu ne inspirau groaza ce o simte călătorul pe vro oază din deșerturile Africii, unde zbiară leii și tigrii fioroși. Nu, păsările acele deșteptau în noi speranța că după trecerea nopții vor fi culese în torba de vânat.

Acum spune-mi, cititorule, ori de astfel de impresiuni se pot stinge din memoria celui ce le-a simțit! D-ta, plimbându-te pe piața vreunei capitale, ai privit la bolta cerească numai de pe acel petic de loc înconjurat de case uriașe, și n-ai văzut cerul în toată nemărginita lui grandețe; și dacă după un bal, osteneala te-a doborât, și ai adormit pe perini de puf, pe mătase și catifea, la galeșa lumină a unei lămpi cu abajur, atunci încă nu cunoști dul­cele somn ce-l doarme vânătorul afară în aerul limpede și mirosi­tor, la lumina stelelor, sărutat pe trudita-i frunte de răcoritorul zefir al nopții, pe când la capul lui răsună serenada greierușului campestru acompaniat de vocea prepelițelor. Acest somn vână­toresc se poate numi somnul fericitului, iară cela al cavalerului dansator, somnul ostenitului...

III[modifică]

A doua zi, când ne-am trezit din adâncul somn ce ne cuprin­sese, soarele era de mult răsărit. Majordomul nostru parizian pregătise deja dejunul ce ne aștepta: cafea, ciocolată, ceai cu fe­lurite biscocte17, cărnuri reci ș. m. a., iară peste toate aceste fri­andeze18 aburea mămăliguța națională, așezată pe un blid și înconjurată de diferite brânzuri de oi și de unt proaspăt. Sățiosul dejun l-am sfârșit cu un punș à la duchesse19, alcătuit din felii de portocale presurate cu zahăr și așezate într-o vază umplută pe jumătate cu rum de Jamaica, ce arse în vază până ce se topi zahărul, stingându-se apoi cu câteva butele de cel mai ales vin de Akkerman.

Când punșul gata începu a răspândi aromaticul său miros, atunci Spiridon, umplându-ne pocalele, bău în sănătatea cama­razilor și reușita vânătoarei. Un zgomotos vivat urmă acestor cu­vinte. Sculându-se apoi în picioare, ne zise următoarele:

— Domnilor camarazi! Iată trecut ca în vis un an întreg, de când am fost adunați în prima excursiune vânătorească de prin Bugeac până la gârlele Dunării. Reușita de atunci ne-a lăsat priin­cioase amintiri, cu toate că am fost supuși multor neajunsuri și neîndemânări, mai ales din cauza diferitelor opiniuni contradic­torice, iscate în mijlocul nostru. Onorat fiind acum din partea D-voastre prin alegerea mea ca șef al expediției, mă simt înda­torat a vă comunica de nou proiectul ce l-am urzit înainte de pornirea noastră, în virtutea căruia trebuie pentru viitor evitată și cea mai mică nedumerire între noi, proiect ce vin a-l supune acum votării generale. — Luând asupra-mi sarcina de a griji de cele trebuincioase și rezervându-mi dreptul dispozițiunii precum și al comandei asupra expediției vânătorești, doresc din partea D-voastre o supunere absolută. Mai întâi de toate să nu cu­treierăm mult timp șesurile Bugeacului fără țintă și marșrută, fără a ști unde mergem și unde să ne oprim. Vânatul ce l-am făcut până acuma a fost numai un expedient pentru aprovizionarea bucătăriei noastre, dar nu pentru ajungerea gloriei, ce o râvnește neobositul și curajosul vânător. Un așa vânat de păsărele campes­tre nu poate forma trofee decât pentru vânătorii eleganți de prin orașe, ce umblă la vânat în ghete lustruite și mănușele palide. Dar D-voastre trebuie să fiți departe de orice asemănare cu acei voinici fanfaroni, ce încremenesc de spaimă cu pușca în mână, când văd că se apropie de ei vrun lup sau porc sălbatic. Așadară, dorința mea este ca episoadele vânătorii noastre să ne lase nu numai amintirea dibăciei de a fi nimerit pasărea în zbor, ci și simțul bravurii de a fi nimerit fără greș sălbatica fiară, ce nu o dată îl pune pe vânător în pericol de viață. Tocmai acele mo­mente formează actele plăcerii pentru voinic, acte ce rămân pen­tru totdeauna întipărite memoriei adevăratului vânător. Astfel de impresiuni puternice le putem dobândi numai pe insulele și mlaștinile Dunării, unde în mulțime se plodesc mistreți, lupi și vulpi. Dar fiindcă acele locuri sunt foarte încurcate și sfâșiate de apele Dunării, ne trebuie, ca să nu umblăm bezmetici, un călăuz. Un astfel prețios tovarăș l-am găsit în persoana unui camarad al meu de serviciu, ce se află acuma la Chilia ca comandant al caza­cilor grăniceri. Înainte de pornire i-am comunicat dorința noas­tră de a vâna pe acele locuri, și el mi-a răspuns în termeni foarte amabili, că e gata a ne sta la dispoziție cu cazacii săi. Ce s-atinge de vânatul ce socotim a-l face în codrii Orheiului de la Nistru până la Prut, îl vom executa, de va permite timpul. Și în această privință am făcut preparativele necesare, adresându-mă aseme­nea unui vechi camarad al meu, căpitanului de husari Dicescul, proprietarul unei mari moșii în codri, vânător pasionat și bărbat ospital. El mi-a răspuns că ne așteaptă cu brațele deschise. Așadară, dacă programul meu vă este plăcut, veți binevoi a-mi da consimțământul, ca să știu ce dispoziții am a lua pentru vii­tor.

Un vivat zgomotos răsună drept răspuns din toate părțile, acompaniat de hămăitul nerăbdătorilor prepelicari, răspândin­du-se departe în pustiu.

Caravana noastră se porni în pas, fiindcă noi mergeam pe jos prin ierbi, adunând vânat pentru prânz. Eu abia ce împușcasem un iepure, când și auzii în depărtare un puternic șuier ca de o mașină de vapor. Neputându-mi explica de unde vine acel șuier, mă uitai în jur, când deodată văzui foarte sus în aer un lung șir de niște păsări ce semănau a cucoare; dar când trecură pe dea­supra capului meu, mă încredințăi, că sunt corle20 de câmp, mari ca niște găinuși, cu pliscul lung de 20 cm.

În zadar gândeam să trag cu pușca, fiind zborul lor în mare înălțime; mă căinam că nu puteam dobândi măcar un exemplar din acest vânat, ce-l cunoșteam numai din descrierile ornitologice, când iată că auzii răsunând o împușcătură din furgonul în care ședea Grünbaum: în acel moment unul din corlani pică de-a ros­togolul, pătruns de glonțul vestitului carabinier.

Intensitatea căldurii creștea din ceas în ceas, devenind aproape insuportabilă. Prepelicarii cu limbile scoase încetară de a mai adulmeca prin ierburile șesului. Noi ne suirăm prin furgoane și caravana începu a-și accelera mersul. La amiază ne oprirăm cu popasul doi kilometri de la colonia nemțească Teplitz*. Grün­baum, care cunoștea limba germană, merse încolo ca să re­cuireze21 de la coloniști proviziuni de lapte și ouă. Peste scurt se întoarse, acompaniat de vro câteva matroane nemțești cu panere­le umplute cu tot felul de lapte și un cașcaval foarte gustos, ce-l numesc Emmenthaler, apoi doi cârlănași și câțiva harbuji colosali.

De mirare era, cu ce iscusință matroanele purtau pe al lor cap panerele încărcate, fără a le ține cu mâinile, potrivind balansul greutății cu mersul pașilor. Grünbaum mergea înainte ca un tam-bur-major. Menier, văzând ciudata procesiune, începu a cânta din trâmbița vânătorească un fel de marș. Numai ce auzii că se răspunde și Ludwig, luând hoboiul22, în care era desăvârșit artist, și intonând un marș triumfal.

