Nu e "geaba" cafea

 

Acolo unde soarele este mai strălucit ca pretutindeni și cerul, noaptea, ca apele adînci și limpezi, dăparte-dăparte, într-un loc cu ape vii și cu maluri acoperite de trandafiri și chiparoși, trăia un orb, bătrîn și fericit. Și-l cunoștea și-l iubea o lume toată de lopătari și negustori.

Lui toți îi ziceau „Giaba-efendi”, fiindcă trăia din pomana tuturora. Tot ce avea, avea de giaba, el și femeia lui și patru copii ai lui, două fete frumoase și doi băieți voinici.

Odinioară Giaba-efendi fusese om ca toți oamenii, ba ceva mai mîndru, mai chipeș și mai viteaz ca ceilalți, dar tocmai cînd îi fusese lumea mai dragă, rămăsese orb, la un război contra ghiaurilor. Și cînd își aducea aminte d-atunci, Giaba-efendi zicea cutremurîndu-se:

— Allah a vrut să văz ce am văzut și să nu mai văz!

Giaba-efendi trăia povestind celor cu ochi ce văzuse el de zece ori în viața lui, cînd Gazi-pașa, cu iataganul de argint, le striga: „Cine crede în Allah să nu mai lase unul cu viată, or să nu mai rămîie unul în viață!”

Și povestind el, care nu mai vedea, ceea ce «nu văzuseră cei ce vedeau, strînse o comoară cu bani, o turna într-un ulcior și ulciorul îl îngropă la rădăcina unui castan din grădina lui.

Giaba-efendi sta la mijloc, într-o cafenea, și turcii chiaburi se așezau pe jos, împrejurul lui. Cînd începea Giaba-efendi să povestească, se cutremura cafeneaua. Turcii înmărmureau, unii cu gura pe mațul nerghelelelor, alții cu gura căscată, iar alții cu mîna pe la jumătatea bărbilor, uitînd să le mai netezească.

— Ați văzut voi cum cad berbecii la tăiere și zvîcnesc din picioarele de dindărăt? La zalhana nu e nimic. În război oamenii cad și zvîcnesc mai cumplit ca berbecii, și caii arabilor, gonind, își încalță copitele cu capetele tăiate cari bolborosesc încă…

Și după ce povestea bătăliile de la Dunăre, de la Misolonghi și din hotarul Caucaziei, făcînd cu gura ca tunurile și cu mînile ca săbiile, bătînd toba în aer, gemînd ca cei cari mor și arătînd cum cad cei cari mai fac cîțiva pași dupe ce le-au zburat capul de pe umeri, Giaba-efendi sfîrșea poveștile, dînd din cap…

— Efendi, efendi, Allah să-mi zică: „Vrei tu să mai vezi ce-ai văzut odinioară?” Mă jur pe Cartea sfîntă că n-aș schimba întunericul pe lumina soarelui care luminează bălțile de sînge din bătălii. Allah dacă aș fi, mi-aș lega ochii cu un cerc de aur… Aș ști tot, dar n-aș vedea nimic…

Unii îl întrebau, zîmbind:

— Cum, n-ai vrea tu să vezi clădăria de trandafiri, nici cornul de argint al lunei cletănat în cutile mărilor, nici seraiul tău cu cadîne ale cărora trupuri să zăresc mlădiindu-se prin borangicul gălbui, nici pe copiii-ți dîndu-se huța în șalvarii-tăi? Giaba-efendi, minciuna nu duce pe calea profetului.

Giaba-efendi le răspundea:

— Decît trandafiri, mai bine apă de trandafiri, i decît apă de trandafiri, mai bine mirosul apei de trandafiri. Și trandafirii sînt mai mult miros decît coloare. Ș-apoi lumea toată nu este cum o vezi, ci cum o știi că este. Cine s-arată cum e? Soarele și luna or fi cum le vedem? Dacă iei apă de mare în pumn vezi că nu este cum o vedeai. Ceea ce vezi este poșghița lumii. Dincolo de ce vezi este viața neînțeleasă a lumii, și dincolo de albastrul cerului este vecinica mișcare și fericire a sufletelor. Doar femeia…

Și cînd ajungea aci, ceilalți, știind slăbiciunea filosof iii lui Giaba-efendi, îi suflau vorba din gură.

— Vezi așa, Giaba-efendi! Știam noi că tu nu ești orb pentru femei.

— Doar femeia, urma Giaba-efendi, rîzînd și el, este numai ceea ce se vede și numai cînd se vede. Prostul vede ceea ce trebuie să priceapă, și îmbracă femeia, și se trudește o viață întreagă ca să înțeleagă ceea ce ar trebui să vază. Ei, efendi, bre efendi, la parfum nu-ți trebuie ochi și urechi, la femeie nu-ți trebuie minte, ci numai ochi, ochi cari să soarbă, să soarbă ceea ce niciodată nu te satură…

— Așa da, așa orb, Giaba-efendi!

— Dar și să vezi femeia este o nefericire.

— De ce, Giaba-efendi?

