O noapte la morminte

Jump to navigation Jump to search
O noapte la morminte
de Dimitrie Bolintineanu


Mergeam pe căi sălbatice,
Cătam adăpostire;
Iar fantasme lunatice
Râdeau p-o monastire.

Lătra departe câinele
La duhuri neguroase,
Scoteau din groapă mâinile
Scheletele hidoase.

Pe munți, regina nopților
Păruse gălbenindă,
Așa cum fruntea morților
Se vede suferindă.

Atunci trecură ielele
De mâini în horă prinse;
Ș-un abur toate stelele
Îndată le cuprinse.

Țipa în sânul norilor
Vulturi cu grele pene.
Și vuietul prigorilor
Se auzea alene.

Un fulger!... Norul fumegă;
Iar tunetul răspunde,
Și ploaia cade, spumegă
În turburoase unde.

Apoi s-aud răsunete
De vaiete, suspine;
Înspăimântat de tunete,
Un mort veni spre mine.

În prejmul monastirelor,
Umblând, mă rătăcisem;
La locul cimitirelor
Văzui că mă oprisem.

Mortul[modifică]

„Deschideți, schelete, aceste mormânturi,
Căci ploaia se varsă pâraie din nor,
Căci vântul mă bate, și câini mă-nconjor,
Și ielele albe duc hora pe vânturi.

Aseară, când umbra cădea pe pământ,
Ieșii să văz luna jucând pe ruine,
Căci două schelete gemeau lângă mine
Și-un verde balaur zbura prin mormânt.

Dar luna s-ascunde d-odată-n furtună
Și astfel ca spicul de vânturi uscat,
Vârtejul pe mine în văi m-a zburat
Pe unde infernul sabatul adună.

Schelete tăcute, am fost împărat;
Cum soarele trece din lume în lume,
Din poluri în poluri zbura al meu nume,
Din poluri în poluri eram lăudat.

Precum un luceafăr străluce prin stele,
Luceam printre prinții din epoca mea;
Dar, vai! amăgire! Virtutea-mi lipsea
Și sceptrul se sparse în mâinile mele!

Toți îmi spunea mie că lumea e-a mea,
Că pot p-un capriciu s-o calc în picioare;
Că orice dorință, de răuvoitoare,
Un semn, și-mplinită să-mi fie putea.

Dar ochii satanei în noapte lumină,
Ca două steluțe ce-n nori strălucesc,
Ca doi cărbuni roșii ce-n umbră roșesc,
Și negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!

Credeam eu acestea, și-așa am urmat!
Pâraie de sânge vărsam cu cruzime,
Și-aceast-omenire ce geme în crime
Un cap vream să aibă ca eu să-l abat.

Dar câinii mă latră și corbii crocnesc!
Colo pe morminte joc albele iele,
Ce râde cu hohot de oasele mele,
Iar ochii satanei în noapte lucesc!"

În cele din urmă furtuna trecuse
Și toată natura cu-ncetul tăcuse.

Scheletul acela ce morții rugase
La locul său umed intrarea să-i lase,
În groapă intră,
Iar echo departe apoi repetă:

„Dar ochii satanei în umbră lumină,
Ca doi cărbuni roșii în noapte roșesc,
Ca două steluțe ce-n nori strălucesc,
Și negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!"

Moartea[modifică]

Iată, măre, iată!
Moartea se arată
Cu perii zburliți,
De lacrimi stropiți,
De șerpi împletiți;
Naltă și uscată,
De boale urmată,
Boale furioase,
Boale gălbegioase,
Din aripi plesnind
Ca iesme rânjind.