După ce fură plătite toate proviziunile și puse la dispoziția majordomului, începurăm a le cinsti pe nemțoaice cu vin și li­chioruri întru atâta, încât ele, încântate de primirea noastră și ceva ciacâre, intonară în cor cântecul Du, mein lieber Augustin23 . Apoi se puse Ludwig, acompaniat de trâmbițele noastre, să cânte un vals, iar Menier, cuprinzând, cât ai bate în palme, pe una din cele mai tinere nemțoaice de talie, începu a se învârti cu dânsa. Orchestrul nostru improvizat îl auziră coloniștii, care cu fete și flăcăi alergară spre noi. Și iată că se începu cel mai umoristic

  • Coloniile străinilor, ce s-au așezat în Bugeac și Basarabia meridională, poartă în semn de amintire a patriei acestora nume ca Paris, Mannheim, Ber­lin, Friedenthal etc.

bal campestru, la care Menier, înotând în sudoare, sărea în cămașă ca un țap, târmosind24 dama lui în toate părțile și făcând pasurile cele mai extravagante spre mirarea tinerilor, care se si­leau să-l imiteze.

Dar după o oră de o așa bachanalie, Spiridon dădu cu trâmbița semnalul de pornire. Publicul, atât de neașteptat improvizat, se depărtă, și noi ne pornirăm mai departe. Trecând cale de vro zece kilometri, dădurăm din nou într-un șes pustiu și fără urmă de locuință.

Soarele începu a se pleca spre apus, dar arșița și nădușeala creșteau mereu, ca și când venea dintr-un uriaș cuptor. Dinspre apus o ceață de nouri groși și întunecați se ridica cu repejune, întinzându-se peste orizont. Săgeți de fulger spintecau din timp în timp nourii, urmate de lungi intervale de tunet, dovadă că vije­lia era încă departe.

Atunci Spiridon dădu semnalul să ne oprim. Domnilor, zise el, noi vom înnopta aici, fiindcă vijelia ce vine după o așa arșiță și nădușeală, va fi cumplită, și noi trebuie cât mai în grabă să ne pregătim a întâmpina șuvoiul de ploaie, ce ne poate cauza pagube enorme și mari calamități. Deci sărim cu toții în ajutor mutual, să ne întindem corturile și să le întărim bine. Proviziile și puștile trebuie bine acoperite, ca să nu se ude. Mai departe e de neapărată lipsă o baricadă de furgoane, în care să închidem caii; căci aceștia prea lesne ar putea fugi de spaimă în pustiu, lăsându-ne pe jos. Deci la lucru cu toții, căci după al meu calcul ne rămâne numai o jumătate de oră timp.

Imediat ne și apucarăm de lucru, urmând cu strictețe coman­da, când iată că Spiridon, care sta cu fața spre apus, exclamă cu îngrijire:

— Fraților, un și mai mare pericol vine spre noi! Și el arătă cu mâna spre nourii mohorâți ce acopereau soarele, aruncând pe șesuri o umbră nocturnă. — Vedeți, acea ceață surie ce se dis-tinge destul de lămurit de nourii de ploaie, este fum. Ierbile șe­sului, unde am lăsat focul nestins, s-au aprins în urma noastră și pojarul vine spre noi. Dacă șuvoiul nu va stinge focul înainte de ce acesta va ajunge la noi, atunci furgoanele cu praf, puști și provizii vor zbura în văzduh. Cosim deci cât mai în grabă iarba în jurul furgoanelor, scăpând astfel de pieire averea noastră, de la care depinde viitorul expediției.

Și imediat mohorul uscat din jurul taberei fu cosit, smuls și tăiat, care cum putea. Noi lucram cu așa sârguință, că eram uzi de sudoare, silindu-ne a câștiga ceva timp spre a așeza corturile, de care ne apucaserăm mai înainte. Noi ne zbuciumam în toate părțile cu o precipitație, precum o are omul numai în momente de pericol, căci vijelia se apropia cu mare repejune: tunetul mu­gea tot mai puternic și mai des, iară pe fundul vânăt al nourilor se desena o dungă roșie a pojariștei mereu crescânde, și limbi de foc se încrucișau cu săgețile de fulger, ce spintecau clăbucii surii ai fumului.

Însă nimic nu se mișca, nici un pai, și pământul părea a aștepta cu supunere urgia ce i-o trimitea cerul impunător. Apropierea momentului decisiv se anunță prin un vuiet sinistru, și vijelia dezlănțuită și scăpată din închisoare, izbucni cu o putere în­fricoșată. Un trăsnet de tunet zgudui șesul până-n lungă depăr­tare. Pojariștea cu flăcări încovoiate se întindea înainte, aruncând troiene de sperlă și scântei, ce ne acopereau furgoanele. Corturile noastre, smucite din țăruși și învălătucite în ciuciulețe, se duse­ră de-a rostogolul la vale. Cu multă trudă abia izbutirăm a ne târâi pe brânci, tupilându-ne sub furgoane, căci ploaia turna ca din cofă, cu fulgere și trăsnete ca de o canonadă de sute de tu­nuri. Doi cai, îngroziți de sălbatica furtună, se smuciră în toate părțile și, rupând căpestrele, săriră din cercul de furgoane, apu­când-o la fugă și dispărând peste scurt în ceața de fum și de ploaie. Pojariștea însă, ajungând până la locul cosit, înconjură furgoanele ce se aprinseră în unele părți din scânteile picate, pe care însă ploaia le stinse.

Acea cumpănă, precum o numesc moldovenii, a durat cam jumătate de oră; apoi începu a se potoli. Cerul se însenină spre răsărit, iar când înserase cu totul, strălucea luceafărul ca un mare diamant pe mantaua albăstrie a eterului.

Noi ieșirăm de sub furgoane nu așa de uzi ca mânjiți de sperlă și tină, fiindcă șiroaiele se scurgeau din toate părțile spre vale.

— Acuma, camarazilor, zise Spiridon, alergăm după corturile ce le-a luat șuvoiul, căci dacă nu le dobândim îndată, apoi le duc apele în Dunăre.

Doi vizitii o apucară după caii fugiți, camarazii se împrăștiară să caute corturile, iar eu și Zaiko rămaserăm ca santinele lângă furgoane. Abia pe la 10 ore seara se reîntoarseră cercetașii, târâind corturile întinate și ude. Nimeni din noi nu se mai gândea la cină, atât de osteniți eram, ci fiecare, intrând pe sub pălăncile furgoanelor, se așeză la culcat, și peste scurt începu a răsuna în tăcerea pustiului horcăiala trudiților dormitori.

Când ne trezirăm din somn, răsărea soarele pe cerul mândru și senin. Dimineața era caldă și frumoasă, dar aerul răspândea un miros neplăcut de fum. Ce tristă priveliște oferea acuma împrejurimea! Acele șesuri bogate, pe care cu puține ore înainte se întindea un covor imens de ierbi mirositoare, prin care undu­lau spicurile aurite ale mohorului, aveau acuma aspectul unui lințoliu negru-cenușiu, din care se ridicau clăbuci de abur, ce se urmăreau ca niște fantasme până în depărtatele văi. Nici un su­net, nici o mișcare, nici o voce de păsărică nu se auzea în acest vast cimitir. Până și ciocârlia, ce salută cu ciripitul ei zorile dimineții, părăsi și ea acele locuri, peste care vărsară moarte dezlănțuitele elemente. Atunci mă gândii la viața noastră, în care nu arareori vijelia pasiunilor ne nimicește speranțele, arzându­ne organismul și împingându-ne spre mormânt.