— De ce? Fiindcă omul moare înainte d-a închide ochii!

— Cînd moare, Giaba-efendi?

— Cînd rămîne fără nopți și cu zilele cele mai lungi. Cînd cadînele seraiului se mlădie înaintea lui ca niște trestii de baltă. Le vede, dar prin ochii lui nu se mai strecoară căldura de odinioară. Ochii lui sînt ca două geamuri de la o casă pustie.

Și dacă cei bătrîni îi ziceau, ca și cum n-ar fi crezut în vorba lui:

— Prea ești înțelept, Giaba-efendi! După capul tău, lumea ar trebui să fie oarbă ca să fie fericită.

Giaba-efendi răspundea, netezindu-și barba:

— Lumea trebuie să fie așa cum e, și fiecare după cum l-a lăsat Allah să fie. Odată, la Stambul, era un șchiop, și întotdauna se ruga pînă la miezul nopții să-i crească piciorul. Allah, mîniat, îi trimise veste în vis că i-a crescut piciorul. El se deșteptă vesel. Sări de pe sofa, dar obicinuit să calce mai adînc cu piciorul cel mai scurt, se apăsă repede pe el; piciorul i să suci; căzu și-și rupse nasul. Rămase cîrn. Zece ani se rugă la Allah să-i dreagă nasul și să-i scurteze piciorul. Într-o noapte visă că i-a crescut nasul și i s-a scurtat piciorul. Cînd se deșteptă își pipăi nasul. Nasul, întreg. Se repezi să se uite în oglindă, dar călcă rău și căzu și-și rupse mîna dreaptă din umăr. Cu mîna nu mai putea nici prinde, nici ridica. D-aci înainte se tot ruga la Dumnezeu să-i dea mîna și să-i ia nasul. Mulți ani, de cum se înnopta, stătea cu fruntea la pămînt și se ruga pentru mîna lui ciolacă. Într-o noapte, profetul îi veni în vis, îi drese mîna și îi poci nasul.. A doua zi, simțind că mișcă mîna, de bucurie, călcă legea și bunul obicei și bău cam mult. Se duse pe țărmul mării, se lungi jos și se apucă cu mîna dreaptă de funia unei șalupe. Zvîcni de funie, zvîcni și adormi cu mîna pe funie. Cînd se deșteptă, șalupa pornise, și el era în mijlocul valurilor. „Allah! mai bine fără mînă și cu nas!” Și nasul îi crescu la loc, și mîna îi îngheță din umăr. Nemaiputînd să strîngă funia, se scufundă. Marea îl acoperi. Și peri șchiop, ciolac, și cu un nas minunat de frumos.

Așa povestea orbul, mulțumind pe toți. Și toți strigau: „O cafea giaba pentru Giaba-efendi! Bravo, efendi, o liră giaba copiilor și femeiei tale! Un turban de mătase giaba celui mai mare flăcău al tău.”

— Și de la mine o cafea gingirlie giaba lui efendi.

Și degiaba mînca și bea, și strîngea parale giaba și comoara lui creștea. După ce a îngropat la rădăcina castanului și alt ulcior cu lire, și altul, și altul, se îmbogățise așa de mult, că era cel mai bogat turc din orașul lui. Și Giaba-efendi cînd avea chief pipăia creș- tetile flăcăilor și fetelor lui și le zicea:

— Ibraim tată, ție am să-ți cumpăr o corabie cu cel mai nalt catarg. Ție, Munaah, o herghelie de cai. Și pe voi, fetele mele, am să vă mărit cu pașale, bogați

și frumoși, dar să dați cafea și mîncare giaba, vestminte și bani giaba la toți ce veți vedea că caută drumul cu cîrjea și că lumea le plutește într-o noapte adîncă și vecinică.

Și era fericit Giaba-efendi să-și treacă mîna prin pletele fetelor și să răsucească mustața subțirică a băieților lui și să-i întrebe pe rînd, și ei să răspundă ca de obicei:

— Cine e nalt?

— Ibraim.

— Cine e smead?

— Munaah.

— Cine e cu ochii ca două văpăi?

— Zuleica.

— Cine e cu ochii verzi și limpezi ca marea adîncă și liniștită?

— Fatima, tată, Fatima, cea mai frumoasă fată a aceluia care n-o vede.

— Allah să vă vază în locul meu, copiii mei, și să dați giaba băutură, mîncare, veșminte și bani la toți cîți nu pot să vă vază.

De bucurie, bătrînul lua capetele copiilor în amîndouă mînile, își îndrepta ochii lui scurși și închiși în fețele lor și le zicea fiecăruia:

— Ibraim seamănă cu tata, Munaah cu mine, Zuleica cu mama și Fatima trebuie să fie cum era mă-sa cînd mi-a întins mîna întăiași dată. Hogea mi-a, spus că e frumoasă, și eu știu că este bună.

Nevasta lui plîngea de bucurie și șoptea copiilor că tatăl lor, pipăindu-i mereu, ghicise cu cine seamănă fiecare.

