O primăvară la Roma

Jump to navigation Jump to search
O primăvară la Roma
de Dimitrie Anghel


Primăvară, ce bine știi tu să-ți întinzi mătăsurile albastre deasupra caselor străvechi, să împodobești ruinele, să faci să strălucească albul statuelor și să redai viață celor ce așteaptă să vie soarele, ca să le încălzească mînile și obrajii din cari rumeneala sîngelui a dispărut!

De la patul meu la fereastră, depărtarea mi se părea nesfîrșită ; ochii mei însă puteau să umble și priveau mersul tău biruitor, deslușeau trecerea ta deasupra arborilor, te urmăreau în zborul fulgerător al aripilor ce-și zugrăveau neastîmpărul răscolind seninul.

Neputînd să-ți ies înainte și să te întîmpin, intrai tu la mine ca să-mi spui biruințele tale, în fragede și mirositoare mănunchiuri de viorele și de toporași, te așezai la căpătîiul meu, în albe și minuscule potire de lăcrămioare, îți afirmai ființa plecîndu-te grațios pe marginea cupelor de lîngă oglindă, în vesele și rîzătoare tovărășii de romanițe ținute de o mînă virginală, pătrundeai tu în odaia unde tînjeam bolnav, departe de țară și de toți ai mei.

Glasuri de clopote aducea vîntul, rîsete clare îmi arunca din stradă, fericirea de a trăi mi-o aducea pe ferești și mi-o răspîndea în casă. De la pat la geam însă, mi se părea o nemărginire, și numai cu ochii și cu auzul mă puteam bucura de luminile și de sunetele ce ajungeau pînă la mine.

Cînd am fost în stare, însă, să ajung pînă la marginea ferestrei, lumea mi s-a părut o feerie. Pe un trotuar era lumină și pe celălalt umbra era viorie, și pe amîndouă, femei în rochii albe umblau purtîndu-te tot pe tine, primăvară. Departe, peste marea de coperișuri, cupola Sfîntului Petru se străvedea ca un clopot scufundat în azur, cireșii și vișinii prin grădini înduioșau melancolia vechilor ruini cu spuma lor roz-albă, întunecatul Tibru se veselea și el sub arcurile albelor poduri de piatră, coloanele toate păreau că sprijinesc cerul, și cerul tot, așa senin cum era, părea că-și sprijină cu drag imensa-i boltă peste lumea aceasta de ruini, unde viața merge de-a pururi cu moartea de mînă și unde trecutul te întîmpină la fiece pas.

Firesc mi se părea să renasc, precum firesc mi s-ar fi părut să și mor. Ca dunga viorie ce o vedeam mărginind dunga de lumină jos în stradă, umbra și lumina, trecutul și prezentul, moartea și cu viața nu mergeau oare acolo pretutindeni ca doi buni tovarăși, frageda tinerețe roz-albă a unui vișin nu-și juca oare umbra pe scările de marmoră ale unui templu zidit acum ani o mie, frumusețea juvenilă a unei brune fete nu visa oare pe lespedea șlefuită a unei fîntîni ascultînd o gură de apă, care îngîna un cîntec străvechi cu aceleași note ca și pe vremea lui Tiberiu ?...

Pulbere nouă de floare cu pulbere veche de secoli, tinere aripi de păsări pe vechi adăposturi de temple, murmure clare de ape ce cîntă aceleași cîntece triste, albă risipă de soare și neagră risipă de noapte nu sunt gemene aicea, nu sunt pretutindeni alături.

Alături erau, și firesc mi se părea să reviu la viață, cum firesc mi s-ar fi părut să și mor. Îmbătarea, însă, de viață, ce mi-ai adus-o tu, primăvară, n-am resimțit-o niciodată atît de puternic...

Priveliștile acelea, mirosurile toate, luminile multe și multiplele forme atunci le-am înțeles întîi și atunci am priceput ce însemnează să ridici în fața soarelui un templu, să-ți însemni numele pe piedestalul unei statui, să privești dincolo de marginea vieții și să te bucuri de rotundele globuri ce ți le-a pus Dumnezeu subt pleoape, ca să poți vedea ce frumoasă e lumea într-o dimineață de primăvară, subt albastrul cer al divinei Italii.