Pe la 9 ore se reîntoarseră în fine și vizitiii cu caii fugiți, pe care îi găsiră înglodați în vatra râului. Preparativele de plecare terminate, caravana noastră se puse în mișcare, spre a părăsi cât mai în grabă acele locuri triste și devastate de foc.

La 5 ore seara ne oprirăm pe malul lacului Chitai, lângă colo­nia bulgărească numită „Vechiul Traian“, 20 de kilometri de la orașul Chilia Nouă. Popasul acesta era de neapărată lipsă, căci toți eram acoperiți de sperlă și glod din cap pân-la picioare, având asemănare cu hornarii; deci trebuia să ne spălăm.

Apa lacului e foarte limpede și fundul lui acoperit de prundiș de mare. Cu plăcere nespusă ne scăldam în cristalinul fluid, și cine știe cât am mai fi rămas acolo, de nu ne chema vocea vigi­lentului nostru șef la pornire, fiindcă până-n seară încă trebuia să ajungem la Chilia, spre a ne afla gazdă și a recuira provizii de mâncare, căci eram hămesiți de foame și osteneală. Dar bine zice proverbul: Chaque medaille a ses revers25; dacă viața ar consta dintr-un singur șir de plăceri, ar deveni la urmă monotonă, iară monotonia ar naște monstrul dezîncântării, care înghite fără cruțare toate iluziile vieții.

Când caravana noastră intră pe străzile Chiliei, locuitorii nu dormeau încă și derbedeii orașului, văzându-ne, se adunară în jurul nostru, presupunând în noi o bandă de actori ambulanți sau o trupă de voltijori26, lucru mai verosimil acesta, ce se im­punea prin aspectul furgoanelor noastre pline de câini prepeli­cari și corturi de pânză. Gloata tot creștea, și când ajunserăm înaintea hanului ce-l ținea un bulgar, furăm năvăliți cu întrebări: cine suntem și de unde venim? când vom începe reprezentațiile? ș. m. a. Dar imediat gloata năzuielnică se împrăștie, căci un ofițer de cazaci însoțit de vro câțiva subalterni, începu a-i arde cu biciu­rile pe cei mai obraznici. Acel ofițer era căpitanul Zguriev, care, sărind de pe cal, cu un strigăt de bucurie îmbrățișă pe Spiridon.

— Eu de mult te așteptam, îi zise el, și îndată ce am primit epistola ta, am închiriat acest han, care acum stă la dispoziția ta. Spune-mi numai, amice și scumpe camarad, cu ce-ți pot servi momentan?

— Foc, provizii și paturi, căci suntem rupți de foame și obosiți, răspunse Spiridon.

— Mergi de adă îndată proviziile pregătite, porunci căpitanul corporalului său, care se și depărtă în fugă, iară noi intrarăm în otel, unde ne întâmpină otelierul cu lampa aprinsă în mână.


Proviziile aduse fură predate majordomului nostru, și la 10 ore ne așezarăm la cină cu un apetit grozav. Cina consta mai mult din pește; extra de hors doeuvre, aveam o ciorbă de cicigă à la russe (uha) cu cașă de hrișcă*, o matlotă27 de scrumbie și che­fali, friptură de morun pe grate, omelette soufflée28 și deserturi, iară ca adaos la vinurile noastre o duzină de șipuri de vin de Cotnar, câștigate de Zguriev de la un prieten de peste Dunăre.

Cinarea a durat cam până pe la miez de noapte. Trudiți pre-cum eram, ne scularăm de la masă cu toții afară de Spiridon și Zguriev, care, ca vechi camarazi de serviciu, își petrecură până-n zori de zi între sunetul pocalelor și dulci amintiri.

A doua zi hotărârăm a ne odihni câteva zile spre a termina pregătirile pentru vânătoare. Mai întâi de toate trebuiau curățite puștile și carabinele, iar corturile spălate, fiind negre și murdărite ca după un război. Mai departe aveam lipsă de luntre de pușcași pentru vânatul prin labirintele de stuf ale lacurilor și pentru prin­derea somnilor, un sport acesta, ce promitea, după cum ne asigură Zguriev, un spectacol rar și interesant; iar ca ultim punct al progra­mului se primi vânătoarea de mistreți și lupi de pe insulele Dunării.

Acest program alcătuit de versatul Zguriev era sub împre­jurările date atât de ademenitor, încât noi abia ne puteam pre­domni arzătoarea nerăbdare, ce ne turmenta; ne apropiam doar de ținta expedițiunii noastre, de acel vânat cu multiplele sale peripeții, surprinderi și pericole, în care se arată voinicia vână­torului față de disperata fiară, ce câteodată își vinde foarte scump viața, aruncându-se cu turbare asupra prigonitorului ei.

* Un fel de mămăligă de hrișcă urluită. 

IV[modifică]

Pentru omul activ, trândava așteptare e insuportabilă; spre a ne distrage nițel, umblam deci toată ziulica derbedei prin jurul și interiorul Chiliei Nouă, oraș cu 8265 locuitori de diferite ginți, între care preponderează mai ales bulgarii și rușii-nekrasovți. Cum se vede, acest punct a trebuit să aibă în vechime o mare însem­nătate, servind ca chei, ce-și deschidea porțile navigațiunii dunărene, căci și acuma gârla se numește Chilia. Ruinile cetății, ce se află în distanța de un kilometru de la oraș și 36 de la Is­mail, reprezenta un fel de avant-post pe cursul râului, controlând navele și plutele, ce se urcă pe Dunăre spre Ismail sau ies de acolo cu mersul în contra cursului.

Ruinile cetății Chilia zac pe un loc, unde se împreună patru gârle ale Dunării, alcătuind tot atâtea insule, și anume Cofa, care-i cea mai lungă, apoi Chislița, Catic și Jonești. Temelia cetății e înconjurată de un canal, iar o parte a zidului are drept reazem fundul unui mic golf, spre nord însă o mlaștină de 18 kilometri și 4 1/2 kilometri lărgime, ce se extinde până la malurile lacurilor Chitai și Catlabuh. — Spre sud, tot astfel de mocirle se trag până la gârla numită Sulina cu insulele Tătărești, Poitițoleti și Cetal, și gârla Sf. George. De la cetate până la acea gârlă poate fi în linie dreaptă o distanță de 36 kilometri.

Priveliștea de pe ruină asupra acestei regiuni este una din cele mai monotone. În lung și lat nu zărește ochiul decât țarini plane, triste și gălbii, traversate de vinele Dunării, ce curge ostenită, încovoindu-se în toate părțile. Colo-n depărtare se pierde orizon­tul într-o dungă roșietică a ciochinelor de stuf, ce predomnește toată vegetația de pe acele locuri, împestrită ici-colea cu pâlcuri de răchiți, sălcii și lozii.

Eu și Grünbaum ședeam pe zidul ruinei, cufundați în gânduri. Cerul era senin, dar în aer se simțea umezeală cu miros de mare. Un lin vântișor legăna oceanul de plante acvatice ale acelei imense extinderi, producând un neîncetat foșnet ca de haină de mătase. Pe gârla râului treceau cu repejune luntre, barcase cu vin­trele și vapoare cu ogiaguri, din care ieșeau în treacăt valuri de fum negru. Sus în aer se auzea piscul, cârâitura și șuierul felu­ritelor păsări de baltă și de mare, ce zburau în cete nenumărate în toate direcțiunile. Bâtlanii, erodii, nagâții, rândunelele de mare și pescarii cu al lor țipăt pătrunzător te impresionau în modul cel mai neplăcut.

Toate aceste mișcări din văzduh, de pe apă și uscat, întipăreau acestei regiuni caracterul unui pustiu posomorât, impunător, dar fără mângâiere, un viu contrast cu înfloritele șesuri ale Bugeacu­lui, ce-ți leagănă fantezia în dulce reverie.