Într-o zi se stinse fericirea lui Giaba-efendi.

Ca de obicei, bătrînul se duse la rădăcina castanului din fundul grădinii și, pipăind locul în care își îngropase comorile, dădu de niște gropi adînci. Cineva îl urmărise și îi furase ulcioarele cu bani. Bătrînul răcni, ridicînd amîndouă mînele în sus.

— Allah! acum aș vrea să-mi aprinzi luminile ochilor! Allah, mă jur că l-aș cunoaște dacă l-aș vedea!

Copiii, speriați, alergară, iar bătrînul le zise, fără ca ei să priceapă ceva:

— Cei ce văd să nu se ție după cei ce nu văd! Ieri l-am simțit pe cel ce mă vedea. M-am oprit în loc și am zis: „Cei ce văd să fie toiag celor ce nu văd. Cei ce văd pot să aibă comorile celor ce nu văd, dar niciodată cei ce nu văd nu pot avea comorile celor ce văd!” Și s-a oprit. Și n-am mai auzit nimic. Dar cineva călca mereu pe inima mea. Pașii lui nu se auzeau, mă dureau, îi simțeam pe spinare, pe ceafă, și mai adînc, mai adînc, scufundîndu-se în inima mea! Apoi bătrînul începu să țipe, tăind aerul cu cîrjea lustruită. Ibraim, ți s-a înecat corabia! Munaah, ți-a fugit erghelia! Zuleica, Fatima, pașalele voastre sunt slugi la slugile pașalelor voastre! Ibraim, du-mă la cafenea și nu ocoli noroiul și gropile!

Cînd Giaba-efendi intră în cafenea începu să rîză cu hohote. Toți cari-l iubeau îi ziseră:

— Bravo, efendi! De mult nu ne-ai spus ceva hazlîu. Dac-om leșina de rîs, să știi că ai venit sărac și vei pleca bogat.

— Da, le răspunse bătrînul orb, da, și povestea mea începe astfel: adevărații oameni sînt orbii!

— Dar cei care văd? întrebă unul mai bătrîn, care sorbea din cafea.

— Cei care văd? răspunse Giaba-efendi prefăcîndu-se că rîde, sunt ca Allah: ei dau, ei iau, și prefac pe bogatul de seară în săracul de dimineață. Uneori, ca și Allah, dau în părinte și izbesc în copii! Ai mei însă habar nu au, nu numai un pom din grădina mea are la rădăcină ulcior din cari se adapă.

Orbul începu să rîză. Un turc, care se pripășise de cîtăva vreme în oraș, se roși și șopti:

— A înnebunit bietul bătrîn! Apoi se întoarse către cei cari ferbeau cafelele în ibrice galbene cu cozi lungi și le zise: O cafea giaba lui Giaba-efendi!

Giaba-efendi nu mai auzise acest glas. Tresări.

Și cum începu să soarbă, să înecă, tuși, vărsă jumătate cafeaua pe el, apoi puse ceașca pe masă și zise încet băiatului care îi adusese cafeaua:

— Du-mă la cine m-a cinstit… Aș vrea să-i mulțumesc…

Băiatul îl duse.

Îndată ce Giaba-efendi apucă de mînă pe necunoscut, se agăță de el și începu să strige:

— Efendi, efendi, oameni buni, Allah să vă apere lumina ochilor ca să vedeți cine vine în spatele vostru! El mi-a furat comoara! Cafeaua d-adineauri n-a fost giaba… toată viața mea am băut giaba și nu m-am înecat… azi am băut din banii mei și m-am înecat…

Mulți rîseră, dar, neavînd încotro cu bătrînul, care striga necontenit „cafeaua n-a fost giaba”, îi duseră pe amîndoi la cadiul.

Cadiul se minună ascultînd plîngerea bătrînului și îi zise:

— Tu ești orb, cum poți să cunoști pe acela care ți-a furat banii?

— D-ar fi fost giaba cafea îi răspunse bătrînul, nu m-aș fi înecat cu ea, cadiule. A fost din paralele mele și, nefiind obicinuit să beau din paralele mele, m-am înecat. Ș-apoi cine cinstește așa de grabnic nu este un om cinstit!

Cadiul crezu în semnul orbului și, cercetînd d-aproape pe învinuit, găsi la el acasă toți banii lui Giaba-efendi.

Și Giaba-efendi a trăit mulți ani fericiți, înveselind și sfătuind pe toți, dar n-a mai primit de pomană nimic de la nimeni, și de cîte ori se îneca, toți turcii rîdeau.

— Nu e giaba cafea, Giaba-efendi, trebuie să fie din paralele dumitale.

Și nu-i păsa că e orb. Omul să fie așa cum l-a lăsat Allah să fie. Ș-apoi corabia lui Ibraim avea cel mai nalt catarg. Munaah, cea mai vestită herghelie. Iar Zuleica, cu ochii ca două văpăi, și Fatima, cu ochii verzi ca marea adîncă, se măritaseră cu două pașale vestite în toată împărăția…

IRINEL

Așa am fost eu; să scriu tot ce-mi trece prin minte și să nu spui nimic oamenilor.

