O amintire despre Verdi

Jump to navigation Jump to search
O amintire despre Verdi
de Dimitrie Anghel
Publicată în Flacăra, II, 52, 12 oct. 1913, p. 411.


Sunt puțini fericiți, cărora soarta le îngăduie să intre, fiind vii încă, în Panteonul nemurirei.

Gloria are capriciile ei și cheamă, făgăduitoare ca o femeie, surîde vicleană, momește și pierde pe cei mai mulți, pe cei ce n-au fost destul de stăruitori și n-au știut să prindă ceasul potrivit ca să și-o însușească.

Ea aprinde însă licăriri de luceafăr în ochii celor aleși și transfigurează pe cei ce s-au lăsat sărutați de ea.

Între fericiții aceștia a fost și Giuseppe Verdi, și fiind dat că acum se serbează centenarul lui, voi adăoga și eu o amintire personală.

Eram la Roma, prin 1892, mi se pare, și mă reîntorceam spre casa mea din Lațiul vechi, într-o seară tîrziu. Pe străzi, afișe mari colorate, anunțau reprezentația lui Falstaff, ultima operă a bătrînului maestru. Cum o lume neobișnuită forfotea pretutindeni la acea oră și glasuri vesele urcau, m-am apropiat de un grup și am întrebat cărei întîmplări se datorește mișcarea aceasta spontană și am aflat că lumea aștepta venirea lui Verdi, care fusese proclamat cetățean al Romei. Una cu șuvoiul acesta tulbur, am uitat de casă și m-am lăsat dus pînă în apropierea teatrului, unde la un moment dat m-am găsit blocat și n-am mai putut înainta.

Nerăbdătoare glasurile reîncepură vocalizînd crîmpeie din noua operă ; glume și interpelări violente pentru ocuparea întîiului rînd nășteau, porunci aspre pentru potolirea tumultului trecură peste mulțime, dar neastîmpărata gloată își urma murmurul, fiecare trăindu-și dinainte clipa fericită cînd vor vedea pe bătrînul mag, ce i-a învățat într-adevăr să cînte și le-a pus de atîtea ori lacrimi de duioșie în ochi și atîta miere pe suflet.

Și minuta aceea fericită a venit și ea, în sfirșit. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte slabe de lumină au lucit, s-au adunat tremurătoare la un loc, au devenit nenumărate și, plecîndu-se spre partea de unde bătea vîntul, au apărut deodată. Un cor urzit din mii de glasuri a sunat și el, și într-o trăsură veche, acoperită toată de flori, un om bătrîn cu părul și barba albă, o apariție de omăt în care ochii luceau negri ca două bucăți de cărbune, a trecut la cîțiva pași de mine.

Luminele acelea licăritoare și nenumărate, pe cari le înviora ori le stingea vîntul, erau o retragere cu torțe sui-generis, improvizată din chibrituri de ceară, din chibriturile acelea pe cari vînzătorii ambulanți le vînd la toate colțurile străzilor, îmbiindu-te cu glasul lor sonor :

Cento cerini un soldo.

Era dar o manifestație a cento cerini un soldo, fiecare își avea cutioara lui și aprindea rînd pe rînd chibriturile ținîndu-le sus, torțe minuscule, aprinse pentru o glorie uriașă. Ai fi spus o migrațiune de licurici ce merg să apoteozeze un luceafăr, șerpuitorul drum al robilor coborît întru întâmpinarea lui Dumnezeu.

Cel ce dezrobise atîtea zvonuri însă și le dăduse drumul în lume, magul făcut din vibrații și unde sonore, așa cum s-a îngropat între flori, adăpostit sub pălăria lui uriașă, cu o bastistă de mătase legat la gît, cu cele două puncte negre neclintite, ca două note pline ce i-ar fi adormit în ochi, privea la rîul tulbur stropit de lumini fără să-l vadă parcă, privea mai departe, dincolo de lume, ca și cum ar fi fost deprins cu extazul pămîntesc și aștepta să vadă altceva, ce nu văzuse încă, aceea ce nu se poate vedea, desigur, decît după moarte...

Și a doua zi, l-am văzut iarăși. Era altă sărbătoare în grădina Pincio, unde brazii și chiparoșii nu se vestejesc niciodată, iar gloriile sunt reîmprospătate în toate anotimpurile.

În această grădină-panteon, unde toate gloriile Italiei și ale Romei vechi își au busturile lor, consiliul municipal găsise de cuviință să înalțe un bust de marmoră și celui ce nu devenise o glorie postumă și al cărui cap nu cunoscuse încă mîna sacrilege care să-i fi aplicat inevitabila mască de plastilină.

Tot ce era oficial îndolia de astă dată luminele, rozetele și decorațiile iluștrilor rivalizau cu sclipirile florilor și ale fluturilor, pietrele scumpe și juvaerurile atârnau la gâtul și urechile matroanelor.

Și omul de zăpadă, cu pătrunzătorul lui ochi de diamant negru în cari rîdea soarele, viul între morți fu pus față în față cu tizul lui din marmoră făcut. Un zîmbet trecu sub mustățile bătrînului compozitor, piatra însă a rămas rece și nu a răspuns maestrului. Cîteva discursuri își despletiră spiralele, un cor de glasuri armonioase ca de serafimi se înalță după o perdea de chiparoși, un miros puternic de roze ce mor lăsate pe ramuri aburi, și apoteozarea era terminată.

Cel făcut din vibrații și unde sonore a sfîrșit într-o zi de a mai vibra și s-a dus ca un sunet din lume, cetățeanul Romei însă a rămas acolo unde copacii sunt veșnic verzi și florile nu mor niciodată.

Acolo l-am revăzut într-o altă călătorie a mea, printre marmorele eterne, scriind o umbră violetă pe pămînt, o umbră ce nu se va mai șterge niciodată cît timp soarele va mai răsări și vor mai răsuna mandoline și ghitare.