Se vede că și camaradul meu sta sub aceeași impresiune, căci adresându-mi-se îmi zise cu melancolie:

— Drept să-ți spun, prietene, că n-aș dori să trăiesc mult pe aceste locuri: ele îmi inspiră o tristețe nespusă, o apăsare su­fletească, mai ales dacă cuget la patria mea cu falnicii ei munți, ce sărută cu ale lor vârfuri nourii călători; comparând-o cu aces­te mlaștini nesfârșite, simt apăsarea unei oribile năplăiri29.

— Te cred, amice, răspunsei eu, cunoscut fiind că munteanul nu suferă stepele, precum nu suferă marinarul continentul și văleanul munții și codrii. Ți-oi aduce drept dovadă un fapt întâmplat.


Guvernul nostru a voit să colonizeze Caucazul cu moldove­nii halupnici din Basarabia, adică cu cei ce n-au încăput la împărțeala pământului luat de la proprietari. Privind la acești nenorociți țărani cu gloatele lor de copii, necunoscând nici o artă sau meserie, ci trăind ca pălmași numai din năimeala mâinilor lor în timp de vară, câștigând abia un franc pe zi, se credea gene­ral că proiectul de emigrație, lansat odată între acești nenorociți, va fi imediat îmbrățișat și dus la împlinire, și aceasta cu atât mai vârtos, cu cât administrația îi da fiecărui din emigranți gratuit 6 hectare de pământ, eliberându-i pe 6 ani de dăjdii și punându-le la dispoziție material de zidit case, unelte agricole și sămânță pentru cele 6 hectare. Astfel de îndemânări un proletar numai în vis le poate vedea. — Și ce crezi?

Câteva familii se și mutară în acele locuri îmbelșugate cu vegetația lor tropicală, unde crește mândrul fenice, bogatul măslin și castan, unde în codrii seculari se înalță pe tulpina cedrilor vița de vie cu struguri gustoase de poamă sălbatică, și unde vinațele de Cahetin întrec în calitate pe ale Franței și ri­valizează cu cele din Tenedos și Cipria. Și acest Eldorado a pro­dus în țăranul nostru din Basarabia aceeași impresiune, ce o simți, prietene, acum. Urma urmelor a fost că emigranții moldoveni, cu femei și copii, desagii pe umeri, s-au întors îndărăt la vechea lor mizerie, găsind-o mai plăcută decât bogățiile din raiul Cau­cazului. Spune-mi acum, nu-i aceasta o enigmă ciudată a naturii omenești?

— Spre a cerca explicația acestei enigme, îmi zise Grünbaum, socot că mai întâi trebuie lămurită însemnătatea cuvintelor cos­mopolit și patriot. Deviza cosmopolitului este: unde-i mai bine, acolo mi-i patria. Acest soi de oameni cred că se trag mai ales din națiunile nomadice ale Asiei, la care simțurile predominante sunt cele senzualistice. Fiind necontenit nomazi, natura n-a pu­tut dezrădăcina din ei pasiunea pribegirii. Dacă află binele, ei caută și mai binele. Aceasta au dovedit-o emigrațiile istorice, din loc în loc, din țară în țară. Ei nu purtau cu sine îndemânări, ci numai în sine cultul religios al unei dumnezeiri create de a lor imaginație, însă fără a se lega prin acest cult cu legea societății sau a se îndatori spre ajutor mutual de filantropie, lucru ce ar lănțui libertatea mișcărilor nomade. Și spre a nu se mustra cu cugetul, ei supun idolul cererilor acelui ce l-a creat, iară în caz de nereușită idolul este batjocorit și biciuit, precum o fac ghileacii, ciuccii, camceadalii și mai toți idolatrii din nord și săl­baticii sudului.

Cu așa principii de o libertate absolută și independentă părăsiră ei țările îmbelșugate din Asia, Siberia meridională și Cau­caz, emigrând în pustiurile Mării Negre și înaintând necontenit spre centrul Europei mai sărmane în ale vegetației, unde nici o plantă hrănitoare nu crește fără a fi stropită cu sudoarea de pe fruntea laboriosului cultivator. Și iată că de pe plaiurile acelui Eldorado al Caucazului se năpustiră asupra Europei nenumăratele oarde de huni și mongoli, zdruncinând-o până la Carpați, Bal­cani și Sudeți, cucerind țările și trăind ca fiarele sălbatice din munca băștinașilor. Apoi nu-i aceasta o enigmă, ce se poate ex-plica numai prin faptul că instinctul este productul unei deprin­deri înrădăcinate, ce trece din neam în neam, din veacuri în vea­curi și căreia natura îi imprimă la urmă sigiliul unei legi nestră­mutabile. — Așa-i și patriotul cu deprinderile sale moștenite din veacuri. El poartă în sine nu numai cultul religios, ci și cultul îndatoririlor reciproce, al înrudirii de sânge și al ajutorului mu­tual de filantropie. Aceste simțiri se nasc în el din cultura intelec­tuală, ce-i inspiră dragoste pentru cuibul în care s-a născut și vatra în care a trăit. Ea-i infiltrează iubire către confrați, făcându-l să respecteze cu umilință tradițiile, legendele, povestirile neamu­lui său și mormintele, în care se odihnesc oasele strămoșilor, părinților și fraților săi; el adoră amintirile gloriosului trecut al națiunii sale, de care cu extaz vorbește, precum cu întristare povestește cataclismele ce i-au încruntat țara, — toate aceste pa­triotul le lasă ca moștenire din părinți în copii, din generație în generație.

Astfel de patrioți — după opinia mea — se află pe suprafața pământului numai la trei națiuni mari: gințile latină, germană și elenă. Deci nu-i de mirare că românii de aici s-au întors de la Caucaz, fiind de origine latină.

Orișicum at fi însă, în tot omul, fie el cât de cult, se mișcă totuși germenele instinctului de pradă.

— Așa este, cu aceasta mă unesc și eu, adaose Grünbaum, dar eu socot că numai atunci, când în al lui neam s-a strecurat o picătură de sânge străin, din ginta neamurilor răpitoare. Aceas­ta se dovedește nu numai la om, ci se poate observa și la ani-male, precum rezultă din experimentul împreunării lupoaicei cu câinele, ce nu o dată îl fac ciobanii, ținând la legătoare lupoaica prinsă de mică. Prin așa mod se dobândesc pentru stâni și tur­mele de oi câini corciți foarte avani și puternici, ce sunt încă mai sprinteni decât lupii; ieri Zguriev îmi spunea că a dobândit așa doi câini cu care vânează porci sălbatici și care vor figura și la vânătoarea noastră.

Venind vorba iarăși la vânătoare, îi zisei uitându-mă la ornic:

— Haidem, acum sunt 4 după amiazăzi, și la cinci ne așteaptă Spiridon cu masa.

Ne pornirăm. Ajunși la gazda noastră, aflarăm acolo aproape toată notabilitatea orașului, cu prefectul și șeful poliției, poftiți de Spiridon și Zguriev la ospăț. Pe masa din sufragerie erau așezate 30 de tacâmuri. Între alte delicatese ce acopereau masa, se deosebea pe o mare tablă o cicigă fiartă de lungimea unui metru, împodobită cu felurite ornamente compuse și executate de artistul nostru bucătar, iar prin capetele mesei blide cu icre proaspete de nisetru; baterii de butele cu tot soiul de vinuri ridi­cau căpușoarele cu fesurile lor roșii și metalice, ca și când ne che­mau să le destupăm. Galantul nostru șef Spiridon oferi 20 de vedre de rachiu pentru suta de cazaci, adunați în ograda otelu­lui.

La orele 51/4 începu masa, întâi tăcut și sub stricta observare a etichetei, apoi, ca de obicei, ceva mai vivace, iar după vro câteva stacane zdravene, zgomotos și fără rezervă.