Oamenii sînt teribili. Privire grea și vorbă cu atîtea înțelesuri…

Nu pumnul, ci ochii omului mă sperie; prin ei, ca prin niște lunete, văd ce se petrece în adîncimea unei tăceri viclene.

Da, sînt nesuferite aceste supape de lumină. Mi-e cu neputință să privesc în ele fără să mă cutremur.

Așa m-am născut. Sînt mulți ca mine. Un singur lucru mă deosebește de ei: eu am priceput devreme de ce sufer printre oameni, fără a-i urî, iar ei îi urăsc fără să știe de ce.

Dupe cum vedeți, nu sînt curagios — ferească Dumnezeu! — dar nici poltron. În fața unui revolver nu tremur.

Dacă m-ați vedea cum mă repez printre muncitori — închizînd ochii, bineînțeles — desigur că m-ați crede un erou și n-ați înțelege de loc cum un asemenea cavaler să fie așa de timid în fața domnilor liniștiți și galanți.

Dar cînd vorbesc cu o femeie frumoasă?

Ah, femeile, femeile! Nu, nu, ele nu vorbesc ca noi, nu privesc ca noi, nu se mișcă ca noi.

Cuvîntul lor e cald și amețitor.

Unei femei îi e de ajuns tinerețea și deșteptăciunea. Și, dacă e să vă spui drept, eu prefer deșteptăciunea frumuseții. Frumusețea este femeia dinafară, inteligența e femeia dinlăuntru. O frumusețe prostănacă este un farmec mort. O urîtă, știind să te taie cu o privire, se aseamănă cu o carte ale căreia scoarțe proaste ascund un coprins fermecător.

Femei urîte nu există, ci numai femei, femei bă- trîne și femei proaste. Ba chiar cele bătrîne întineresc cu spiritul lor diabolic.

Să nu credeți că voi povesti ceva imoral.

Timidul revoltat, de odinioară, acum e tot timid, dar liniștit, cu o vastă iubire de omenire și mai ales de femei. Pesimistul de odinioară e astăzi un om blînd, insipid de dulceag; și acela — vă cer iertare — care se trîntea desperat în pat și nu credea decît în pasiune și frumos astăzi este un pu-ri-tan, bineînțeles un puritan care… trebuie să vă spui… a început să aibă mai multă îndrăzneală cînd privește în ochii unei femei.

Să reviu.

Ceea ce mi s-a întîmplat mie, considerînd evenimentul pe dinafară, s-a întîmplat multora; ceea ce însă se petrecu în sufletul meu, fără a fi un fenomen extraordinar, vă va interesa întrucîtva, dacă nu credeți că nebunii și oamenii sănătoși se pot reduce la două formule, una coprinzînd pe cei cari iau visul drept realitate și alta coprinzînd pe cei cari neagă realităței orice părticică de vis.

Oamenii se deosibesc așa de mult unii de alții, că cea mai mare greșală a filosofilor stă în reducerea omenirei la un tip sau chiar la mai multe tipuri.

Cîți oameni, atîtea tipuri, atîtea lumi, atîtea probleme. Și dacă e ceva care aseamănă pe oameni între ei, e tocmai ceea ce-i aseamănă cu tot restul animalelor: a mînca, a dormi, a umbla, a se înmulți…

Afară de această asemănare, alta nu mai există.

Iacă de ce-mi vine să rîz de mulțumirea părinților cînd văd că ochii copiilor seamănă cu ochii lor, fără a se întreba dacă prin acele sticle albastre și drăgălașe vor pătrunde aceleași impresii și se vor răsfrînge aceleași imagini…

Mă iertați, clina copilărească a filosof iei a fost pururea patima capetelor slabe și mai ales a oamenilor fără acțiune.

Sînt timid. V-am spus-o și vă rog să nu vă îndoiți.

Cîte mi s-a întîmplat din pricina aceasta nu vă pot spune. Ar fi prea lung și ați rîde prea mult de mine, fără ca să iau și eu parte, privind, bineînțeles, cu ochii în jos.

Să încep.

Cînd îmi muriră părinții, amîndoi în același an, eram mic, mi se pare de șeapte ani.

Am voit să-i plîng pe amîndoi — pe amîndoi îi iubeam. M-am apropiat de cosciugul lor. Nu eram singur.

Trebuie să știți că tata a lăsat o avere frumușică.

Erau dar la capul lui mulți cari nu-l putuseră suferi.

Se vorbea de un testament.

Mi-aduc aminte de unul din familie, despre care tata zicea: „Nu ne-a mai călcat pragul, nu mai știu ce este supărarea”.

E crud să vă spui: fratele lui, unchiul meu. Un om foarte bun, cu un singur cusur: perduse toată averea în cărți. Am găsit în hîrtiile tatii o sumedenie de polițe d-ale lui, iscălite frumos, cu floare, dar neplătite.

M-am apropiat de catafalc, convins că voi plînge cum nimenea nu mai plînsese.

