Nuvele siberiene/Freamătul Codrului
Pădurea vuia…
Vecinic se auzea în pădurea aceia un freamăt așa de regulat, de încet și de solemn, ca ecoul unui sunet depărtat, — un freamăt liniștit, plin de jale, ca un cântec de dor fără cuvinte, ca o amintire vagă a trecutului. Foșnea pădurea veche de cetini, neatinsă încă de securea și ferăstrăul lemnarului. Brazi înalți, de o sută de ani, cu trunchiuri puternice, roșii, stăteau ca un val, făcând deasupra o streașină verde, nepătrunsă. Jos era tăcere și un miros întăritor de rășină umplea văzduhul. Pe pământul, acoperit cu gogoși de brad, creșteau ferige pline de sevă, strălucind voluptuos, în verdele lor aprins, liniștite, nemișcate cu crengile desfăcute.
Pe locurile mai umede creștea iarbă de un verde deschis. Trifoiul alb își pleca obosit floarea spre pământ, pe sus însă trecea un freamăt ne întrerupt, ca un suspin jalnic al codrului bătrân — și tot mai adânc și mai tare ofta codrul.
Veneam pe o potecă și, măcar că nu puteam vedea cerul, totuș băgam de seamă, după foșnetul copacilor, că se pregătește o vijelie. Trecuse de mult de amiazi.
Numai pe ici pe colo se mai furișa, printre copacii deși, poleindu-i roșiatic, câte o rază a soarelui, ce asfințea, deosebindu-se viu în întunericul, ce domnea aici.
Se pregătea o furtună.
Pentru azi, așa dar, nici gând de vânătoare… Puteam să fiu mulțumit, dacă voi mai ajunge la un adăpost. Calul meu se lovea cu copitele de rădăcinile ieșite afară, cari șerpuiau deacurmezișul drumului, sforăia și-și ciulea urechile, ascultând vuietul înăbușit al pădurii — și-și iuțea mersul pe drumul acesta cunoscut.
Deodată un câine începu să latre. Printre copacii mai rari acuma se zărește un zid. Un nor albăstriu de fum iese din coș și se ridică peste verdele vârfurilor copacilor. Zăresc un bordei de pădurari; dărăpănat cu acoperiș vechi de pae, la umbra trunchiurilor roșii ale pădurii. Bordeiul parcă intră în pământ, în vreme ce brazii își ridică mândri capetele spre cer. In mijlocul poienei se deslușește un grup des de stejari tineri.
Aici locuiesc vecinicii mei tovarăși de vânătoare: pădurarii Zaharia și Maxim. Acuma pare a nu fi acasă nici unul, pentru că nimeni nu se arată la lătratul dulăului celui mare. Numai moșneagul cu cap pleșuv și cu mustața albă șeade pe bancă și-și leagă opincile de coajă de copac. Mustața-i atârnă pe piept în jos, ochii îi sunt turburi, parcă moșneagul s-ar încerca mereu să-și redeștepte în minte icoane ale trecutului și n-ar izbuti.
— Bună vreme, moșule! Nu-i nimeni acasă?
— Nimeni! — clătină bătrânul din cap. Nici Zaharia, nici Maxim nu-s acasă și Motria a eșit prin pădure, ca să caute vacile, cari s-au rătăcit și ne temem să nu le fi zăpsit ursul. Da, da, nimeni nu-i acasă!
— Nu face nimic, am să stau să-i aștept!
— Așteaptă, așteaptă!, — făcu bătrânul din cap și pe când eu arunc frâul calului pe după o creangă, el mă privește cu ochi-i slabi îmbătrâniți. Da, e bătrân, ochii nu mai vor să-l asculte si mâinile îi tremură mereu!
— Cine ești tu, boierule? mă întrebă, când mă așezai pe bancă. Intrebarea asta mi-o pune, de câte ori vin acolo.
— Lasă las-că știu! — zice el apucându-se iar de treabă. Mintea mea e bătrână și ciuruită ca o sită și nu se mai ține nimic într’însa. De cei cari au murit de mult, îmi mai aduc aminte, — ba încă bine detot, — dar pe voi cei noui vă uit însă mereu! Sunt prea bătrân, de acuma…
— De mult trăiești aici, în pădure?
— Da, de mult, tare de mult! Când au venit Franțujii în țară, eu eram aici.
— Atunci vei fi văzut și petrecut multe și poți povesti câte ceva!
Bătrânul mă privi uimit.
— Văzut? Adică ce? Pădurea? Ei, zi și noapte am ascultat, vara și iarna, freamatul ei! Ca și copacul acela din pădure, am trăit și eu o viață și n-am băgat-o de seamă. De-acu mormântul mi e partea și, când stau și mă gândesc așa la toate, cucoane, singur nu pot să spun dacă am trăit pe lume sau nu!… De, — poate că nici n-oi fi trăit!
Marginea norului negru se ivi peste vârfurile copacilor și se întinse deasupra poienei din pădnre. Crengile copacilor din prejurul ei se mișcau mai iute în bătaia vântului și freamătul codrului răsuna ca un acord înăbușit. Bătrânul își ridică ochii și trase cu urechea.
— Se apropie vijelia! — zise el după puțină gândire. La noapte va bate furtuna, va frânge copacii și-i va dezrădăcina. Craiului codrului îi e a joacă.
— Dar de unde știi asta, moșule?
— Iacă știu, pentru că pădurea o spune… Și ea se teme… Ia, te uită la plop, copacul cel fricos, cum tremură într’una, fără ca vântul să-l atingă! Moliftul din pădure foșnește încetișor, dar când se ridică un vânt, începe să geamă. Ei, dar asta nu-i încă nimic! Ia-n ascultă colo! Ochii îmi sunt slabi, ce-i dreptul, dar de auzit aud încă bine! Stejarii freamătă și gem colo ’n poiană — și asta prorocește furtună.
Avea dreptate. Grupul de stejari tineri, cari stăteau în mijlocul poienei și erau apărați de trunchiurile înalte ale pădurii, își mișcau crengile puternice și făceau sgomotul acela de butie deșartă, ce se deosibește așa de mult de foșnetul brădetului.
— Auzi, cucoane? întrebă moșneagul cu un zâmbet viclean de copil. Știu, că dacă stejarul grăiește așa, atunci craiul codrului chitește să vie la noapte, să se joace și să frângă la copaci. Dar poate că nu va izbuti. Stejarul e un copac voinic și chiar puterea craiului codrului se moaie față cu dânsul.