Zguriev, spre a ne surprinde întrucâtva, porunci cazacilor săi să ne cânte în cor. Atunci o sută de glasuri intonară melodii malo-ruse sau ucrainene, executându-le cu o perfecțiune atât de ad­mirabilă încât te credeai într-un concert de primul rang. Armo­niile vibrau în aer, când într-un puternic cor ieșit din piepturi de oțel, când moderate, trecând în quintete30, apoi în duete de un andante dulce și simpatic, de moleța unui chin de amor și de o melancolie, precum o au mai totdeauna popoarele apăsate, ce au trecut prin crude ispite și au gemut sub jugul tiranismului. Istoria unei națiuni cu suferințele ei nu-și află expresiune numai în legendele și poveștile ei, ci și prin însăși armonia muzicală a cântecelor rămase de la bătrâni și transmise posterității.

Apoi începu dansul căzăcesc, executat numai de către doi din cei mai aleși. Acest dans, pe care Menier l-a numit le danse des possédés31, reprezintă culmea dibăciei, gimnasticii și voiniciei. El n-are deloc asemănare cu cancanul francez sau ghitina spaniolă, ale căror țintă în toate mișcările este îndreptată spre dezmierda­rea desfrânată cu aplicare la plăceri de amor. Kazacika și tropa­kul sunt dansurile ostășești ale nomazilor, care în ale lor necon­tenite strămutări priveau dansul ca mișcarea de voinicie a pur-tătorului de arme; drept aceea femeile erau excluse de la dans, întâi ca ființe pângărite, al doilea ca nedemne de a se lipi în dans de bărbat.

Acest princip predomnea în toată Rusia până la înălțarea pe tron a reformatorului Petru cel Mare, care, introducând în a sa țară moravurile și obiceiurile Europei civilizate, porunci printr-un ucaz tuturor notabilităților capitalei să asiste cu femeile lor la un bal de curte, îndatorând pe toți să se arate la acea adunare nu în anterie și bărbi lungi, ci în costum de gală, rași și cu peruci à la Ludovic al XIV; cei ce nu se vor supune poroncii, vor fi aduși cu sila pe pragul intrării la curte, unde gelatul le va tăia bărbile cu toporul. Nici unul n-a cutezat a se împotrivi poruncii irevoca­bile și toți chemații se adunară la curte. Balul fu deschis prin însuși monarhul cu soția sa și toți urmară; astfel abia în acea memorabilă noapte pentru prima oară cuprinseră cavalerii ruși în dans talia damelor rusești, aruncându-se sub tactul orchestru­lui în acel colosal vârtej, ambele sexe zbuciumându-se care cum putea, electrizați de o simțire plăcută, până atunci necunoscută lor. — Sub pretext de a intra în bunăvoința cârmuitorului, ur­mară apoi baluri private, și iată că femeile din clasa nobilă ieșiră la iveală pe scena vieții sociale. Inovațiunile aceste numai cu anevoie trecură în straturile poporului de rând; chiar și până acum adevărații ruși sectanți se țin de principiul antic și nu ad­mit intrarea femeii în dansul bărbaților. Iată de ce kazacika, tro­pakul și lizghinka se dansează numai de bărbați; femeile însă joacă separat într-un fel de horă moldovenească, ținându-se de mână în cerc și totodată cântând în cor în loc de muzică. Acest dans se numește „horovod“.

După ce acei doi soldați terminară jocul, fură mulțumiți prin

o colectă de 50 de ruble. Întorcându-ne la masă, începurăm cu șampania și o mulțime de toaste, la care răspundeau cu zgomot trâmbițele cazacilor.

Negreșit că această festivitate săvârșită într-un orășel uitat de Dumnezeu și de oameni în mlaștinile Dunării a fost ceva extraor­dinar pentru Chilia, care poate că a asistat odinioară la astfel de prăznuiri, însă demult, demult, când trecea peste Dunăre corte­giul lui Traian sau al lui Caracálla32.

Abia înspre ziuă începură oaspeții a se împrăștia, însă nu toți; unii rămaseră ațipiți cu coatele pe masă, alții sub masă, căci gus­turile sunt diferite, după ce trage omul vin.

V[modifică]

A treia zi, noi de dimineață adunați pe târnațul otelului, gus­tam dejunul, vorbind de impresiunile ce ne-a lăsat banchetul. Atunci Menier ne citi un pamflet compus de dânsul asupra aces­tui eveniment memorabil pentru orașul Chilia, descriind cum pre­fectul și polițaimaistrul a la brassée33, vroind a se reîntoarce pe acasă, bojbăiau cu mersul nesigur prin întunericul de pe străzi, înglodându-se într-un hângăș34, din care ieșiră abia în ziuă, mânjiți din cap până la picioare cu tină; cum acei doi adminis­tratori ai orașului erau furioși pe cazacii ce furaseră untura de prin lămpile fanarelor de pe străzi, ca să-și ungă ciubotele, și cum amândoi ceacârii se sfădiră la urmă, polițaimaistrul dovedind că chemarea subalternilor săi este să privegheze noaptea pe stradă liniștea orășenilor, dar nu untura de prin fanare, lucrul acesta ce cade în resortul șefului orașului, iar prefectul la rândul său demonstrând că din cauza întunericului de pe străzi se săvârșesc numai astfel de întâmplări, ce intră în îngrijirea poliției. A doua zi se amestecară și soțiile lor în sfadă, spălându-le la amândoi capul cu săpun și dojeni și mustrându-i că ei, demnitarii orașului, se îmbată ca hornarii, tăvălindu-se prin noroiul de pe străzi etc. Satira era scrisă și citită cu atâta umor, încât ne pierdeam de râs ascultând-o.

Înarmați cu carabine și pumnale cerchezești, eram gata de pornire și așteptam numai sosirea lui Zguriev, dirigintul marii vânători, care luă asupra sa aranjamentul rânduielilor, tactica și strategia acelui răzbel cu mistreții, încredințându-ne că avem a da asalt unei întregi turme de porci sălbatici, ce se aflau pe in­sula Soloneț, 5 kilometri de la Chilia, la care trebuiam să tre­cem Dunărea pe un pod plutitor, iar apoi cu luntrele în câteva locuri, fiind acea insulă înlănțuită cu alte trei insule, anume Daler, Catic și Cap de Drac, între care însă Solonețul este cea mai mare, având o lungime de 7 kilometri și 1/2 lărgime. Pe acea insulă erau însemnate locurile, unde avea să urmeze primul atac, de la care atârna toată reușita, fiindcă porcii sălbatici sunt înotători buni, care, văzându-se prigoniți, trec înot cu mare repejune Dunărea de cea parte.

Zguriev sosi în galopul calului, întovărășit de doi cazaci, din­tre care unul ducea de legătoare doi câini mari, corci de lupi, cu care aveau asemănare, deosebindu-se de aceștia numai prin co­zile lor mai subțiri și ceva bârligate. Celălalt cazac ținea în mână un șip cu un lichior gălbui.