Casă părintească fără părinți!

Cineva mă luă de mînă și-mi zise, sărutîndu-mă pe amîndoi obrajii: „Iorgule, Iorgule, plîngi, Iorgule, pe acela care nu se va mai întoarce!”

El.

Unchiul cu polițele.

Și cînd să mă podidească lacrimile, l-am privit. Mi-am întors ochii și-am întîlnit atîtea perechi de ochi, că… mi-a fost rușine și n-am mai plîns.

O ! e teribil lucru să-ți fie rușine să plîngi cînd suferi!

Vedeți ce timid sînt? Ați înțeles? E greu de priceput. D-voastră sînteți altfel. Nici unul nu vă asemănați cu mine.

Mai degrabă veți înțelege de ce, știind perfect de bine lecția, n-am răspuns nimic în fața unui profesor vestit, cunoscut în toată țara. O! un profesor mare! La fitece lecție începea:

— Un profesor trebuie să fie părintele vostru!

— Educație! Educație, pedagogie, sistem nou!

Și cînd s-a restit la mine și mi-a strigat: „Educație! Pedagogie! Sistem nou! Ochii-n sus !”… am ridicat capul, dar întîlnind niște ochi pedagogicești, mi s-a-ncleștat fălcile și, din lecția cea mai bine preparată, m-am ales cu un zero la catalog.

Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți.

Fiecare din d-voastre ați pățit-o în fața pedagogiii și a profesorilor cari v-au fost ca niște adevărați părinți.

Să nu credeți însă că în toți frica a fost la fel. Unii s-au gîndit la nuia, alții la notă, alții la urechi, puțini la premiu, și cei mai mulți, la repetenție. Unora le-a zvîcnit inima, multora li s-a împiedicat răsuflarea, la puțini li s-a ridicat sîngele la cap, la cîțiva le-a venit amețeală.

Mie nu-mi păsa nici de bătaie, nici de premiu, nici de notă rea; simțeam însă doi ochi cari mă pironeau drept în mijlocul frunții. Fără ei aș fi spus toate regatele, marile ducate și ducatele Germaniei, cu capitalele și cu orașele „cele mai principale”, ca pe apă, pe nerăsuflate.

Ce n-aș fi dat să mă lase profesorii în pace, ca să învîrtesc degetele cele mari, unul împrejurul celuilalt, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai încet, dupe cum lecția curgea mai repede sau mai pe gîndite.

Pedagogia a fost dușmana mea. Mi s-a părut că această știință a fost inventată ca să mă chinuiască și să mă facă de rîs.

Tocmai tîrziu am înțeles că pedagogia s-a născocit pentru unii profesori neghiobi — există — și pentru unii școlari model, cari nu există.

Eram așa de bun și de timid că, împlinind 2l de ani, n-âm voit să ies de sub tutela unchiu-meu, fratele mamei, om blînd ca și mine, rușinos ca și mama.

Îmi vine să rîz… Nu cumva vă spui vro minciună?… De ce v-aș spune?… Nu vă cer nimic, nu-mi cereți nimic, de ce să vă minț?

Și adevărul e că nu v-am spus de ce n-am luat socotelile tutelii și de ce-am rămas în aceleași case albe ca laptele — mai ales noaptea pe lună — cu pridvor, cu trepte de stejar, cu stîlpi cu flori la capiteluri și cu brățări pe la mijloc.

Îmi plăceau casele?… Da.

Iubeam pe unchiul meu, care-mi îndoise averea?.. .Da.

Mi-era rușine ca, îndată ce ajunsesem vîrstnic, să-i cer socoteala, ca si cum m-as fi îndoit de cinstea lui?… Da.

Ei și?…

De aceea rămăsesem eu la epitropie? Dacă v-ați uita cam la o parte, m-aș înroși și v-aș răspunde: da. Iar de m-ați privi, chiar acum cînd, mi-a răsărit multe fire albe, ca un copil vinovat, v-aș spune:

— Nu, nu e adevărat că iubeam așa de mult casele în care crescusem și pe unchiul meu care mă crescuse…

Mai era cineva p-acolo, afară de un văr, cam de aceeași vîrstă ca mine, afară de unchiu-meu (mătușa mea murise), afară de case și de un cîne lățos… mai era cineva…

Ei, acest cineva pe cîți ștrengari nu strînge de pe drumuri, pe cîți timizi nu-i amețește, pe cîți negustori nu-i preface în poeți, pe cîți filosofi nu-i scoate din fire, suflînd în sistemele lor, ca în niște pînze de păiajen!

E nespus de fermecător acest cineva, care te face să rămîi sub tutelă, cînd au trecut 24 de ore dupe ce ai împlinit 2l de ani și ai un venit de 15.000 de lei!

Mi se pare că ați ghicit secretul.

Oh! femeile, femeile!

Ce-or fi avînd ele cu timizii și cu filosofii?

Nu era tot aceeași Irinel cu care mă jucasem d-a „cirip-cirip” ? Nu era aceeași nebună, cu rochile pînă la genuchi, ai căreia ciorapi albi se înverzeau pînă seara? Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mînele ca să o duc în cîrcă?