— De care crai vorbești? Singur ai spus, că vine o furtună!
Moșneagul clătină din cap, zâmbind șiret.
— Cine să știe, dacă nu eu? Acum ci-că tinerii nu cred nimic din câte se povestesc. Eu însă l-am văzut, cum te văd acuma pe tine, ba poate și mai bine, pentru că atunci ochii mei erau încă tineri și ageri, nu ca acum.
— Dar cum l’ai văzut? Ia spune, moșule!
— Era tocmai ca acuma. Mai întâi începură brazii și molifții să vâjie, să sune, să ofteze și pe urmă se făcu tăcere — și apoi iar și iar și mai tare și mai jalnic. Craiul lor vroia doar să-i răpuie peste noapte. Pe urmă începu, și ștejarul să se miște, cu atât mai tare, cu cât se lăsa seara. Noaptea, în sfârșit, el începu să geamă și să se vaiete și pe urmă se arătă și craiul singur. El alergă prin pădure și râde și plânge și se învârte val-vârtej și joacă și se leagă batjocoritor de stejari, pentru a-i smulge din pământ. Odată m-am uitat și eu pe ferăstruică, dar asta nu i-a plăcut. S’a repezit la fereastră și pac! — a început să mă pocnească cu gogoși de brad. Cât p’aci să-mi crape obrazul — al naibei! Dar eu, șiret, sar în lături. — Așa boierul, are obicei de se supără!
— Și cum arată?
— De…, ca o salcie de mlaștină, părul ca de vâsc și tot așa și barba, — nasu-i e ca o creangă, — fața strâmbă și parcă crescută cu lozii. Ptiu, că urât mai e! Să ferească D-zeu pe orice creștin de așa chip. Altădată l-am văzut în mlaștină, aproape, aproape de tot. Dacă vrei să-l vezi, vino iarna pe aici! Suie-te pe deal, în copacul cel mai înalt și deacolo se poate vedea câteodată. Umblă ca un trunchi alb peste codrii și se învârtește și se coboară din deal în vale. Acolo aleargă și se pierde. Și pe unde trece, rămâne o dâră de zăpadă după dânsul. Dacă nu mă crezi, poți să-l vezi singur.
Moșneagul prinsese gust de vorbă. Șoptitul vioi al copacilor și furtuna amenințătoare păreau a-i fi pus în fierbere sângele bătrân. Dădea din cap, râdea și clipea din ochii lui obosiți. Deodată îi trecu o umbră pe față. Mă ghionti, și zise tainic:
— Să-ți spun ceva, cucoane? Adevărat, craiul e o ființă scârboasă, asta așa e, dar trebuie să fim drepți: — nu face nimănui rău! Ii place să glumească cu oamenii, dar rău nu le face.
— Da, dar adineaori ai spus singur, că a vrut să-ți stâlcească tot obrazul cu gogoși de brad.
— Ei, da, negreșit că așa a vrut! Dar și eu m-am uitat pe fereastră și asta l-a supărat. Dar dacă nu-ți vâri nasul în zburdălniciile și jocurile lui, atunci nu-ți face nimic. Așa-i el, stăpânul codrilor! Știi, oamenii din păduri fac câte odată lucruri mult mai rele, zău așa!Iși lăsă capul cărunt pe piept și rămase pe gânduri, tăcut. Pe urmă cum se uita la mine, răsări în ochii săi o rază a aducerei aminte, trezită deodată.
— Vreau să-ți povestesc, boierule, ce s-a întâmplat în pădure!… Aici, tocmai pe locul acesta — îmi aduc aminte de toate, ca în vis! Dar când începe pădurea să freamăte, — totul mi se limpezește, parcă s-ar fi întâmplat chiar acum! Dacă vrei, să-ți povestesc!
— Da, da, vreau, povestește.
— Atunci, ascultă aici.
«Tata și cu mama mi-au murit, când eram încă băiețel mic și m-au lăsat pe lume singur și de pripas. Toți, până și stăpânul moșiei, s au pus să chibzuească, ce să facă cu mine, sărman copil orfan. Atunci veni din pădure Roman, pădurarul, și zise către cel mai bătrân din sat: — «Dă-mi-l mie, îl cresc eu. Mie n-are să-mi mai fie așa de urât în pădure și el va avea de mâncare». Așa grăi el și cel mai bătrân din sat zise: «Ia-l»! De atunci, stau în pădure. Aci m-a crescut Roman de m-a făcut mare. Fioros om mai era, Doamne păzește!… Inalt la stat, cu părul și cu ochii negri, cu cari căta mohorât și întunecos, un suflet dușman oamenilor, pentru că el își petrecuse toată viața singur în pădure. Fiarele sălbatice ale codrului i-au fost frați și prieteni. Cunoștea toate dobitoacele și nu se temea de nimic, — pe oameni însă îi ocolea și nu se uita la dânșii! Așa era, zău! Când se uita odată la mine, mă trecea cu frig. Totuș era un om bun și-mi dădea mâncare bună: griș cu slănină, din când în când și câte o rață, când împușca vreuna. Pentru mine era un stăpân bun, — ce e drept, nu-i păcat!
«Și așa am trăit amândoi, Roman și cu mine. Când se ducea în pădure, mă încuia, ca să nu mă calce vre-o fiară sălbatecă. Mai târziu i-au dat pe Oxana de nevastă…
Boierul i-a dat-o. L-a chemat la curte și i-a zis: «Ascultă, Romane, însoară-te!» Și Roman i-a răspuns: «Dar la ce dracu îmi trebue mie muiere? Ce să fac eu în pădure cu o femeie, când am acum un ajutor? Nu vreau să mă însor!»
De felul lui, nu putea suferi femeile, asta era tot. Ei, dar și boerul era șiret! Când îmi aduc aminte de boerul acela, mi se pare, că nu mai găsesc azi ca dânsul, — toți au murit. Iacă tu de pildă…, ești, cum s-ar zice, tot de neam mare, — se poate, dar vezi nu se află la tine chipul acela adevărat boieresc…, de stăpân.
Acela însă-l avea. Acuma să-ți spun ceva. Cum se poate pe lumea asta, ca sute de oameni să se teamă de unul singur, să tremure dinaintea unuia? Uită-te, mă rog: vulturul și găina ies amândoi din ou — el se avântă, când apucă a-i ieși puful, în văzduh, pe care-l stăpânește, iar găina săraca se trudește pe pământ ca un vierme… Așa e și boierul și omul de rând. Vulturul e o pasăre aleasă, găina e o ființă de rând.