Noi întâmpinarăm pe Zguriev cu un puternic vivat, iar el, sărind de pe cal și așezându-se lângă noi, ne zise:

— Iată-mă sosit, domnilor vânători; asaltul vă așteaptă și dacă vă uniți a vă supune comandei și instrucției mele, apoi gata sunt a vă sluji. Înainte de toate aflu însă de neapărat a vă face cu­noscut câteva detailuri ale vânătorii în stuf la porci sălbatici, fiare cu care nu-i prea de șuguit, căci cea mai mică greșeală poate fi urmată de o catastrofă. La codri, mistrețul gonit de căpăi sau hăitași se vede venind de departe, și vânătorul este oarecum pregătit a-l întâmpina cu împușcătura; în desimea stufului însă, unde nu vezi doi pași înaintea ta, fiara năbușește subit, pe neașteptate, din care cauză mulți vânători scapă momentul fa­vorabil s-o țintească, dând alăturea sau rănind-o numai, și atunci pericolul pentru vânător e vederat; căci mistrețul adult, de la 5 ani înainte, este foarte sălbătic, nespus de hâtru și are un auz și adulmec subtil, dar pentru aceea vede rău și dă buzna acolo, unde îl îndreaptă auzul sau adulmecul. Deci imediat după împuș­cătură, fie el nimerit sau nu, vânătorul trebuie să facă o săritură în lături, fiindcă mistrețul se aruncă către locul, de unde s-a auzit zgomotul, dar odată trecând, înapoi nu se mai întoarce. Fiara, arătându-și coasta, trebuie fără greș țintită sau după urechi sau la inimă, iară deloc în pântece sau în șoldul de dinapoi. Așa împușcături nesocotite pot aduce lupta cu pumnalul, ce nu este ușoară. Asemene nu trebuie îndreptată împușcătura în piept sau frunte, fiindcă foarte des glonțul nu răzbate prin ciolane sau sare recozet de pe a lui scafă.

Iată măsurile de pază, când ai a face cu mistrețul adult, care-i foarte îndrăzneț și nu se ferește de vânător, precum o fac lupii la goană. Scroafa la așa vânătoare este mai fricoasă, parcă simțindu-se lipsită de arma de defensă, dar pentru aceea cu atât mai avană, când, gonită, aleargă după ea purceii sugători; atunci ea adulmecă de departe pe vânător și dă buzna asupra lui: de nu-i ucisă, îl răstoarnă și îl rupe cu dinții de dinainte. Asemene vă rog ca nimene să nu iasă din linia vânătorilor, fiindcă împuș­căturile se fac cu glonți, ce nu o dată prin recozet pot aduce vreo catastrofă. Bine ar fi să nu descărcați carabinele în lupi: pe acești cumătri ce foiesc prin stuf, îi vom găsi oricând; în timpul de acum mai ales, pielea lor este fără preț. Păstrați încărcăturile pentru porcii sălbatici, din ale căror cărnuri aș dori să duceți la Chișinău câteva polobocele cu jambon pregătit de artistul vostru culinar.

Apoi, luând butelia de la cazac, Zguriev adaose:

— Iată, domnilor, și prezervativul în contra țânțarilor, căci nici de gândit este a intra în stuf, fără a vă unge mâinile și fața cu această mixtură, alcătuită din terpentin, unt de cuișoare și ole­um caeputi35. Așadar, gata suntem de pornire; fie-ne lupta cu reușită, vivat! Și el înghiți un pahar de vin.

— Vivat, trăiască bravul comandant, răspunserăm noi, și după ce deșertarăm câteva butele de vin, ne pornirăm.

Un pod plutitor ne aștepta la mal, și noi, trecând Dunărea, ne coborârăm pe țărmul insulei. Care fu însă mirarea noastră de a nu vedea aice nici un fel de pregătire pentru vânătoare. Zgu­riev, înțelegând gândul nostru, zâmbi hâtru și ne zise:

— Nu vă mirați, domnilor, că nu găsiți aice hăitașii, fiindcă în zori de ziuă toate dispozițiile au fost deja făcute, și la semnalul ce-l voi da, vânătoarea va începe. Deci mergeți după mine, ca fiecare să se așeze pe locul ce i-l voi însemna în desimea stufu­lui, iar doi din D-voastre, cei mai iscusiți carabinieri, să prindă poziție pe malul gârlei ca avant-post, pândind ieșirea din stuf a mistreților adulți, ce vor voi să treacă înot de ceea parte.


Grünbaum își alese poziția pe mal, iară noi toți ne înșirarăm în linie dreaptă prin stuf, în distanță de 100 de pași unul de altul. În grabă camarazii se făcură nevăzuți, pașii lor conteniră de a se mai auzi. Și acum iată-mă singur în mijlocul stuhului ca într-o groapă, nevăzând nimică, decât numai o parte de cer deasupra capului și neauzind nici un sunet decât foșnăitura stufului și bâzâitura roiurilor de țânțari, ce zburau ca o ceață în jurul meu, dar nepunându-se pe mine, prezervat fiind de unsoarea ce mi-o dăduse Zguriev. Atunci mă încredințai că fără acel prezervativ imediat aș fi fost potricălit de milioane de țânțari veninoși și însetați de sânge, care, pot zice, domnesc absolut asupra acelor mlaștini.

Stând pe loc în singurătate, o ciudată impresiune mă cuprinse. În mine lupta dorința instinctului vânătoresc de a-mi arăta voi­nicia, cu sfiala de a fi spintecat de fiară, pe care poate că nu voi oborî-o pe loc cu împușcătura, necesitat fiind apoi să întrebuin­țez pumnalul, pe care nu-l mânuiam deloc cu iscusința taureodo­rilor Spaniei sau a cerchezilor Caucazului. Ardeam de nerăbdare, așteptând semnalul de atac; îmi concentrasem tot auzul ca să prind măcar un cât de mic zgomot de vietate, însă nimică nu se auzea, totul era cufundat într-o tăcere de mormânt, chiar și păsările acvatice păreau a fi părăsit acele locuri atât de sălbatice și îngrozitoare. Deodată, iată că o trâmbiță răsună în depărtare și subite răcnete și chiote într-un muget colosal cutremurară toată suprafața stufului. Vijelia de glasuri omenești, sunetele trâmbiței și hămăitul câinilor se adăugau mereu.

Cu carabina gata de împușcat, simțeam că inima mi se zbate cu grăbire. Împușcăturile începură a se răspunde din toate părțile, îndesându-se mereu. Doi lupi și o vulpe, furișându-se prin stuf, trecură pe lângă mine, dar conform instrucției primite, îi lăsai să treacă și nu m-am căit de aceasta; căci iată în dreapta ivin­du-se un mistreț cu zgomot și trăsnind prin stuf ce pica în toate părțile, adulmecând cu râtul și sclefăind din fălci. El era din cei adulți și foarte mare. Cum se vede, era grozav de mânios, căci fizionomia lui urâcioasă te înfiora; părul de pe ceafă era zbârlit, mișcându-se înainte și înapoi, iar urechile ațintite, parcă simțeau prezența mea. Colții lui mari ca doi pumnali erau acoperiți la gingini cu spumă de bale. În acel moment răsună o împușcătură de pe mal, cum mi se părea, din țeava lui Grünbaum. Monstrul se opri pe loc, întorcându-și capul înspre partea împușcăturii, fa­vorabil moment, care îmi dădu timp de a-l ținti cu preciziune după urechi: slobozind împușcătura, făcui o săritură în lătuti, scoțând cu grăbire pumnalul din teacă.

Fiara, cu o grohăitură asemenea unui tunet depărtat, vroi a se izbi înainte, dar se răsturnă pe o coastă, săpând cu colțul în pământ, apoi în grabă conteni mișcările. Cu iuțeală încărcăi de nou carabina, dar mai liniștit acuma, căci n-aveam mai mult grijă să întrebuințez pumnalul, dacă fiara s-ar scula și năvăli asupra mea.

Ce plăcere, când după pericol te simți biruitor, căci iată-mă acum și pe mine figurând în rândul eroilor acestei serioase vânătoare. Mă cortea36 să pun piciorul ca biruitor pe victima mea. Dar mă îngrijii că fiara poate că nu-i încă desăvârșit moartă. Și nici că am greșit văzând-o cum cătinel ridică capul său sângerat. Atunci uitai tot pericolul, prevăzând că o să-mi scape și eu voi rămâne rușinat înaintea camarazilor; acest gând îmi ațâță cura­jul, și-ntr-o săritură apropiindu-mă de mistreț, îi zdrobii capul cu a doua împușcătură. Răcnetele, chiotele și împușcăturile cătinel începură a conteni și peste scurt răsună nu departe trâmbița de rechemare.

