O cantatriță de uliță

(Redirecționat de la O cantatriţă de uliţă)
Jump to navigation Jump to search
O cantatriță de uliță
de Nicolae Filimon
(Din memoriile unui călător)


Obiceiul meu cînd călătoresc este a mă ocupa mai totdauna de persoane decît de lucruri. În deligență esaminez mai mult pe companionii mei de călătorie, decît frumoasele peisage ale localităților prin care trec. Ajungînd la ospelerie, în loc să mă ocup de camera mea, din contra, toată atențiunea o pui asupra ospelierului, camarierilor și femeilor de serviciu. La masă prefer mai mult pe conmeseni decît bucatele și vinul. Privirea unei fețe umane e mult mai interesantă pentru mine, decît grămezile de pietre ce le numim orașe sau cetăți, decît acele înălțimi de pămînt sau de calcariu ce le numim munți, sau acele desimi de copaci ce le numim foreste. Îmi va zice cineva că, cu astfel de bizare dispozițiuni, călătoria nu plătește un ban și că, fără să părăsesc capitala unei țări, aș putea găsi toată materia pentru favoritele mele contemplațiuni. Ei bine, voi răspunde la o asemenea observațiune că este o eroare și încă o eroare prea groasă. Să luăm de esemplu Neapole, acest oraș sau cetate, cum veți voi să-l numiți; este în adevăr un muzeu imens dar nu universal. Fizionomia umană își schimbă espresiunea după gradul latitudinei și, ca să cunoști această schimbare, e mare necesitate a o căuta în locurile acelea unde își are expozițiunea naturală. Locuitorul din Sorrento și Calabria, transportați la Neapole, nu mai sunt aceia ce erau în provincia lor; mai adăogați că accidentele vieții nomade vă pune în relațiune cu individe a cărora nici chiar esistința nu ați fi putut să o cunoașteți; astfel, eu care în țara mea nu mănînc niciodată acasă, nici chiar pe la amici, nu avui niciodată fericirea aceea ce o avui în Italia de a face cunoștință cu atîta lume, iar mai cu seamă cu primadonele de uliță, care cîntă pe la birturi numai pentru un neînsemnat dar.

La Veneția, Milan și în mai multe orașe mici și mari din Italia, nu mi s-a întîmplat o dată măcar a prînzi sau a cina fără muzică, și de multe ori cu o muzică mai armonioasă decît aceea din teatrele de operă; dar, din nenorocire, înclinațiile mele mă îndemnau mai mult a mă ocupa de muzicanți, iar mai cu seamă de muzicante, decît de muzică. Căutam totdauna să citesc în fețele lor, mai mult urîte decît bele și mai adesea veștejite decît înflorite, sentimentele ce le mișcau inima, ideile ce le ocupau gîndirea, și ajungeam totdauna la concluzia următoare: că, afară de dorința de a aduna o mai însemnată sumă de bani și speranța de a să duce apoi a o mînca la tavernă, nu erau alte idei în acele capete, nici alte simtimente în acele inimi. Văzui la Bergamo două june fete ce sunau cu cornul, care este un instrument prea puțin comod pentru o femeie. Aceste frumoase copile, cum intrară în sala de mîncare, își luară scaunele lor lîngă o masă pe care așezară caietele de note. Dar pe cînd ele se preparau să înceapă a suna din acele instrumente araldice ori de vînătoare, eu mi-astupai urechile ca să nu-mi atace acustica; dar fu o mare surpriză pentru toți convivii, cînd auziră pe acele delicate ființe scoțînd din niște instrumente atît de ingrate cele mai magice și întristătoare note, din care se compune mai totdauna muzica italiană. Ascultai cu plăcere melodioasele lor duete; îmi păru rău numai de a vedea pe cea mai mare dintre dînsele cum își deforma obrajii săi rumeni ca cel mai fin carmin, pentru ca să scoată sunete din acel ingrat instrument.

Dar, ca să nu merg mai departe cu particularitățile, reviu iarăși la subiectul acestei narațiuni, adică la cantatrița mea ambulantă, și arăt că, pentru prima oară, o văzui în sala de mîncare de la otelul New York din Florența. Ea era italiană și cînta acompaniată de o chitară. Avea o voce forte și sonoră, dar cam defectuoasă la unele note, însă știa foarte bine a înlătura aceste defecte uneori prin deminuirea vocei, iar alte ori rărind timpul muzical; cînd esprima vreun pasagiu delicios, ea da notelor un aer plin de langoare și de delicateță, apoi își relua iarăși energia și boltele birtului răsunau de notele sale argentine.