Așa, mi-aduc aminte din tinerețe, că odată vre-o trei zeci de țărani cărau niște butuci din pădure, când le ieși deodată boierul înainte, singur singurel, răsucindu-și mustața. Calul își căta liniștit de drum, iar boierul se uita nepăsător în dreapta și în stânga. Abia zăriră țăranii pe boier și o rupseră la fugă, traseră caii și săniile în zăpadă la o parte și-și scoaseră căciulile din cap. Le-au trebuit pe urmă ceasuri întregi de muncă, în sudoarea frunții, pentru a scoate butucii din zăpadă, pe când boierul își căta voios de drum. Era destul, să-și încrunte sprâncenile, pentru ca țăranul să tremure. Dacă râdea, tuturor le era inima voioasă și veselă, dacă era posomorât, toți tremurau de frică. Nu cred să se fi întâmplat vreodată, ca cineva să se împotrivească la vorba boerului.
«Ei, dar vezi, că Roman era crescut în codru, nu știa, cum să se poarte și de aceia nici boierul nu se supăra de dânsul.
— «Vreau să te însori! — zise boierul — încolo e treaba mea. Oxana să-ți fie nevastă!
„— Dar eu nu vreau pe nici una și nici pe Oxana n-o vreau! So ia dracul de nevastă, eu nu mă însor!
„Atunci boierul porunci să se aducă cnutul. Roman fu pus jos și iar îl întrebă boierul! „Vrei să te însori”?
„Nu — răspunse Roman.
„Dați-i! porunci boierul.
„Il bătură. Roman era, ce-i dreptul, voinic și vârtos, dar la urma urmei tot se sătură și el.
„Să vă ia dracul, — lăsați-mă! Mai bine dați-mi-o, decât să rabde dureri pentru dânsa un flăcău de ispravă! Da-ți o încoace, vreau s-o iau!
„La moșie ședea un mosafir sărac al boierului, cu numele Opanas. El tocmai se întorcea dela câmp, când începură să-l silească pe Roman, ca să se însoare.
„Când află de nenorocirea pădurarului, se aruncă la picioarele boierului.
„— Stăpâne, la ce să silești pe un om la ceva, ce doresc eu din tot sufletul? Da-ți-mi mie pe Oxana de nevastă!
„Voia s-o ia dânsul. Așa om era acela, zău!
„Roman începu să se bucure. Se sculă și zise: „Asta e bine! Dar de ce n-ai venit mai nainte? D-apoi și boierul! Nici nu întreabă mai întâi, dacă nu cumva vre-unul vrea s-o ia de bună voie. Infașcă pe om și pune să-l bată. Treabă de creștin e asta? Ptiu!”
„Hei, hei! Câte odatăă i le spunea boierului pe șleau. Dar nici cu dânsul nu era de glumit!… Ca și boierul, când se posomora câte odată, nu lăsa să treacă nimic dela dânsul. Afară de asta, boierul era și viclean — își pusese pe semne ceva în gând… De aceia puse să-l bată din nou pe Roman.
„Dobitocule! Eu vreau să te norocesc și tu te împotrivești? Acum șezi mereu singur ca ursul în vizunie și-i urât cuiva să vie pe la tine!
Da-ți-i nătărăului mereu, până va striga el singur: „Destul!” Iar tu Opanas, du te dracului! Nu te pofti singur la masă, fără să te fi rugat cineva, căci altfel ai putea să capeți aceiași mâncare, pe care o gustă acuma Roman.
„Roman însă se supărase. Hei, hei! Băteau într’însul ca într’o tobă, pentru că pe vremea aceia oamenii știau a mânui cnutul. Șezu colo întins, tăcut, cât îl ținură chingile, fără să strige: «Destul»! In cele din urmă scuipă.
«— Să nu ajungeți să mai vedeți pe un biet creștin bătut cu cnutul, fără milă, pentru o muiere, fără ca să se numere măcar loviturile… Usca-vi-s’ar mâinile, pui de câini! Bine, mă însor!
«Boierul zâmbea.
— «Vezi, așa te vreau! — zise el. — Dacă n’ai să poți ședea jos la nunta ta, cel puțin să joci!
«Era chefliu boierul — zău! Avea haz! Dar mai târziu i-a mers rău, — ferească Dumnezeu pe tot creștinul de una ca asta! Zău, nu doresc nimănui așa ceva, nici chiar unui jidan!
«Și se însură Roman. Iși aduse femeiușca în bordei. La început o înjura și i scotea pe nas bătaia, pe care o îndurase pentru dânsa.
— «Tu, spunea el, nu meriți ca un om să fie chinuit pentru tine! — Ori de câte ori venea din pădure o gonea din bordei.
— «Afară! Mie nu’mi trebue muiere! Să nu’ți văd nici urma! Nu-mi place să doarmă o muiere în bordeiul meu!
«Cu vremea însă se deprinse, Oxana ținea bordeiul curat și în bună rânduială, își freca vasele de bucătărie, de străluceau și-ți era mai mare dragul să le privești. Roman văzu, că era o femeie bună și se deprinse cu dânsa. Și nu numai că se deprinse cu dânsa, dar o și îndrăgi. Zău nu mint! Așa a fost cu Roman. După ce se deprinse cu nevastă-sa începu să spună:
— «Tot am să-i mulțumesc boierului, pentru că m-a învățat să cunosc binele. Și eu am fost așa de prost și de nătâng, că m-am lăsat să fiu bătut cu cnutul, înainte de a primi ceva care — zău! — nu e rău de loc! Ba-i chiar bun, așa de bun!
«Așa trecu un răstimp, nu știu cât, Oxana nu se simți bine, se puse jos și începu să geamă. Seara se îmbolnăvi și când mă deșteptai dimineața, auzii pe cineva scheunând cu glas subțire. — Aha! gândii eu, — va fi sosit vre-un mititel! Și chiar așa era!