Rezultatul și dobânda acelei mari vânători au fost trei mistreți de 10-12 ani, dintre care cel mai mare fu împușcat de Grünbaum, având o greutate de 300 kilograme și o lungime de 2 metri, iară colții de la gingini până la vârf 22 centimetri; al doilea în mărime era cel împușcat de mine și unul de Ludwig. Scroafe erau 4 bătrâne, mistreți tineri de la 3-4 ani unsprezece, 20 de purcei godaci, adică de la 1-2 ani, 7 lupi, 3 vulpi, 2 bursuci bătrâni, vreo duzină de iepuri și o vidră, a cărei blană e foarte scump plătită de rabinii jidovești, ce-și coase din ea un fel de cealma, pe care o poartă pe cap în timpul săvârșirii oficiului în sinagogă.

Dar o așa mare vânătoare nu putu să treacă fără unele întâmplări nepriincioase. Unul din hăitași a fost rănit la picior de un glonț bezmetic, doi vânători țărani răniți de mistreți, mai ales unul, a cărui spinare fu sfâșiată de la șold până la ceafă, iar un cazac ce prinse un purcel de picioare, fu răsturnat de scroafă și frământat cu râtul, făcându-i straiele bucăți și câteva vulne37 pe piept.

Dar toate aceste triste accidente fură uitate, îndată ce ne adunarăm la podul trecătoarei, unde stăturăm uimiți de o im­pozantă priveliște. Spiridon și Zaiko pregătiră aici o ovațiune lui Zguriev, directorul vânătoarei, formând în mijlocul podului pluti­tor o piramidă din vânatul ucis. Pe culmea acelei piramide era așezat un fel de tron împletit din stuf și plante acvatice. După ce ne adunarăm cu toții la acel loc, atunci la un semnal dat, Zgu­riev fu ridicat de noi pe brațe și așezat în triumf pe acel tron, punându-i-se pe cap o cunună de papură și flori de nufăr de baltă, iar într-o mână carabina, în cealaltă un pocal cu șampanie.

Un puternic vivat, acompaniat de glasul trâmbițelor, răsună pe malurile Dunării, străbătând până la zidurile Chiliei. Veselia începu de nou, și între toaste fulminante și urări în sănătatea șefului nostru se porni podul la vale pe curgerea apei, cârmuit de iscusiții vâslași, care mânuiau lopețile în tactul unui marș ce-l cântau cazacii cu trâmbițele.

Cu plăcere mă uitam la figura atletică a lui Zguriev cu fiziono­mia lui marțială, însă simpatică totodată. În voiniceasca sa poză de comandor părea a fi zeul acestor țărmuri sălbatice cu vastele lor mlaștini, ce-i aduceau ca sacrificiu tot soiul de vietăți din imen­sele lor extinderi.

Când ajunserăm la otel, înserase deja, și noi, obosiți și osteniți de puternicele emoțiuni ale zilei, ne aruncarăm cu grăbire în brațele lui Morfeu, ce ne închise peste scurt truditele pleoape.

VI[modifică]

Lacurile Elveției sunt pentru pictori și poeți raiuri pământești, pentru romanticiști comori nesecabile, fiindcă compun încân­tătoare tablouri încadrate de uriașii munți cu ale lor măguri, ce străbat maiestuos nourii, lucind la soare cu ale lor plete de zăpadă.

Toate aceste colosale plăsmuiri geologice îl aduc pe turist la extazul admirațiunii, inspirându-i gânduri poetice. Iar de-i tânăr și amorezat, atunci așa o priveliște negreșit că-i aprinde dorința de a petrece cu a sa amantă o viață idilică în vreun sălaș de pe vârful unei stânci oable, „la ale cărei temelii clocotesc cu muget apele ce vin din munți și se revarsă în lac. Acolo amorezații în fragede îmbrățișări și dulci sărutări drese cu lapte de la o căpriță ce paște nu departe, vor adormi cu jurăminte de fidelitate pe buze, împletiți ca două mlădițe ce ies dintr-o rădăcină“... De așa fericire ne vorbește Florian38 în romanele sale. Dar lăsăm să adoarmă amanții îmbătați de nectarul amorului și să vedem ce face pictorul pe malul pitorescului lac? Zgribulit dinaintea plan­șetei sale de pictură șede el cu sârguință, adunând de pe paletă gradele diverse ale culorilor ce le întinde pe pânză, imitând cu preciziune natura ce se oglindește în ochii lui. El nu simte alta nimic. Toată ființa lui e concentrată într-un singur gând, în sin­gura dorință ca tabloul lui să fie aprobat de Academia de bele­arte, spre a dobândi medalia de aur și laurii pompoși, vânzându-l apoi cu mare preț. Cu așa speranță își hrănește el organismul său hămesit de foame, șezând din zori de zi până la asfințit de soare pe același loc, fără a gusta măcar din becisnicile provizii ce le ține într-o mică desagă: câteva cartoafe fripte și o bucățică de cașcaval. Dar el nu simte foamea, iluziile de aur i-au luat apetitul.

Iată că acum se ivește pe mal vânătorul pasionat. Mâhnit și obosit de osteneală, se pune oftând pe malul lacului, aruncând cu ciudă torba vânătorească de pe sine, ce-i astă dată deșartă de vânat, conținând numai câțiva cârmoji de pâine usactă. Din zori de zi până în seară a cutreierat malurile pitorescului lac, fără a găsi o rățușcă măcar sau un cârstel de baltă. El blestemă cu mânie acest loc pitoresc, ce gâdilă numai vederea, nedând prilej măcar de o singură împușcătură. Tologit pe mal, se gândește la un loc din altă țară, unde ar putea îndestula pasiunea sa vânătorească, slobozind duzine de împușcături pe oră și întorcându-se apoi în triumf acasă cu torba plină de păsări de tot soiul.

Vrasăzică, omenirea cu diferitele sale pasiuni și tendințe, ad­miră și iubește natura nu numai în părțile ei frumoase, ci și în cele urâcioase. Din această cauză se nasc partide diametral opuse în privința ideilor și a simțirilor: idealiști și realiști, utopiști și senzualiști, optimiști și pesimiști ș. m. a., care se combat în dez­bateri controverse, unul împotriva altuia, ajungând la dușmănia cea mai înverșunată. Și, cum se vede, fiecare are drept în opinii­le sale. Amorezatul idealist admiră formele plastice și grațioase ale femeii adorate, pe când anatomul însetat de știința medicală scormonește cu aviditate în măruntaiele ce emană putrejunea unei așa ființe. Pictorul e entuziasmat de tabloul unui lac întins cu apa sa transparentă și albăstrie în care se reflectă razele soare­lui ce asfințește după măgurile munților, pe când vânătorul pre­feră mai degrabă o baltă glodoasă cu emanațiunile sale neplăcute, din care însă la orice pas zboară vreo becasă sau rață sălbatică, victime ce le culege cu împușcături necontenite, îndestulându-și plăcerea cea mai aleasă, fiindcă fiecare împușcătură reușită este pentru dânsul echivalentă dulcii sărutări, ce o ia amantul de pe buzele adoratei sale.

