Nuvele siberiene/În noaptea Învierii
Sâmbătă seara, ajunul Paștilor anului 188…
Seara se lăsase pe pământul mut, care luminat peste zi de soarele de primăvară, părea că simte apropierea acesteia și respira vesel, deși iarna pe ducă îi mai dădea câte un ger noaptea. Valuri de ceață ieșeau dintr’însul, ca niște nori de tămâie, înălțându-se spre cer întru întâmpinarea luminoasei zile de sărbătoare și strălucind ca argintul la lumina blândă a stelelor. De jur împrejur domnea o pace adâncă…
Reședința guvernământului N., învăluită în aburi reci și umezi de ceață, dormea tăcută, așteptând clipa, în care va răsuna din clopotniță cel dintâi dangăt de clopot. Nu era însă tăcerea somnului. In întunericul și în umbra ulițelor tăcute se vedea rar câte un lucrător întârziat, pe care îl prinsese sărbătoarea la muncă și din când în când trecea cu zgomot câte un căruțaș. Pe urmă iar tăcere de mormânt. Toată viața se retrăsese de pe străzi în case, în palate bogate și în bordeie sărace. Peste tot orașul, peste tot pământul, se lăsase suflarea învierii și a primenirii anotimpului. Luna nu răsărise încă și orașul zăcea în umbra dealului, pe care se ridica o clădire întunecoasă, posomorâtă. Contururile sinistre, regulate, ale clădirii, se profilau pe orizontul clar. Poarta străveche, mai că dispărea în întunericul zidului și cele patru turnuri dela colțuri priveau, ca niște stafii, norii.
Deodată răsună din înălțimea bisericii cea dintâi bătaie de clopot, răspândindu-se în noaptea tăcută, apoi a doua, a treia… și din toate turnurile răsună dangătul clopotelor și toate întonară un cânt armonic. Sunetele se contopeau melodioase într’un imn puternic, solemn și, ridicându-se spre bolta cerească, umpleau văzduhul cu acorduri mărețe. Deodată se auzi și din clădirea posomorâtă un sunet sfios, slab și înăbușit. El încercă asemenea fraților săi mai puternici să se ridice în slavă, să dea drumul glasului și să cânte și el cântecul de veselie, de dragoste și de pace al omenirei. Năzuință zadarnică. Vibrările-i slabe căzură tremurând la pământ și se pierdură în depărtare.
Muzica de clopote amuți.
Sunetele se topiseră de mult în văzduh și totuși părea că se mai aude încă tremurarea unei coarde tainice, nevăzute. Prin case era întuneric, numai ferestrele bisericii străluceau de lumină. Pământul se pregătea să poarte iar din gură în gură pentru a 188… oară vorbele de pace, de dragoste, de frăție.
Porțile negre ale clădirii vechi se deschiseră scârțâind. Un detașament de soldați trecu zângănind din arme, pentru a se împărți pe la diferite posturi. Din mijlocul lui înaintă unul cu pas măsurat, pe când santinela de mai nainte dispăru, în ceata învăluită de întuneric: La postul din spre apus ieși din rânduri un recrut tânăr pentru a lua locul sentinelei de până atunci.
In mișcările sale se vedea încă stângăcia țărănească, chipu-i tânăr păstra încă expresia novicelui, care pentru întâia oară are să ocupe un post cu răspundere. Făcând doui pași înainte, se opri alături de sentinela de până atunci.
Aceasta-i șopti, întorcând capul spre dânsul, formula obicinuită: Să te plimbi dealungul postului! Să bagi de seamă! Să nu dormi! Să nu ațipești! Recrutul îi sorbea cuvintele, iar în ochii săi albaștrii se vedea o întristare adâncă. «Ințeles?» întrebă fruntașul. «Ințeles, să trăiți!» «Deschide-ți ochii!» zise iar fruntașul cu asprime, apoi adaose mai blând. — „Poate că te temi de stafii?” „Nu!”, răspunse recrutul, „dar nu știu ce simt în inimă.” La vorbele astea copilărești, un râs înfundat răsună între soldați. — „Băiatul mamei!” mormăi fruntașul cu dispreț și comandă: „Arma pe umăr! Stânga ’mprejur! Marș!” Cu pași măsurați, soldații dispărură după colțul zidului și în curând răsunetul pașilor lor se pierdu în noapte. Recrutul luă arma pe umăr și-și începu plimbarea.