«N’a trăit mult, din dimineața aceia până seara, când a încetat de a țipa. Oxana plângea, iar Roman îi zise: — «Iată, s-a isprăvit cu copilul, nu mai e la noi și, fiind-că nu mai este, n-avem nevoie nici de popă, — să-l îngropăm aici în pădure! Așa grăi Roman și, nu numai că grăi așa, dar și făcu precum zisese: săpă o groapă și înmormântă copilul. Este acolo un trunchiu de copac trăsnit, — la rădăcina lui a îngropat Roman copilul… Și acuma ascultă, ce ți-oi mai spune: până-n ziua de azi, când asfințește soarele și stelele lucesc peste pădure, o păsărică micuță zboară împrejurul copacului aceluia și-și cântă cântecul așa de jalnic, de mi se topește inima. E sufletul copilului nebotezat, care se roagă după o cruce. Se zice, că cinevà care-i cărturar, ar fi în stare sa-i dea odihnă, ca să nu mai pribegească suflețelul neastâmpărat… Noi trăim aici în pădure și habar n-avem de nimic. Sufletul zboară, se roagă și noi putem numai să-i spunem: «Zboară, zboară, sărman suflet — nu putem face nimic pentru tine»! Atunci sufletul plânge și zboară încolo, dar tot se întoarce. Cât mă doare inima de mila sufletului acestuia!
«După ce Oxana se întremă, începu să se ducă în toate zilele la mormânt. Ședea și plângea adesea, atât de tare, în cât răsuna pădurea întreagă de glasul ei. Lacrimile acestea le vărsa pentru copilul său. Roman nu-l iubise. Oxana însă da. Câte odată, când se întorcea din pădure, se punea lângă Oxana și-i zicea:
«Taci odată, muiere proastă! Nu face să te bocești atâta! A murit un copil? Dumnezeu va da altul! Poate chiar unul mai bun. Acela poate că nici n’a fost al meu că doar eu nu pot să știu. Cel care va veni va fi însă al meu.
«Dacă vorbea el așa, Oxanei nu-i plăcea. Ea contenea din plâns și-l certa cu asprime. Dar Roman nu se supăra.
— «Și adică, de ce mă cerți? Doar n’am zis nimic rău, atâta, că eu nu pot să știu adevărul! Și drept e, că nu pot să-l știu, pentru că mai înainte nu ședeai la mine, ci colo în lume, laolaltă cu ceilalți oameni. Apoi, cum să știu eu? Acuma trăiești în pădure, acuma e bine. Mie mi-a spus baba din sat, Teodosia, numai atâta: «Cum ai căpătat tu, Romane, așa de curând, un copil»? «D-apoi eu de unde să știu, dacă e curând ori târziu»! i-am răspuns. Și acum, mai tacă-ți gura, că pe urmă mă supăr și aș putea să te bat!
«Ea-l certă și-l certă și tot conteni odată. Il înjura și câteodată chiar îl lovea peste spinare, — dar când se supăra el, atunci ea tăcea mâlc. Se temea de dânsul. Il îmbrățișa, îl săruta, i se uita în ochi și Roman se liniștea. Pentru că vezi d-ta, cucoane, poate n-ai fi știind, dar eu, măcar că n’am fost niciodată însurat, tot am văzut câte ceva în viața mea, Dulce mai sărută o femeie tânără! Pe omul cel mai rău poate să-l îmblânzească. Oh, da, — știu eu bine, ce-i muierea!
«Acuma, Oxana era o femeie frumoasă, curată, cum n-am mai văzut alta. Nici femeile nu mai sunt acuma, cum erau altădată.
«Iată, răsună odată un corn în pădure: tra, tra, ta, ta, ta! Vuetul plin și limpede se revărsa printre copaci! Eram pe atunci băiețel mic și nu știam, ce înseamnă asta. Văd, că păsările se ridică din cuiburi, își desfac aripile, țipă, — pe ici pe colo sare câte un iepure și o croiește la sănătoasa în lungul drumului. Chiteam, că e vreun dobitoc deosebit, care scoate sunete așa de frumoase. Nu era însă un dobitoc, ci stăpânul moșiei, care venea călare prin pădure și suna din corn. După dânsul, argații cu câinii legați. Cel mai frumos dintre toți slujitorii era Opanas, cu mantaua-i albastră, căciula cu fund de aur. Calul juca sub dânsul, burnuzu-i strălucea pe spate, iar lăuta-i atârna cu un găitan la șold.
«Boierul ținea la Opanas, pentru că știa să-i sune din lăută așa de frumos și să-i zică din gură cântece. Și, Doamne! Frumos mai era și Opanas acesta, foarte frumos. Unde putea să se măsoare cu dânsul boierul, care era cărunt acum și pleșuv, cu nasul roș și cu niște ochi cari, ce-i dreptul luceau voioși, dar tot nu erau așa ca ai lui Opanas? Când Opanas mă privea câte odată pe mine, băiețelul cel mic îmi râdea inima de bucurie, de și nu eram fată. Se vorbea, că tatăl lui Opanas și strămoșii lui fuseseră Cazaci liberi, cari doar toți sunt frumoși și chipeși! Acum gândește-te tu singur! Să alergi în goană peste câmp pe un cal ager și cu sulița în mână și să tai lemne din pădure, tot una e?
«Eu alergai afară din bordei și văzui pe boier, sosind călare și oprindu-și calul. Cetașii stăteau de oparte. Roman ieșise și el din bordei și-i ținea scara de descălecat. Boierul descălecă și Roman se plecă până la pământ dinaintea lui.
— «Bună vreme! Ești sănătos? — întrebă el pe Roman.
— «Sărut mâna, sunt sănătos, cum să nu fiu sănătos? Dar dumneavoastră, cucoane sănătoși?
— «De slavă Domnului, că ești teafăr. Ce-ți face nevestica? Unde e?
— «Unde să fie? în bordei cu treaba.