Apoi așa un ideal vânătoresc unde aiurea se poate găsi, dacă nu pe lacurile îmbucăturii Dunării? Luăm, de pildă, lacul Chitai. Plutind pe el într-o luntre, vezi labirinte de stuf ce crește în in­sule fantastice pe luciul apei transparente ce se-ntinde loc de 10 kilometri pătrați. Ici zărești ca niște străzi largi, ce se încrucișează în diferite șovăituri, colo se deschide deodată o uriașă piață, în al cărei mijloc sunt așezate în simetrică rânduială pâlcuri de stuf, ce seamănă a fi urzeala unui templu fantastic. Și pe toate aceste străzi, piețe și locuri deșerte se primblă înotând o lume de păsări de tot soiul și ginți, îmbrăcate în haine de culorile cele mai diferi­te. Iată că dintr-o mahala iese pe piață o turmă de lebede albe ca zăpada, iară de pe altă stradă se ivesc, ca un regiment de roșiori, gotcile cu pieptul lor de culoarea jăraticului. Din toate părțile vin și se încrucișează legioane de rațe de sute de soiuri, bâtlanii și pelicanii cu a lor ciudată traistă de sub plisc, în care adună peștele prins. Pe deasupra capului îți zboară nouri de be­cazi, culici, corlani de baltă, pescari albi și vineți, rândunele de mare ș.m.a. Dar ce mai concert haotic intonează această lume de păsări, chemându-se și îndemnându-se în jargonul lor de țipe­te și cârâituri.

Răsunând prima noastră împușcătură, se întunecă soarele ca de o cortină de aripi a păsărilor înspăimântate, ce se ridicară din stuf, asurzându-ne cu țipetele lor de alarmă. Ajungea să slobozi împușcătura fără a ținti și victimele picau cu duzinele pe apă.

Această colosală căsăpie de păsări se prelungi vreo două ore, până ce ele, desăvârșit speriate, se ridicară sus în aer, îndrep­tându-și zborul spre alte locuri ale Dunării.

Rezultatul vânătorii noastre au fost două luntre cu vârf um­plute cu rațe, gotce, lebede și câțiva pelicani, din a cărora piele cazacii au cusut pentru comandantul lor un foarte elegant pal-ton impermeabil, cu gulerul din gâturi de rațe sălbatice, ce făcea un efect deosebit pe albul de zăpadă al penelor, fiind de culoa­rea zamfirului. Din dobânda vânătoarei o mică parte fu între­buințată pentru bucătăria noastră, iară cea mai mare parte tri­misă peșcheșuri orășenilor cunoscuți.

Noi gata eram să facem încă o vânătoare, ce ne-a fost făgăduit-o Zguriev, adică la somni prinși cu undița, pe care pescarii aveau a-i scoate la mal, evoluție foarte interesantă ce seamănă mult cu pescăria la moruni și nisetri în timp de primăvară. Dar cu multă părere de rău trebuirăm să ne întoarcem pe acasă, fiindcă începură ploile de toamnă cu neguri întunecate, ce ies din mlaș­tinile și bălțile Dunării. Deci după dispoziția șefului nostru, ma­jordomul cu provizii, câini și armătură se porni la Chișinău sub a lui priveghere și comandă, iar noi toți ne îmbărcarăm pe cel mai mare vapor al Lloydului austriac „Cleopatra“, ce pornește de la Viena cu itinerarul Pesta, Galați, Chilia, Ismail și Odesa. Acea călătorie în vesela noastră companie am petrecut-o cu multă plăcere. Ajungând la Odesa, ne-am răzlețit, șase de ai noștri au rămas în oraș, iară Spiridon, Varhovici, Zaiko și eu ne-am întors la Chișinău.

Luarea de rămas bun am săvârșit-o la Odesa, unde în cel mai ales restaurant am dat colectiv în onoarea lui Spiridon o cină grandioasă, înzestrată cu toate atributele și muzică militară. Multe toaste au fost ridicate, iar la urmă toastul făgăduinței învoitoare, ca, dacă ne va fi cu putință, să ne adunăm la o vânătoare în nordul Basarabiei, începând de la codrii Orheiului până la pădurile Buhotin, granița uscată între Bucovina și ținu­tul Hotinului.

VII[modifică]

Desigur că memoriul meu vânătoresc nu va aduce plăcere fiecărui cititor, ci poate numai adevăraților vânători, nu acelor de gală, în mănuși palide și ghete lustruite, ci vânătorilor pasio­nați, care gata sunt pentru câteva împușcături să-și martirizeze picioarele, cutreierând munți și văi, șesuri și bălți, suferind arșiță, frig și sete, numai ca torba lor să fie plină cu victime agonisite în sudoarea frunții.

Astor fel de schingiuiri sunt supuși mai toți vânătorii pa­sionați, nu numai cei ce vânează păsări, ci și frumușele, alergând cu dor și oftări pe urmele cochetelor, ce-i momesc cu hâtre zâmbiri, precum momesc pasiunile pe cei înșelați de bogății, glo­rii și renume. La urmă însă toate aceste combinații se supun proverbului:

Le monde est une pipée,
Où lon est tour-à-tour chesseur et gibier.


Note[modifică]

Această scriere a apărut în variantă rusească cu titlul Amintiri despre o vânătoare în Basarabia (Vospominania ob ohote po Bessarabii, Odesa, 1854; Chișinău, 1891). Față de textul rusesc varianta românească a suferit schimbări esențiale. Astfel, în versiunea în limba română e descrisă numai vânătoarea la sudul Basarabiei, pe când în rusește un anumit spațiu e consacrat descrierii vânătorii în centrul și în nordul regiunii. Există deosebiri și în ceea ce privește itinerarul, peripețiile călătoriei, dovadă că povestirea nu este strict documen­tară, că scriitorul a imaginat unele situații și întâmplări. Important este însă faptul că autorul a reușit să evoce tablouri vii ale naturii, diferite momente ale vânătorii, îmbinând impresiile de călătorie cu detalii concrete privind bogățiile Basarabiei, ocupațiile locuitorilor ei ș. a.

Textul e reprodus după volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuți, 1898, unde s-a tipărit pentru prima oară.

1 Lumea este o goană, unde ești pe rând ba vânător, ba vânat (fr.).
2 Veche monedă franțuzească (fr.).
3 Volumele Arta iubirii și Leacuri contra iubirii ale poetului latin Ovidiu


(43 î.e.n. — 17 e.n.) (lat.). 4 Eldorado (figurat). Țară fabulos de bogată, fermecătoare. 5 Se rămășeau. Puneau rămășag. 6 Galantom. Darnic, generos. 7 Bonvivant. Om vesel, glumeț (franțuzism). 8 Mesării. Probabil, de la rusescul measo, adică mâncăruri din carne. 9 Bucătarul majordom. Bucătarul-șef. 10 Iată-mă ajutor al unei bucătărese iscusite (fr.). 11 Marmiton. Ajutor de bucătar. 12 Botfori. Cizme cu turetci tari și încrețite. 13 Clironomie. Moștenire. 14 Gustare (fr.). 15 Ostropel, tocană din vânat (fr.). 16 Triclinium. (La romani). Încăpere în care se mânca și care cuprindea trei paturi așezate pe trei laturi ale mesei. 17 Biscocte. Biscuiți. 18 Friandeze. Mâncăruri delicioase. 19 După rețeta ducesei (fr.). 20 Corle. Păsări migratoare, care trăiesc în bălțile și iazurile cu stuf. 21 Să recuireze. Să ceară. 22 Instrument muzical de suflat. 23 Dragul meu Augustin (germ.). 24 Târmosind. Aruncând. 25 Fiecare medalie are reversul său (fr.). 26 Voltijori. Dansatori pe frânghie. 27 Matlotă. Mâncare de pește dreasă cu vin. 28 Omlet (fr.). 29 Năplăire. Coșmar. 30 Cvintete (fr.). 31 Dansul îndrăciților (fr.). 32 Marcus Aurelius Antonius Caracálla, împărat roman (186-217). 33 La braț (fr.).

34 Hângăș. Șanț, hindichi.

35 Medicament (lat.).

36 Mă cortea. Mă îndemna.

37 Vulne. Răni.

38 Scriitor francez (1755-1794).

39 Lloyd. Asociație de transport.