Copilul devenise femeie. În locul ochilor, de o infinită naivitate, se aprinsese două văpăi de demon.

Și acum Ir inel mă lua de mînă.

Dar era de 15 ani… și de mult mîna ei era alta: mai caldă, mai nu știu cum. Veselia ei nu mai era egală și continuă ca altădată. Nu mai vorbea repede și într-una.

Și dacă-i ziceam:

— Irinel, ce crezi tu, o să plouă astăzi?

Sau:

— Irinel, mai sînt două săptămîni pînă la vacanția mare, nu e așa c-o să fii fericită, ca și altădată, cînd om pleca la Slănic?

Irinel tăcea și privea drept înainte. Eram sigur că nu se uita la nimic, că nu vedea nimic.

Tăcerea ei mă amenința și îi ziceam, cu glasul pe jumătate, ca și cum aș fi fost vinovat:

— Irinel, abia veniși de la pension și ți s-a urît?

Și, drept răspuns, începea o veselie exagerată. Și rîsete, și vorbă, și istorii începute, dar nesfîrșite…

— Tu nu știi, îmi zicea ea, tare și repede, ce scrisoare mi-a arătat o amică a mea… Numai eu am citit-o… și cu altă fată… și cu sora ei… și mi se pare că a ară- tat-o și altora… Am rîs să mă prăpădesc…

Și Irinel începea să rîză. Și rîdea, rîdea, pînă ce lăcrîmile îi curgeau pe obrajii ei rumeni. Apoi, dupe ce ofta, începea:

— îi scrie… tremurînd… de niște stele… două numai… cari ard și îi vorbesc… Cum o să ardă stelele de care e vorba?… sînt cărbuni?… Cum să vorbească stelele?… Nu pricep… Ș-apoi… gheață… topire… marmură… litere de foc… mînăstire… sinucidere… Ah!… Pauvre Mărie!l Mi-e milă de ea… De cîteva ori ne-am luat de gît și ne-am sărutat, ne-am sărutat și-am început să plîngem… Trebuie să știi, lorgule, că ea-mi citește, în fiece luni, cîte-o scrisoare pe care se văd urmile crețe ale unor lăcrîmi mari, și eu, abia stăpînindu-mă să nu bufnesc de rîs de „stelele gemene cari-l ard și-i vorbesc”, trebuie neapărat să plîng… și să mă crezi că plîng din toată inima… Pauvre cherieI…

Irinel, gata să plîngă, după ce rîsese cu atîta poftă, băga de seamă că eu plec ochii în jos, ca și cum aș fi „ fost supărat, și mă întreba răutăcios:

— Iorgule, ce crezi, azi plouă sau nu?

Asemenea scene se petreceau dimineața. Irinel, pînă seara, îmi zicea poftim, în loc de na, broda sau cînta la piano în loc să ne plimbăm prin grădină.

Toată ziua simțeam o ură teribilă, de timid, în contra „celor două stele cari vorbeau”.

Trei ani am petrecut această viață de vise îndrăznețe în timpul săptămînii, de frică și de întristare, duminica, de planuri minunate, amînate din zi în zi, ascunse cu ipocrizia extraordinară a timizilor și a inocenților.

În fine, dupe o vacanție petrecută la Slănic, m-am hotărît.

Cînd plecă la pension, abia îndrăznirăm să ne sărutăm. Ce sărutare rece! Nu ne-am uitat unul la altul. Mi-aduc aminte că eu priveam la o canapea și mi s-a părut că buzele mele au atins o stofă galbenă și aspră în loc de obrajii pietroși și rumeni.

M-am hotărît.

Și eram sigur că nimic nu putea să sfărîme hotărîrea mea eroică.

Ca să prind curaj, în prima noapte m-am gîndit la scena ce, neapărat, duminica viitoare, avea să se petreacă. Toată noaptea n-am dormit. În întuneric vedeam grădina, vedeam pe Irinel, mă auzeam, o auzeam.

Cocoșii cîntau. Stam lungit, cu fața în sus, cu ochii închiși. Asudasem de curajul din scena închipuită.

— Irinel, vrei să mergem în grădină?

— Nu, merci\

— Nu se poate, trebuie să ne plimbăm!

Înțelesese că sînt hotărît să-i spui ceva grav. Asemenea curaj impune.

Cocoșii cîntau. Miezul nopții. Ploua de vărsa. Fulgerile, ca niște șerpi de lumină, prinși o clipă în perdelile mele.

— Irinel, să mergi cu mine! Nu vezi ce zi frumoasă? Am găsit un ciorchine de corniță coaptă. Toată săptămînă l-am păzit…

— Nu, mercil

— Imposibil… trebuie sa mergi… Am sa-ți spui ceva…

— Ce?

Și mă pironi cu ochii.

Atîta lumină cine să răbde? Mă uitai în jos. Revoltat de frică, simții un curaj de erou. Ridicai capul.

— Trebuie să vii!