— «Ei, atunci să intrăm și noi! — zise boierul. Până una alta voi așterneți un lăicier — se întoarse el către argați — și pregătiți totul, ca să bem în sănătatea tinerilor însurăței! Și așa intrară în bordei boierul cu Opanas și Roman, cu căciula în mână după dânșii, — apoi Bogdan, sluga cea mai bătrână, slugă credincioasă a stăpânului. Nici asemenea slugi nu se mai găsesc pe lume. Era un om bătrân, aspru cu slugile, fricos ca un câine față cu stăpânul. N’avea pe nimeni pe lume afară de stăpânul său. Se spunea despre dânsul, că după ce-i murise tată-său și mă-sa, el se rugase de boierul cel bătrân, ca să-i dea voie să se însoare. Boierul însă nu îngăduise una ca asta, ci-l dăduse de tovarăș coconașului celui tânăr. — Acesta, zise el — să-ți fie tată și mamă și nevastă! — Și așa Bogdan l-a crescut și l-a îngrijit, l-a învățat să călătorească și să tragă cu pușca. Așa a crescut coconașul și a început să-și caute de moșie. Bogdan era vecinic lângă dânsul, ca un câine. Să-ți spun drept! Mulți l-au blestemat pe bătrânul Bogdan, multe lacrimi are el pe suflet și toate astea le-a făcut numai de dragul stăpânului său. O vorbă a stăpânului — și el ar fi fost în stare să-ți ucidă pe ori-cine și pe tată-său. Eu îi urmai în bordei, căci firește, eram curios. Unde se ducea boierul, mă duceam și eu. Il văzui stând în mijlocul casei, netezindu-și barba și râzând. Roman era și el acolo, cu căciula în mână, iar Opanas stătea rezemat de perete, încovoiat ca un stejar înalt pe timp de furtună, posomorât și mânios.
Și așa se îndreptară tustrei spre Oxana. Numai bătrânul Bogdan se așeză pe laviță, așteptând poruncile stăpânului. Oxana se puse lângă cuptor, cu ochii în pământ, roșie ca para focului — și parcă simțea, că va aduce nenorocire pe capul altora. Și trebuie să-ți spun și asta, boierule: când trei bărbați cată la aceeași femeie, nu poate ieși lucru bun de aici! Eu știu, că doar am văzut!
— «Ei, Romane ti-am găsit femeie bună? — întrebă zâmbind boierul.
— «O femeie ca ori-care! — răspunse el.
«Atunci Opanas ridică din umeri și zise: «O femeie dar nu pentru un nătărău ca tine!»
— «Dar de ce-ți par așa de nătărău, d-le Opanas?
— «Pentru că ești nătărău, nu știi să-ți păzești femeia! — răspunse Opanas.
«Așa grăi el. Boierul bătu din picior și Bogdan clătină din cap. Roman se gândi o clipă, pe urmă se uită țintă la boier și zise cu fruntea sus:
— «Dar de cine s-o păzesc? — Și tot se uita la boier. — Afară de fiarele sălbatice ale codrului, nu vine aici la mine nici un drac, — numai câte odată coconașul. De cine să-mi păzesc femeia? Te sfătuiesc Cazace, să nu mă întărâți, că-i rău de tine
«Și zău! așa ar fi putut să se întâmple, dacă nu s-ar fi amestecat boierul. El bătu din picior și ei tăcură.
— «Tăceți, diavolilor! N-am venit aici să vedem cum vă băteți voi! Hai, să bem în sănătatea tinerilor însurăței și-apoi, către seară, ne-om duce la vânat prin mlaștină. Haideți acum!
«Intorcându-se, el ieși din bordei, — după dânsul Bogdan, iar Opanas opri pe Roman în tindă și vorbi cu dânsul. Afară cetașii pregătiseră în vremea asta zacusca.
— «Nu te supăra, frățioare! — zise Opanas către Roman — ascultă ce-ți spune Opanas! Văzut ai, cum am rugat în genunchi pe boier să-mi dea mie pe Oxana de nevastă? Dar Dumnezeu cu tine, omule! Tu ești cununat cu dânsa, — așa a fost scris! Nu vreau însă și nu pot să rabd, ca diavolul acela nesățios să-și bată joc de tine și de dânsa și să-și joace mendrele cu voi! Nimeni, nimeni nu știe, ce-i în inima mea! Mai bine vreau să-i bag pe amândoi în pământ…
«Roman privi pe Cazac și-l întrebă: «Pesemne, Cazace aiurezi?
«Nu știu, ce i-a șoptit după asta Opanas lui Roman la ureche, dar atât am văzut, că acesta l-a bătut pe umâr.
«Ce răi sunt oamenii! Și eu orbul, habar n-aveam de asta, în codrul meu întunecos! Boierule, boierule, rea urgie ți-ai tras peste cap!
«— Acuma du-te!, — zise Opanas — și nu da de gol cu nici o privire, ce ai pe inimă, mai ales dinaintea lui Bogdan! Tu nu ești destul de viclean. Câinele acesta boieresc e șiret. Ascultă dar! Nu bea prea mult din băutura cea de foc și, dacă boierul te va trimete în mlaștină și va voi să rămână aici, atunci du pe argați la stejarul cel bătrân și arătă-lă drumul, iar tu întoarce-te cât de curând vei putea!
«— Bine! — zise Roman. Eu mă duc la vânat și-mi încarc pușca, dar nu cu ploaie pentru păsări, ci cu poște de urs.
Ieșiră afară. Boierul ședea acum pe iarbă, porunci să i se dea sticla și paharul, pe care-l umplu singur și i-l dădu lui Roman. Frumoase erau sticla boierească și paharul, dar și mai frumoasă băutura. Un pahar plin înveselește inima, un al doilea deschide inima și gura, iar la al treilea, unul nedeprins cu băutura nu se mai poate ține în picioare și trebuie să cadă sub masă, dacă nu-l ia nevasta, ca să-l culce în pat.
«Aoleo! Viclean mai era boierul! Voia să-l îmbete pe Roman cu băutura cea de foc, — dar nu se găsea băutura, care să-l doboare pe Roman. Bău un pahar, pe urmă încă unul și iar unul — și numai ochii îi scânteiau, ca la lup — și mustața-i neagră tremura. Boierul chiar se supărase.
— «Ia-n te uită, mă rog, cât de voinicește știe să bea tâlharul ăsta, fără să clipească din ochi măcar! Altuia i-ar fi curs de mult lacrămile pe obraji, dar el — ia-n priviți-l, mai râde încă!
— «Dar de ce să plâng? îi răspunse Roman. Ar fi chiar rău din partea mea! Cuconașul a venit musafir, ca să cinstească cu mine și eu să plâng ca o babă bătrână? Slavă Domnului, n-am nici o pricină, ca să plâng, — și mai bine-i fac pe dușmanii mei să plângă…
— «Vrea să zică ești mulțumit?
— «De ce să nu fiu mulțumit?
— «Iți mai aduci aminte, că a trebuit să te silim cu cnutul ca să te însori?
