Nuvele siberiene/Din jurnalul unui călător siberian

←

Nuvele siberiene (1908)
de Vladimir Korolenko, traducere de Iosif Hussar

Din jurnalul unui călător siberian

→

Iosif Hussar46235Nuvele siberiene — Din jurnalul unui călător siberian1908Vladimir Korolenko

Din jurnalul unui călător siberian

1. Păsări de pradă.

Când ajunsei cu căruța de poștă la luntre însera. Un vânticel răcoros aluneca peste luciul apei late, izbindu-i valurile cu lovituri regulate de malul stâncos. Luntrașii auziseră de departe zurgălăii cailor mei și mă așteptau cu luntrea. In sfârșit ajunserăm. Trăsura fu așezată în luntre, frânghiile dezlegate de mal și valurile plescăiau vesele, lovindu-se de vas. Cârmaciul împinse de la mal luntrea, care dispăru încetul cu încetul dinaintea ochilor noștri, parcă dus de valurile, ce se loveau de dânsul.

Afară de trăsura noastră mai zării în luntre încă două altele. Intr’una putui să văd pe un bărbat, nu tocmai tânăr, voinic, parcă din breasla negustorilor, — în cealaltă trei tineri, după înfățișare târgoveți mici, inofensivi. Negustorul ședea nemișcat în trăsura sa, apărându-se de vânt, cu gulerul ridicat și nici nu băga de seamă pe tovarășii săi de călătorie, aduși de întâmplare. Tinerii, la rândul lor, erau veseli și vorbăreți. Unul dintre dânșii, care se uita cruciș și avea o nară despicată, cânta din armonică melodii vesele, iar cu glasu-i gros cântece, ale căror sunete aspre, luate de vânt, erau răspândite peste luciul lat și slobod al apei râului. Un altul, cu o sticlă de rachiu și cu un pahar în mână, turna de băut vizitiului meu și numai cel de al treilea, un om sdravăn, ca de vreo treizeci de ani, voinic și bine făcut, ședea întins în trăsură, cu capul rezemat pe brat și urmărea cu privirea gânditoare nourii cenușii, cari pluteau pe cer de-asupra noastră.

Eram de două zile pe drum, din capitala guberniei N. și tot mereu întâlneam mutrele acestea. Eram grăbit și călătoream cu afaceri și vecinic întâlneam pe negustorul cu căruța cu două roate, la care era înhămat un cal bine ținut, vecinic găseam pe micii târgoveți inofensivi cu trăsura lor, trăsură cu cai voinici. Mă urmăreau necontenit. După fiecare din popasurile mele îi întâlneam, ori pe drum, ori așteptându-mă la vre-un pod plutitor.

— Cine sunt ăștia?, — întrebai eu pe vizitiul meu, când se apropiă de trăsură.

— Costiușca și cu tovarășii lui!, — răspunse el, cam cu sfială.

— Cine? — întrebai din nou, pentru că numele acesta îmi era cu totul necunoscut. Birjarul se vede că nu voia să-mi dea mai multe deslușiri, pentru că vorba noastră putea să fie auzilă de oamenii aceia. Se întoarse și-mi arătă apa. Mă uitai la locul arătat. Suprafața întinsă era tăiată de valuri mari, întunecate, peste care pluteau pasări mari de baltă, albe, asemenea rândunelelor de mare, care se roteau în cercuri largi, se ridicau iar, umplând văzduhul cu țipetele lor jalnice.

— Pasări de pradă!, — îmi zise el, când luntrea ajunse la mal și troica noastră fu scoasă la drum. Aștia, urmă el, n’au nici casă, nici curte! Pământ ci-că or fi avut ei, dar și pe acela l-au vândut de curând. Acuma pribegesc pe drumuri, făcându-le nesigure.

— Jefuesc?

— Negreșit, jefuesc! Unuia-i taie lada dinapoia trăsurii, altuia fi fură banii și merindele, — asta li-i meseria… Și, dacă le merge rău, apoi ne pradă și pe noi, harabagii, de cel din urmă cal. Om ești doar, ațipești nițel — și țop și dânșii! Un harabagiu de-ai noștri i-a spintecat nasul lui Costiușca cu biciul. Da, da, adevărat!… Costia ăsta e cel mai ticălos om. Acum n-are tovarăș, căci a avut unul și acela a fost ucis»…

— Ași?

— Da, a fost prins asupra faptului. N-a avut noroc. Și-a căpătat porția. Povestitorul își râse în barbă.