Iulia (acesta era numele ei) putea să treacă de frumoasă, deși liniamentele feții sale aveau oarecare analogie cu vocea, adică erau neregulate și neperfecte; avea însă doi ochi mari negri ce scînteiau, sprîncene negre magnifice, dinți albi ca avoriul, pieliță brună și o capelatură încîntătoare; avea o statură înaltă și mișcări pline de demnitate; iar după învestitură ai fi crezut că e una dintre damele cele mari, cînd își fac preumblările lor matinale; o pălărie de paie acoperea fața ei fără să o poată ascunde, iar după maniera cu care ținea chitara, singurul instrument ce arăta meseria ei, ai fi crezut că este muza Euterpe iar nu o sărmană creatură ce cînta ca să poată viețui.

De la prima vedere, Iulia produse în mine o vie impresiune; de aceea, pe timpul cînd ea să ocupa cîntînd, eu o contemplam întocmai ca pe o madonă de Rafael; iar cînd ieșea din sală, ochii mei plini de ardoare o urma pînă dispărea.

Repertoriul ei, deși era oarecum întins, însă Assisa al piè d'un salice de la Otello de Rossini și Tu vedrai la sventurata. de pateticul Bellini, erau ariile pe care ea le cînta cu un aer melancolic și un simtiment atît de mare, încît ar fi crezut cineva că cînta pasiunile ce rodea inima ei, iar nu ca să desfăteze pe convivii de la otelul New York.

Cînd intra în sală și saluta adunarea, o făcea aceasta cu un surîs inocent și plin de demnitate; dar nimeni nu-i îndrepta măcar o privire, nimeni nu o saluta, conversațiuni zgomotoase continuau mai totdauna pe timpul cînd ea cînta, zgomotul paharelor și al talerilor acopereau mai totdauna cele mai frumoase modelațiuni ale vocei sale, camarierii chiar simțeau o mare plăcere de a o întrerupe la cele mai frumoase fraze și încîntătoare melodii ale delicioaselor cantilene; uneori convivii îi adresau cele mai umilitoare fraze: „Nu știi altceva mai bun să ne cînți?“, ziceau unii; „Pînă cînd o să ne torturezi cu aceste litanii de morți?“, ziceau alții.

Iulia, însă, la toate acestea saluta compania cu cele mai gentile maniere, deși pentru un observator sever, precum eram eu, lăsa să se vază durerile ce-i cauzau acele impertinențe.

Momentele cele mai sfîșiitoare pentru sîrmana artistă erau acelea cînd se vedea silită a-și reclama salariul său în modul cel mai umilitor, adică cerînd cu talerul; cîtă umilire pentru o femeie jună și belă a se vedea silită de asprimea soartei ca să-și cîștige meziile de existență în modul acesta!

— Nu am monede mici, îi zicea unii.

— Îmi veți da altădată, răspundea ea cu o voce plină de dulceață.

Iar acelora ce depuneau cîte ceva pe taler, le adresa cîte un grazie plin de recunoștință și cu o manieră cît se poate de delicată. Mă veți întreba poate care era darul ce-i dăruiam? Vă mărturisesc că oferta mea, care în primele zile era neînsemnătoare, creștea în proporțiune cu amorul meu: o iubeam.

Dar fiindcă călătorii nu au timp de pierdut, începui a adresa Iuliii ochiade amoroase și vorbe dulci, iar ea se făcea că nu mă înțelege. Mergînd din ce în ce mai departe în pasiunea mea, îi declarai, nu însă fără oarecare sfială, că o iubesc; de astă dată ea îmi zise că mă înțelege foarte bine dar nu putea face nimic pentru pasiunea mea; îi repetai de mai multe ori protestațiile mele de amor, dar toate fură în darn. Astfel mă văzui silit să alerg la un ajutor, de care am fugit totdauna, adică la acele ce să zice în mai multe feluri, dar pe care noi îl vom numi ambasadă amoroasă. Prin acest mijloc aflai că Venerea ce adoram, deși nemăritată, avea un amant corist; și cu toate că o esploata fără a-i păzi cel puțin credința, ea însă îl iubea din toate puterile frumoasei sale inimi, iar suferințele ce-i cauza purtarea lui le credea trimise de cer pentru espierea crimelor sale.

Știu însă că în loc să mă descorageze statornicia acestei femei către amantul ei, din contra, aceste severe virtuți, ce se găsesc foarte anevoie la femeile din clasa de sus și de mijloc, îndoi amorul meu pentru dînsa.

Aflai, tot prin mijlocul arătat, că amantul Iuliei mele era să părăsească pe curînd Florența; asta îndoi speranțele mele. Dar pe cît era de dulce pentru mine noutatea aceasta, cu atît era de omorîtoare pentru dînsa. O văzui venind la masă și era aproape să nu o cunosc, atît de mult suferise.