— «Iată vorbă! Doar și eu zic, că am fost un nătâng, care nu știam să deosibesc binele de rău și nu știam, ce e dulce! Amar e cnutul, dar tot îmi plăcea mai bine decât muierea! Dumneavoastră trebuie să vă mulțumesc, că am învățat să cunosc dulcele.
— «Bine, bine! îi răspunse boierul. De aceia fă-mi și tu mie o slujbă! Du-te cu oamenii la baltă și împușcă-mi câteva păsări, — dar oricum, cată de-mi găsește un cocoș sălbatec!
— «Și când să ne ducem, cucoane?
— «Să mai bem una și Opanas să ne cânte un cântec — și pe urmă, duceți-vă cu D-zeu! Roman cătă la cer și răspunse boierului:
— «Nu e drept așa! E târziu acuma și balta departe. Afară de asta huiește vântul prin pădure și e furtună. Cum să găsesc eu acum o pasăre așa de isteață? Dar boierul era amețit și supărat. Când văzu, că oamenii încep să murmure, că Roman are dreptate, că se pornește o furtună mare, — se supără și se mânie. Trânti paharul pe masă și toți tăcură. Numai Opanas nu se sperie. După cererea stăpânului său, eșise cu lăuta înainte și, încordând-o privi pe boier și-i zise: — Cucoane, gândiți-vă! Unde s’a mai văzut să trimeată cineva oamenii așa de târziu și încă pe furtună, la vânat de păsări?
«Așa de îndrăzneț era acela! Ceilalți, șerbi ai boierului, erau firește fricoși, — el însă era om slobod, adus de mititel de un Cazac, lăutar prin partea locului. Ci-că în târgul, de unde era el, oamenii se răzvrătiseră și-i scoseseră ochii bătrânului Cazac și-i tăiaseră nasul și urechile, lăsându-l să umble cerșind. Pribegise așa prin câmpii și prin păduri, prin târguri și pe la sate și ajunsese și pe la noi cu călăuza sa, cu Opanas. Boierul cel bătrân îl luase la dânsul, pentru că-i plăceau cântecele frumoase. Și coconașul cel tânăr ținea la dânsul și lăsa să-i treacă câte un cuvânt, pentru care altul ar fi gustat cnutul.
«Așa și acum. Boierul era mânios foc și oamenii credeau, că-l va bate pe Cazac, dar se liniști îndată și-i zise: «Opanas dragă, tu ești deștept de altfel, dar mi se pare, că nu știi, că nu trebuie să-ți bagi nasul, unde nu-ți fierbe oala!»
«Așa grăi boierul și Cazacul îl pricepu și-i răspunse numai cu un cântec. De ar fi priceput și boierul cântecul acela, oamenii lui n-ar mai fi ajuns să-i jelească leșul.
— «Mulțumesc, cucoane, pentru învățătură! zise Opanas. Să-ți cânt atunci un cântec! «Și încordă strunele lăutei, pe urmă căta cu ochii spre cer, unde vulturul se rotea și vântul gonea norii. Ascultă, trase cu urechea la foșnetul molifților falnici… Și iar încordă strunele lăutei.
«Of, boierule, dacă n-ai putut să asculți cântecul lui Opanes! Nu-ți va mai fi dat niciodată să auzi un cântec ca acela! A cânta din lăută nu-i vreun lucru mare ce-i dreptul, dar cum sună lăuta în mâna unui meșter! Lui îi alunecau numai degetele peste coarde și totul capătă grai în cântul său: freamătul brădetului întunecos, vuietul vântului în iarba înaltă a stepei și șoptitul ierbii de pe mormântul cazacului viteaz — tot, tot… «Nu, cucoane, n-ai să mai auzi! Acum umblă fel de fel de oameni, cari ci-că ar fi fost peste tot locul, — dar nu sunt lăutarii noștri, se zice chiar, că ar fi murit cu toții. La mine în bordei e atârnată încă în perete o lăută veche, din care Opanas singur m-a învățat să cânt, dar eu n-am mai putut să învăț pe nimeni și așa, pe semne, meșteșugul are să fie îngropat cu mine. Și asta are să se întâmple curând, curând. După ce-oi muri eu, în toată lumea n-are să mai răsune nicăieri lăuta. «Și așa, Opanas și-a cântat cântecul încetișor. N-avea glasul tare, cântecele sale ieșeau dintr’un gând frământat, erau triste și ți se topeau în inimă. Cântecul, pe care-l zicea acuma Cazacul — poate ca să-l fi făcut într’adins el singur pentru boier — nu l-am mai auzit de atunci — și de câte ori l-am mai rugat pe Opanas să-l cânte, n-a mai voit. «Acela, pentru care am cântat cântecul ăsta, îmi răspundea el totdeauna, nu mai este pe lume!» In cântecul acela el îi spunea boierului tot adevărul, ce-i era scris și boierul plângea. Ii curgeau lacrimile pe obraji și tot nu pricepea cântecul.
«Nu mai știu toate vorbele. Numai câteva mi-au rămas în minte. Cânta despre «pan» (domnul) «Ioan»:
O, pane, domnule Ioane!…
Isteț ești și știi atâtea:
Știi, că șoimul zboară prin cer și bate pe corb!…
O, pane, domnule Ioane!…
Și totuși nu știi,
Cum se întâmplă adesea în lume:
La cuib și corbul răpune pe șoim…
«Parc-ar fi fost eri, așa mi-aduc aminte de cântec și de oamenii, cari l-au auzit atunci! Colea stă Cazacul cu lăuta, boierul șeade pe scoarță, cu capul plecat și plânge, argați împrejur stau grămadă dându-și coate, bătrânul Bogdan clatină din cap. «Și-n vremea asta codrul vâjia ca acum, lăuta șoptea încetișor, iar Cazacul cânta, cum bocește nevasta pe pan Ioan…
«Și plânge femeia, plânge
Și la căpătâiul lui pan Ioan
Corbul își croncănește răgușit cântecul».
Boierul nu pricepuse cântecul. Iși șterse lacrimile și zise: «Ei, Romane, iute pe cai și la drum! Și tu Opanas, du-te cu dânșii, destul cu cântecele tale!» Frumos a fost cântecul, dar niciodată nu se întâmplă așa ceva pe lume! Inima Cazacului se muiase, ochii i se turburaseră.