Inăuntru, în închisoare, la cel din urmă sunet de clopot, începu o mișcare deosebită, neobicinuită. Ca și când sunetul clopotului, ar fi adus într’adevăr libertatea pe pământ, ușile celulelor se deschiseră și locuitorii lor, îmbrăcați în mantale lungi, cenușii, ieșiră la iveală, se așezară în rând câte doui și străbătură gangul cel lung, pentru a se duce la Biserica, ce strălucea de lumină. Venea din dreapta și din stânga de sus și de jos și zgomotul pașilor lor se amesteca cu zăngănitul lanțurilor și armelor. La intrarea în biserică șuvoiul acesta de oameni palizi se înșirui pe locurile înconjurate cu zăbrele și amuți. Și aici erau obloane de fier și gratii la ferestre. Inchisoarea e deșartă. Numai în turnurile de la colțuri, unde sunt celulele arestanților deosebiți, aceștia se plimbă triști și posomorâți, oprindu-se din când în când la ușă, pentru a prinde cu urechi lacome câte un sunet din cântecul depărtat, care se aude din biserică…
Intr’una din celulele acestea zace, pe scândurile vârtoase ale patului, un bolnav. Gardianul, căruia i s’a adus la cunoștință îmbolnăvirea neașteptată a arestatului, vine să-l vadă, pe când ceilalți sunt duși la biserică și, aplecându-se peste el, i se uită în ochi, cari strălucesc de friguri și caută rătăciți în juru-i.
— Ivanov, hei Ivanov! strigă gardianul. El însă rămase nemișcat, scoțând numai niște sunete neînțelese. Glasul îi era aspru, buzele arse de friguri se deschideau cu greu. — Mâne la infirmerie! porunci gardianul și părăsi celula, lăsând un păzitor la ușă. Acesta se uită cu băgare de seamă la bolnav și zise clătinând din cap: „Hei, vagabondule! Te-i fi săturat de bătut drumurile!” Incredințat, că nu e nimica de păzit acolo se duse la ușa închisă a bisericii pentru a asculta predica, făcând din când în când mătănii și sărutând pământul. Tăcerea din celulă nu erea întreruptă de cât de aiurările bolnavului. Acesta era un om în puterea vârstei, zdravăn și voinic. In aiurare, i se părea că retrăiește trecutul și pe față i se oglindeau chinurile-i lăuntrice. Soarta crudă își bătuse joc de dânsul. Pribegise mii de verste, peste dealuri și ponoare, trecuse peste mii și mii de primejdii, îndurase foamea și setea, arșița și frigul și toate astea numai mânat de nostalgie, de dorul arzător de-ași mai vedea odată satul, întreținut de nădejdea necurmată de a petrece cu ai săi o lună, o săptămână, o zi numai, de a fi acasă, de a se simți la locul lui, — întâmple-se pe urmă orice, chiar dacă ar trebui să facă iar drumul lung la minele Siberiei. Și când nu mai are decât la o sută de verste de felul celor mai arzătoare dorințe, fusese prins și zăvorât în închisoarea asta…
De odată trăsăturile bolnavului se schimbă, ochii i se deschid mari, pieptul li răsuflă mai liber, gânduri și icoane mai vesele par ai trece prin minte… Pădurea foșnește… El cunoaște freamătul acesta… Pricepe graiul pădurii și al copacilor ei. Pinul falnic sună aproape de nori, din frunzișu-i verde închis, brazii șoptesc încetișor, copaci cu fel de fel de frunze își mișcă melodic crengile mlădioase, frunzele fricoase ale plopului tremură. Paserea, care plutește slobod prin văzduh, ciripește și se bucură, pârâiașul sare vesel peste trunchiuri și bolovani și se rostogolește în cascade mici — și, sus de tot, nori întregi de păsări călătoare urmăresc pe fugarul din minele Siberiei, care rătăcește prin codrii, nestrăbătuți încă de picior de om. Intemnițatul se simte atins ca de o suflare a primăverii, — se ridică și răsuflă greu… Ochii caută cu luare aminte împrejur și de odată strălucesc de o bucurie neașteptată. El, vagabondul, vecinicul fugar dinaintea legilor aspre alte țări, lipsitul de patrie și de cămin, vede ceva de necrezut dinaintea sa: o ușe deschisă!