Începu să întoneze una din ariile sale dar nu reuși, nenorocita, decît a îngîna niște sunete lîncede și tremurătoare. Această scenă de supliciu, deși rămase neobservată de adunare, eu însă o penetrasim pînă la profunditatea interiorului ei.

Reflectai puțin asupra situațiii, apoi zisei: cîți amanți oare nu pierd stări întregi, numai ca să placă unor aventuriere! De ce eu să nu fac un mic sacrificiu pentru o femeie onestă, pe care o iubesc? Dar tocmai pe cînd filosofam astfel, simții o aură dulce că lovește ușor fruntea mea; astea erau gemetele Iuliei ce sta la spatele mele cu talerul în mînă; scosei numaidecît cinci monete de aur și, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mînă a cantatriței, care mai întîi roși, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile:

— Domnule!… te rog!… Știi bine că nu poci!…

— Da, îi răspunsei cu vocea pe jumătate, știu prea bine, dar ține monetele; du-te, iubita mea… și fii fericită!

Iulia, înțelegînd cît să poate de bine intențiunele mele, plăti generozitatea mea printr-o ochiadă plină de bucurie angelică, cîntînd cu multă espresiune una din cele mai dulci cantilene ale repertoriului său, apoi abadonă sala dîndu-mi un ultim adio.

A doua zi aflai că ea părăsise Florența, împreună cu amantul ei, și apucase calea spre Livorno. Abia priimii această noțiune și lăsai Florența împreună cu toate belele ei galerii de pictură și sculptură și mă pusei a urmări pe Iulia, ca să o mai văd o dată.

Ajungînd la Livorno, prima mea ocupare fu de a căuta pe Iulia; dar negăsind-o, mă pusei în relațiune cu vro cîțiva juni livornezi, ce treceau de foarte onești. Acești oameni țineau o casă de joc la noroc. Acolo jucai pentru prima oară banco-faro, bacica și ecarté și pierdui în două jocuri treizeci și patru de scuzi.

Pierderea sumei aceștia mă făcu să mă gîndesc mai serios la poziția mea: străin, fără amici, fără cărți de credit la bancherii Italiii, ce aș fi devenit oare dacă din fatalitate bănișorii mei s-ar fi strămutat în pungile acelor onești pungași? Dar, pe cînd făceam aceste reflecțiuni iconomice, simții că o mînă mă atinge pe spate. Mă deștept din visările mele și văz înainte-mi un tînăr italian care îmi dete o scrisoare, în acești termeni: „Fugi de amicii dumitale din Livorno, ei sunt cei mai mari pungași ai orașului și te vor face să te căiești“.

Întrebai pe comisionarul aceii scrisori ca să-mi spuie numele persoanei care îmi scrisese, dar el răspunse că era oprit de a face această descoperire, întorcîndu-mi însă privirea în partea opusă, zării pe Iulia și mă convinsei că de la dînsa venea acea scrisoare misterioasă; alergai numaidecît și ajungînd-o la o distanță oarecare, o apucai de mînă. Ea se uită la mine și cu un aer de surpriză îmi zise:

— Sunteți d-voastră!…

— Da, îi răspunsei, eu care v-am recunoscut în biletul ce mi-ați scris. Ești dar în Livorno? Spune-mi, cum știi că amicii mei sînt niște pungași? Poate amantul dumitale ți-a spus?

— Nu, răspunse ea, eu mă aflu singură aici.

— Singură?… repetai, și de cînd?

— De cinci zile.

Era tocmai intervalul acela de timp ce trecuse de la ultima noastră întrevedere în Florența.

— Dar în ce cazin cînți? fiindcă eu nu te-am văzut la nici unul.

— Nu cînt în orașul acesta.

Și deodată cu pronunțarea acestor fraze își trase încetinel mîna și se depărtă, lăsîndu-mi un adio acompaniat de o privire melancolică. O ajunsei iar și o rugai să-mi arate locuința sa, ca să o mai revăd, dar ea refuză cu statornicie de a-mi satisface această rugăciune. O rugai să-mi spuie cel puțin rezonul pentru care mă oprea de a o vizita.

— Rezonul? ei bine, zise ea, ți-l voi spune, dar cu condițiunea de a mă lăsa acum liberă, și să ți-l trimit mîine în scris.

A doua zi, foarte de dimineață, priimii o scrisoare din parte-i în termenii următori:

„Rezonul pentru care te-am oprit de a mă mai vedea este că te iubesc și antecedențile vieții mele sunt de natură a vă face să mă urîți, îndată ce le veți afla; plec astăzi la Noul Orlean. Adio, amicul meu.“

Alergai numaidecît la port și văzui pentru ultima oară pe Iulia pe puntea bastimentului Washington, ce pleca pentru America. Ne reconoscurăm, ne salutarăm pentru ultima oară, și dispăru dimpreună cu bastimentul pe luciul Mediteranei.