— Of! boierule, boierule, — îi zise el — la noi spun bătrânii: în cântec și poveste e adevăr. Numai în poveste adevărul e vârtos ca fierul, care a trecut de veacuri din mână în mână și a ruginit, iar în cântec e ca aurul de curat, — așa spun bătrânii. Boierul însă făcu nu, din mână:
— «Poate va fi pe la voi așa. La noi nu-i așa, oricum… Du-te, du-te, Opanas, căci mă scoți din sărite!…» Atunci cazacul se opri o clipă, apoi căzu în genuchi dinaintea lui.
— «Ascultă-mă, stăpâne! Incalecă-ți calul și aleargă acasă, la femeia ta, — te paște nenorocul, îmi spune mie inima!
«Dar boierul se înfurie și împinse pe Cazac cu piciorul, ca pe un câine.
— «Marș de aci! Ești o muiere bătrână, nu Cazac. Cară-te de aici, altfel o pățești! Și voi, ce stați, golanilor? Ori nu vă mai sunt eu stăpân? Opanas se sculă de jos, posomorât, ca un nor negru de vijelie și aruncă o privire lui Roman. Acesta stătea de o parte, rezemat de pușcă, rece și nepăsător.
«Și plânge femeia, plânge
Și la căpătâiul lui Pan Ioan
Corbul își cronconește răgușit cântecul».
Cazacul își apucă mut lăuta și o izbi puternic de un copac, de se făcu țăndări și numai un vaer slab trecu prin pădure.
— «Să mai stee dracul să învețe și să sfătuiască pe asemenea oameni, cari își bat joc de un sfat cuminte. Se vede, că nu mai ai nevoie de o slugă credincioasă, stăpâne!» Până să aibă boierul vreme să răspundă, Opanas se și aruncase pe cal și plecase. Vânătorii încălecară, iar Roman își aruncă pușca pe umăr și strigă din drum către Oxana: — «Culcă băiatul Oxano și pregătește-i și boierului un pat!
«In curând se pierdură cu toții spre drumul din spre baltă. Boierul intrase în bordei. Calu-i stătea afară legat de un copac. Incepea să se întunece. Numai în pădure vâjia și ploaia se cernea mereu — ca acuma. Pe mine mă culcă Oxana în pod, în fân și mă blagoslovi cu semnul sfintei cruci… «De odată o auzii plângând. Nimic, nimic n-am priceput eu, băiețel mic, din câte se petreceau în juru mi. Ședeam ghemuit în fân și trăgeam cu urechea la șuieratul furtunii, până am adormit.
«Deodată — iată, aud niște pași. Cineva se apropie de copac și dezlegă calul. Dobitocul sforăi, izbi cu copita în pământ și îndată tropotul lui amuți în pădure. «Pe urmă iar auzii pe cineva apropiindu-se în goana calului de bordei. Călărețul sări de pe cal și se apropie de fereastră.
— «Stăpâne, stăpâne! — auzii glasul bătrânului Bogdan. Stăpâne, deschide curând! Cazacul umblă cu gânduri rele — ți-a gonit calul în pădure.
«Abia isprăvise bătrânul, când îl apucă cineva. Mă speriai, căci îl auzii căzând.
«Boierul deschise ușa și ieși afară cu pușca în mână, dar Roman îl apucă și-l trânti la pământ. «Atunci văzu și el că nu-i a bine și zise:
— «Lasă-mă Romane! Așa-ți aduci tu aminte de binele, ce ți-am făcut?
«Roman însă-i răspunse: Da, drept e, că-mi aduc aminte de binele, ce mi-l-ai făcut mie și nevestei mele și chiar vreau să ți-l răsplătesc! «Boierul mai zise iar: — Ajută-mă tu acum, Opanas, sluga mea credincioasă! Te-am iubit ca pe feciorul meu.
— «Și i-ai dat cu piciorul slugii tale credincioase, ca unei javre. De iubit, m’ai iubit tu ca biciul pe câine și acuma mă iubești, cum iubește câinele biciul. Și eu m’am tăvălit în țărână înaintea ta și te am rugat și m’am căciulit… Atunci boierul începu să roage și pe Oxana:
— «Ajută-mă tu, Oxano, inima ta e blajină!
«Oxana se apucă plângând cu mâinile de ea:
— «Și eu ti-am zăcut la picioare și te-am rugat și am plâns să-mi lași nevinovăția mie și bărbatului meu cinstea, să nu mă necinstești! Nu m’ai ascultat și acum ți-a venit și ție rândul să te rogi… Of, cât sunt de păcătoasă și de nenorocită!…
— «Dați-mi drumul! — mai strigă el odată — din pricina mea aveți să putreziți pe câmpiile de ghiață ale Siberiei!
— «Nu purta tu grija noastră! — răspunse Opanas — Roman va ajunge la baltă înaintea oamenilor tăi, iar eu sunt singur pe pământ. După mine nimeni n’are să plângă. Eu — mi-arunc flinta pe umăr și mă înfund în codru!… O să-mi adun niște tovarăși și o să ne facem sălașul în pădure. Numai noaptea vom ieși la drumul mare și de-om veni în sat, cel dintâi drum, al nostru va fi la hambarele boierești. Ei, Romane, ajută aici să scoatem pe cuconașul afară!
«Atunci el se împotrivi și tipă, dar Roman mormăi numai ceva între dinți, iar Cazacul zâmbea. Așa ieșiră afară…
«Mie mi se făcu frică și alergai în bordei în poala Oxanei. Ea ședea pierită și albă ca peretele… Iar în pădure vuia furtuna, pinii gemeau și vântul șuiera, acoperind aproape bubuitul înfricoșat al tunetului. Deodată auzii un geamăt slab în pădure și pe cineva, rugându-se și cerând îndurare, așa de umilit, încât par’că mi se rupea inima. Și acuma încă tot mă săgetează, când îmi aduc aminte — și doar sunt mulți ani de atuncea.
— «Oxano, porumbița mea! — zisei eu — cine geme așa în pădure? Ea mă apucă în brațe și șopti legănându-mă: «Dormi, copile! Nu-i nimic! Foșnește pădurea. Și foșnea într’adevăr, foșnea grozav… Așa șezurăm încă un răstimp. Deodată auzii uruind prin pădure, par’că era răsunetul unei împușcături.
— «Oxano! — întrebai eu — cine trage cu flinta în pădure?