— Mai întâi i se tăiară degetele, unul câte unul, pe urmă îl arseră cu fierul înroșit, îl puseseră în țeapă și-l lăsară așa… A căpătat câinele!

— Ii cunoști? Cum de te-au cinstit cu rachiu?

— De cunoscut nu e treabă mare! — zise el morcănos — și eu i-am cinstit câte odată cu rachiu, pentru că totdeauna ești în primejdie cu dânșii. Și bagă de seamă!… Costiușca nu umblă degeaba în noaptea asta… Fără țel hotărât nu-și ostenește el caii! Și-a pus ochii pe vreo pradă, diavolul! Era și un negustor acolo, — adaose el gânditor — nu și-or fi pus ochii pe el…? Nu, ăsta nu seamănă să aibă ceva. Și pe urmă au cu dânșii pe unul nou, pe care nu l-am mai văzut până acum.

— Acela care era culcat în trăsură?

— Da, da… trebuie să fie și acela de teapa lor. Țeapăn băiețan!… Știi ce, domnule? Nu mai umbla noaptea!, — zise el deodată întorcându-se spre mine. Oare, nu cumva te urmăresc pe tine, câinii?

— Dar tu mă cunoști cumva?, — întrebaiu eu.

— De unde să te cunosc?, — zise el ocolind, — se vorbește, că un slujbaș dela târg, dar mie, de…, nu-mi pasă!» Se vede, că mă cunoșteau. Aveam, pentru frații Cudinov, un proces cu coroana și-l câștigasem cu câteva zile mai înainte. Clienții mei erau cunoscuți în partea locului, ba chiar în toată Siberia apuseană și procesul lor făcuse zgomot. După ce încasasem o sumă mare dela direcția rentelor, alergam la N. N. pentru a plăti termenele. Vreme n-aveam multă, poșta mergea rar la N. N. și de aceia duceam banii cu mine. Călătoream zi și noapte, fără răgaz, de multe ori chiar mă abăteam dela drumul mare, numai pentru a câștiga timp și de aceia zvonul despre călătoria mea, — venit înaintea mea și care putea să stârnească pâlcuri întregi de asemenea păsări de pradă, — nu mă încuraja de fel. Mă uitai înapoi. Deși se întunecase, tot zării pe drum o troică iute și, ceva în urma ei, trăsura negustorului.

2. «Degetul Dracului»

La stația poștală…, unde ajunsei seara, nu se găseau cai de schimb.

— Ah! Dragă Ivane Semenovici!, — îmi zise șeful stației, un bătrân gras, cu care mă împrietenisem». Ascultă sfatul meu: nu umbla noaptea și lasă banii să mai aștepte! Viața d-tale e doar mai scumpă decât banii altora. Pe aici, la o sută de verste împrejur, procesul d-tale e în gura tuturor, tot așa e cunoscută de toată lumea suma cea mare de bani, pe care o porți asupră-ți. Pasările de pradă și or fi părăsit negreșit cuiburile… D-ta ai fi o pradă bine-venită… Rămâi aici noaptea asta! Eu, ce-i dreptul, înțelegeam pe deplin temeinicia acestui sfat. Din nenorocire însă nu-l puteam urma.

— Scris ?

— Da, de când mă țin minte, tot în temniță am trăit.

— Și de Dumnezeu nu ți-e frică?

— Dumnezeu? — zâmbi vagabondul și clătină din cap. De mult nu ne am mai socotit, el și cu mine… Și totuș ar trebui s’o facem. Poate, că mai am și eu de luat ceva de la dânsul. Ascultă ici, cucoane, zise el schimbând tonul — ce vrei? Eu îți spun — așa mi-a fost scris! Șed aici cu tine și vorbesc liniștit și așezat, dar dacă te-aș întâlni în pădure; ori în văgăuna aceia — de, atunci, poate am vorbi alt-fel amândoi! Așa ne-ar fi scris!…

Iar clătină din cap.

— N’ai cum-va nițel tutun, boierule, ceva de fumat? — începu el iar cu un ton ușuratec, însă tonul acesta mi se păru meșteșugit și falș.

Ii dădui o țigară și ieșii din tindă afară. Peste copacii pădurii scânteiau cele dintâi raze ale soarelui, ce răsărea. De pe stânca de de asupra văgăunii se ridica ceata nopții și plutea spre asfințit, atingând vârfurile brazilor. Pe ierburi strălucea roua și în geamul ferestrei se oglindeau flăcările galbene ale lumânărilor de ceară, ce ardeau la căpătâiul mortului.