În viața mea nu poruncisem nimărui… ei îi poruncii!

Întuneric beznă. Ploua. Mă întorsei la perete, închisei ochii.

Se făcea o Duminică minunat de frumoasă. Și cu același curaj îi mai zisei o dată:

— Trebuie să vii!

Și o luai de mînă și îi spusei ceea ce de doi ani voiam să-i spui:

— Irinel, te iubesc!… Tu mă iubești ?… De ce taci ?… De ce pleci ochii în jos?… Spune-mi: vrei să plec din casa unde te-am văzut crescînd?…

— Rămîi!

Ne-am îmbrățișat.

S-a isprăvit.

Doamne, ce curaj are omul cînd iubește!

Nădușeala se răci pe mine cînd mă gîndii că scena nu se petrecuse încă și că trebuia să se petreacă întocmai. Frica de așa curaj mă îngheță în plapîmă.

Se lumina de ziuă. Adormii încet-încetinel, reîncepînd aceeași scenă.

— Irinel… vrei să ne plimbăm…

— Nu… merci!

— Ba da… Trebuie…

Mă deșteptai pe la zece ore.

Unchiul meu mă întrebă: ‚ — Iorgule, nu ești bine de te-ai sculat așa tîrziu?

Eu mă știam vinovat.

— Aș, nu… o carte… am adormit tîrziu…

Urechile mi-ardeau, ca și cum le-aș fi fost lipit de o sobă ferbinte.

Pridvorul mi se învîrtea sub picioare.

În minutul acela îmi trecu prin minte un gînd care mă ameți.

Irinel ca Irinel, dar cu unchiu-meu ce curaj să am?

Cum, el, om bătrîn, cu obiceiuri sfinte, să vază, la vreme de bătrînețe, în neamul lui, căsătorie cu dezlegare domnească?

De ce sta în picioare înaintea mea? Și cum mă privea! Mă înțelesese. Mă cîntărea. Desigur că-i treceau prin minte cuvintele pe care eu le auzeam dăslușit, ca și cum cineva mi-ar fi șoptit la ureche: „Nu credeam, nepoate, ca tocmai tu să-mi scoți copila din minte! Ce-ar zice biată mă-ta d-ar trăi și te-ar vedea?”

De ce nu pleca bătrînul dinaintea mea? Mă privea pe mine, sau se uita într-altă parte? Nu știu dacă vinovatul este rău, dar judecătorul e crud. Și judecătorul meu creștea ca un zid între mine și Irinel. În urechi îmi răsuna sentința pe care el, eram convins, o dăduse: „Ce tineret stricat! Bătrînii se duc, și cu ei se duc și bunele obiceiuri.”

Aproape să caz dupe scaun. Unchiu-meu îmi zise:

— Iorgule tată, tu n-ai luat cafeaua… Mi se pare că nu ești bine… ai?…

Ce ironie!

Cuvintele lui, mai dulci ca altădată?

Degeaba. Îl înțelesesem.

Să te ferească Dumnezeu de un om bun care te osîndește. Și e destul să te simți vinovat în fața unui om bun și drept.

De ce-or fi născocit oamenii pedeapsa? Pedeapsa este alinarea vinovatului. Aș fi dorit ca unchiu-meu să și-o pronunțe. Dar, nu; el mă prinsese, mă judecase și, în loc de pedeapsă, plecă și-mi trimise o cafea cu lapte și două cornuri.

În viața mea n-am simțit o tortură mai mare.

Desigur că ne văzuse plimbîndu-ne tăcuți, iar nu veseli ca altădată. Înțelesese de ce Irinel sta, unele duminici, închisă în casă. Știa de ce adormisem tocmai despre ziuă. Și, cine știe, poate că mă auzise strigînd prin vis: „Irinel, Irinel, te iubesc! Tu mă iubești pe mine?”

Cum, unchiu-meu să vază pe fata lui măritată dupe băiatul sor-sei? Să se facă de rîs la vreme de bătrînețe?

Și de ce?

Pentru caprițiul unui băiat crescut și îngrijit de el?

Dar cum crescuserăm noi, Irinel și cu mine, nu eram veri buni, ci frate și soră. Și d-ar fi rămas vorba numai pe condica civilă… dar cum era să calce el legile bisericești?

Toată săptămînă, dimineața, seara și peste zi, la masă și la cursurile universitare, același gînd.

— E imposibil!… Mă mir cum nu am înțeles… Imposibil…

Sîmbătă, pe la ora 6, văzui vechea noastră trăsură, în ea, unchiul meu, alături, Irinel.

Privind de pe treptele pridvorului la părul alb și la buclele blonde, rîsei, abia stăpînindu-mi lacrimile:

— Imposibil!

Irinel sări ușor din trăsură, se apropie de mine. Era veselă. Ne sărutarăm. Să mă credeți: mi se păruse că sărut în aer.

— Dar ce ai, Iorgule? Ești așa de palid! Ai slăbii, or mi se pare mie?