Dorul nepotolit al libertății îl face să nu-și mai simtă boala. Urmele frigurilor dispar, cât ai clipi, față cu icoanele ce se grămădesc în mintea sa bolnavă și plină de nădejde, când se vede singur și cu ușa deschisă… Intr’o clipă e în picioare. Toată fierbințeala frigurilor pare a-i fi năvălit acum în ochii, ce caută nestrămutați, țintă, fioroși. Cineva, ieșind din biserică, deschide ușa și sunetele unui cânt depărtat ajung la urechea lui, pentru a amuți pe dată. Pe chipul palid al întemnițatului se ivește întipărirea duioșiei, ochii i se umplu de lacrămi și o priveliște cunoscută îi răsare în minte: o noapte liniștită, înstelată, șopotul molifților, care își apleacă coroanele întunecate peste biserica veche a satului de baștină ca pentru a apăra, ceata locuitorilor din satul său, vatra de pe malul pârâului și acelaș cântec. Și, atras ca de o putere nevăzută, se pornește în neștire, ca să vadă toate aceste icoane aevea, acasă la ai săi… In vremea asta, gardianul înghenunchiat la ușa bisericii se roagă și bate mătănii.
Recrutul cel tânăr, cu arma pe umăr, se plimbă încolo și încoace… Dinainte-i se întinde o câmpie largă, tristă, de pe care abia s-a topit zăpada iernii… Se oprește lângă zid, pune arma în pământ și, rezemându-se în țeavă, se lăsă în voia gândurilor. Incă nu poate pricepe, ce caută el acolo, în noaptea asta sfântă, solemnă cu arma în mână, în zarea acestor câmpii triste… Nu e mult, de când era de capul lui, liber și stăpân pe bucata sa de pământ — și acum?… sufletu-i tânăr e plin de frică și de o groază neînțeleasă, pe care nu și-o pote tălmăci, care-l urmărește însă pas cu pas, îl face să-și cumpănească fiecare faptă și strânge astfel firea slobodă a flăcăului de țăran în cămașa de forță a disciplinei și a asprului serviciu militar.
Acuma însă e singur. Priveliștea tristă ce se întinde până hăt departe și șuieratul vântului, în iarba înaltă a stepei, par a’l adormi, în vreme ce dinaintea ochilor lui împăenjeniți răsar icoane de acasă. Când și când pare că-și vine în fire, își scutură ațipeala, ce-i îngreuiază pleoapele și atunci se poate citi în ochii săi albaștri întrebarea — «Ce e asta? Câmpul, pușca, zidul? La ce sunt aici?» Pentru o clipă se trezește de-a binele și-și dă seama de tot și de toate, dar curând freamătul monoton al vântului îl aduce iar la vedeniile visului, care’i vântură pe dinainte icoanele de acasă și santinela tânără ațipește iar, rezemat de țeava puștii…
Nu departe de locul unde stă recrutul, se arată pe zid un lucru întunecat; e capul unui om, capul vagabondului… El se uită peste câmpia întinsă. La capătul căreia, într’o depărtare de nemăsurat, abia se zărește marginea pădurii. Pieptul i se umflă și răsuflă lacom aerul răcoros al nopții… Iși dă drumul, ținându-se cu mânile și alunecă încet pe zid, în jos…
Dăngăte de veselie sparg tăcerea nopții. Ușa închisorii s’a deschis și procesiunea cu cruci, prapuri, lumânări și icoane și-a început ocolul. Din biserică răsună cântece… Soldatul se înfioară, își ia căciula din cap și începe a se ruga și a-și face cruce — dar încremenește cu mâna ridicată. Fugarul a dat pe pământ și caută să ajungă la iarba înaltă a stepei.
— Oprește! Stăi, te rog, stăi! — strigă soldatul, ridicând înfricoșat arma. Toată groaza, ce’l coprinsese mai înainte, toată frica nelămurită, ce-l făcuse să tremure, el le vedea în chipul acestui fugar. «Serviciu, datorie, răspundere»! iată cuvintele grozave ce-i fulgeră prin minte. Iute ridică arma și, închizând ochii, trage, fără să țintească, cu mâna tremurătoare… Iar se revarsă peste oraș sunetele clopotelor în acorduri mărețe, vesele, și iar răsună dangătul slab și frânt al clopotului din turn, care se avântă în înălțime, dar cade la pământ, ca o pasăre cu aripele amorțite… Și, în mijlocul acestora, se aude din biserică cântul solemn, serios al mulțimii — și strigătul vesel: «Cristos a înviat!» răsbate în câmpie. De odată o detunătură de pușcă se aude dincolo de zid și un sunet slab pare a-i răspunde jalnic. Pentru o clipă totul amuțește. Numai ecoul depărtat al împușcăturii uruie peste câmpie și se stinge în depărtare…