Ea însă mă legă iar și grăi: — «Taci copile, taci! E tunetul lui Dumnezeu din cer. «Și plânse și mă strânse la pieptul său și mă legănă. «E freamătul pădurii, copile!… Foșnește pădurea.» Așa șezui în brațele sale și adormii. Dar dimineața, cucoane, când m’am deșteptat, am văzut pe Oxana singură, dormind îmbrăcată în bordei și așa mi-am adus aminte de cele ce se întâmplaseră și am crezut, că a fost un vis.
«Și totuși nu fusese vis, nu! Era curatul adevăr. Am ieșit fuga din bordei, în pădure. Păsările ciripeau vesel și roua strălucea în mii de culori pe ierburi. Alergai la tufiș. Boierul și cu servitorul zăceau întinși în iarbă: boierul liniștit și galben, servitorul întunecat și posomorât. Par’că erau vii. La piept se vedea sânge și la boier și la servitor.
— «Ei și ce s’a întâmplat cu ceilalți? întrebai eu, văzând că moșneagul s’a oprit și-a plecat capul pe piept.
— «S’a întâmplat, precum zisese Opanas. El a mai trăit mult în pădure și numai noaptea ieșea la drumul mare și pe moșiile boierești. Pe semne, că i-a fost scris să ducă așa trai. Părinții lui fuseseră hoți și el tot hoț a ajuns. Se abătea de multe ori și pe la noi, cucoane, dar de obicei când Roman nu era acasă. Venea, ședea și cânta din gură și din lăută. Când venea însoțit de ceilalți tovarăși, Roman și cu Oxana îi primeau totdeauna. Drept să-ți spun, multe păcate s’au săvârșit aici. «Acu trebuie să pice și Zaharia cu Marin din pădure: lor nu le-am spus niciodată nimic, — dar cine a cunoscut pe Roman și pe Oxana, vede numai decât, cu care din amândoi seamănă ei, deși nu sunt feciori, ci nepoți de ai lor. «Vezi, așa lucruri s’au petrecut, de când trăiesc eu in pădurea asta. Ei, dar codrul vâjâie tare, e a furtună”.
Cele de de urmă cuvinte ale povestirii ieșiră cu greutate din gura moșneagului. Aprinderea pe semne îi trecuse și o istovire desăvârșită îi luă locul: limba nu se mai supunea, capul îi tremura și ochii-i lăcrămau. Inserase, în pădure era întuneric, pe potecă parcă foiau vietăți neastâmpărate. Coroanele înalte, întunecoase, se încovoiau și se băteau ca talazurile spumegânde ale mării.
Lătratul vesel al cânelui vestea întoarcerea stăpânilor casei. Amândoi pădurarii veneau cu pași grăbiți, iar în urma lor Motria, abia trăgându-și sufletul, gonea vaca în ocol. Erau toți în păr.
După câteva minute ședeam toți în bordei. Pe vatră ardea un foc vesel și Motria pregătea cina. Deși văzusem de multe ori până atunci pe Zaharia și pe Maxim, totuș acum îi priveam cu un interes deosebit. Chipul lui Zaharia era întunecat, sprâncenele îmbinate sub fruntea joasă, ochii cătau posomorâți, deși trăsăturile feței arătau blândețe, împreunată cu putere. Maxim avea privirea vie și zâmbitoare, avea ochi verzi și câte odată își scutura cu vioiciune pletele castanii și râsu-i sincer și vesel era molipsitor.
— Ei, ce v-a povestit moșneagul? Pe semne istoria bunicului nostru? întrebă Maxim.
— Da, zisei eu.
— Totdeauna e așa. Cum începe să vâjie codrul, își aduce aminte de trecut. Acuma n-are să mai poată dormi toată noaptea.
— A ajuns în mintea copiilor! — zise Motria, turnându-i ciorba. Bătrânul părea a nu pricepe, că e vorba de dânsul. Slăbise de tot și, din când în când, zâmbea în neștire. Numai când năvălea vântul pe ușă, începea să devie neliniștit și să tragă cu urechea, speriat, la ceva de afară. Nu mult după asta totul amuți în bordei. Candela cu ulei lumina trist și un greier își țârâia cântecul monoton…
In pădure parcă mii de glasuri năprasnice vorbeau laolaltă, șopteau înăbușit și neînțeles între ele în întunericul înconjurător. O putere înfricoșată părea că chibzuește colo în întunerec și că vrea să năvălească asupra bordeiului stingher și părăsit. In răstimpuri șopotul acesta înfiorător se făcea mai tare, mai puternic, mai năpraznic. Atunci ușa se cutremură, parcă cineva de afară dădea năvală asupra ei, iar în coș furtuna nopții șuiera o melodie groaznică. Pe urmă izbiturile vântului amuțeau iar, o tăcere prevestitoare de rău îți apăsa inima până se ridica iar vijelia, mai grozavă, mai tare de cât înainte… Eu ațipisem nițel, dar, pare-mi-se, n’am dormit mult. Furtuna urla prin codru, candela tresărea, luminând slab din vreme în vreme bordeiul, cu lumina-i șovăelnică. Moșneagul, din culcușul său, bâjbăia cu mâna împrejur, parcă ar fi căutat pe cineva. Pe față i se citea frica și nătângia copilărească.
— «Oxano, porumbița mea! — îl auzii șoptind încetișor, speriat, — cine geme colo în pădure? Dibuia neastâmpărat cu mâna și asculta. «Hei! zicea el, nimeni nu geme. Șuieră vântul prin pădure… Alt nimic… Foșnește pădurea… foșnește…
Mai trecură câteva clipe. Ferestruile mici ale bordeiului erau luminate mereu de fulgere albastre. In dosul lor se zăreau atunci copacii înalți, luminați năprasnic pe fundul întunecos al pădurii, în care se pierdeau iar. De odată însă un fulger vajnic lumină iar bordeiul și un tunet îngrozitor cutremură totul.
Bătrânul se zvârcolea tot mai neliniștit în pat. «Oxano, porumbița mea, cine trage cu pușca în pădure? — «Dormi, moșule, dormi! răsună glasul liniștit al Motriei. Totdeauna e așa. Pe vreme de furtună strigă mereu pe Oxana lui. A uitat, că a murit de mult. Căscă, șopti o rugăciune și pe urmă iar se făcu în bordei tăcere desăvârșită, întreruptă numai de freamătul codrului și de șoaptele moșneagului.
— «Pădurea vâjie, pădurea foșnește… Oxano, porumbița mea!…
In curând începu o ploaie, de turna cu găleata din nori, acoperind cu zgomotul ei freamătul codrului și gemetele moșneagului.