Înainte de a-i răspunde ceva, unchiu-meu se grăbi, se grăbi:

— Nu știu ce are Iorgu… mi se pare că e bolnav și nu vrea să spuie…

O! o! nu știi ce am, unchiule? Nu știi ce am? Ți se pare că sînt bolnav? Nu vreau eu să spui? Și d-ta spui ce ai? Sfînt om… dar d-o ipocrizie…

Credea că nu-l înțelesesem.

Lui Irinel îi răspunsei încet:

— N-am nimic, Irinel… Dar tu ești bine?

D-aci înainte, un an de melancolie.

De ce v-aș spune că slăbeam, că îngălbeneam, că răceam cam des și, cu o plăcere ascunsă, exageram o mică tuse cînd mă plimbam cu Irinel? Ați văzut atîția oameni slabi și galbeni și ați citit atîtea romanuri cu amanți cari ofticează, cari se împușcă sau se aruncă în mare, că a vă povesti eu cum slăbisem, cum mă apucasem de biliard, cum începusem să beau bere, ajungînd uneori pînă la trei halbe, v-aș face să căscați.

Nimic extraordinar în iubirea și melancolia unui timid. Cine se oprește, fie măcar și-o clipă, în fața unui om care suferă și tace?

Și eu am tăcut de la S-tă Mărie pînă la Sîn-Petru.

— Ce ai?

— Nimic…

— Ești bolnav?

— Nu, unchiule… Nu, dragă Irinel…

În sfîrșit, ziua grea și mare sosi.

Irinel sfîrșise pensionul. La 20 iunie își adusese tot de la școală.

Chiar în ziua aceea întrebă repede pe unchiu-meu la ce băi plecăm și, aflînd, intră la mine în odaie.

Eu citeam, trîntit în pat, minunatul discurs al lui Kogălniceanu, tipărit în fruntea Letopiseților.

Mă hotărîsem să las dreptul și să învăț literile și istoria.

Cum o văzui, sării în sus. Ea se învîrti repede într-un picior. Rochia păru o imensă rochiță-a-rîndunicii. Dupe ce se învîrti, rîzînd și bătînd în palme, se opri înaintea mea, îmi făcu o reverență, întinzîndu-și ușurel rochia de amîndouă laturile, și mă întrebă cochet:

— Mon cher cousin, poți să ghicești unde plecăm var-asta?

— Nu, Irinel, răspunsei eu, exagerînd tușea care devenise mai mult un tic.

— Ce-mi dai să-ți spui?

Și dupe ce iar se învîrti lovindu-mă cu rochia peste picioare, și rîse, și bătu din palme, mă întrebă foarte serios:

— îmi săruți mîna cu respect, ca la o cocoană bătrînă, dacă ți-oi spune?

— Da, Irinel.

Și tușea obligată își jucă rolul.

— Nu, mai întîi să-mi săruți mîna.

Îmi întinse o mînă, pe care o sărutai trist și cu poftă.

— Și p-asta.

— Și p-aia, Irinel.

— La Mehadia! Mi se urîse cu Slănicu.

Se învîrti prin casă, de ast’ dată așa de repede, că rochile i se-nălțară pînă la genuchi. Eu mă înroșii, ea se înroși. Apoi, izbucnind într-un rîs argintiu, se repezi la mine și-mi zise:

— Să jucăm o polcă… Eu cînt… Eu să fiu cavalerul… Eu să te port…

Tocmai atunci auzii pe unchiu-meu.

— Irinel!… Irinel!… Unde ești?

Ea dispăru într-o clipă.

Mă trîntii în pat. Luai Letopisețile. În loc să citesc, începui să mă gîndesc. „Irinel! Irinel!” Cel dintăi, repede, aspru, răutăcios, cel d-al doilea, mai lung, mai dulce, mîngîietor chiar. Desigur, a voit s-o dreagă, să mă înșele. Să crez eu că nu s-a gîndit la nimic. Dar ce-a însemnat acel „unde ești”? Am înțeles cum a zis „unde”. Aci era tot înțelesul întrebării. Nucă avea să-i spuie ceva, dar dorea foarte mult să știe: „unde” e. Adică nu care cumva e la mine în odaie? Atîta pază e umilitoare pentru un orfan de care a îngrijit o viață întreagă și i-a îndoit averea, ca să aibă dreptul să-i zică, c-o singură vorbă, c-o singură privire: „Așa știu eu să răsplătesc pe un ingrat, pe un tînăr care nu seamănă bătrînilor ce se duc și înmormîntează cu ei moravurile sfinte din țara asta!” Acest „unde ești” prea fusese cusut cu ață albă. Ce, nu știa el unde era ea?

— Ah! unui orfan nu-i e permis să iubească!

Ușa de la odaie se deschise. Irinel apăru în prag.

Ce nefericire… să-ți vezi fericirea în prag și să știi că nu-l va trece, că va rămînea acolo, așa de aproape, și totuși infinit depărtat de tine!

Irinel se apropie de mine.

Știam eu că ea trecuse pragul, dar că fericirea mea rămăsese dincolo. