O fată plânge:

by Elena Farago

In calea ta, în calea pierduților tăi pași,
Eu noi mai fi nimica — de-acuma înainte —
Căci nici un semn, în cale, nu-ți va aduce-aminte
De tot ce-o plânge’n taina durerei care-o lași,

Și’n dorul ce nu’și știe măcar o vină,’n drumul
Pe care pleci acuma, senin, nepăsător —
In care pleci cu gândul senin, că nu te dor,
In jalea lor tăcută, nici florile, nici scrumul

Atâtor zile’n care ai fost unicul zeu
Al unei vieți, ce gata îți stă să ți se’nchine…
O, du-te’n drumu’n care nădejdea de mai bine
Ți-i singurul tovarăș — o, du-te dragul meu…

Și fii senin căci nimeni nu va veni să-ți spună
Și nimeni nu-ți va cere o lacrimă, măcar,
In ziua când fiorii atâtuia zădar
Vor îngheța o fată și-o dragoste nebună.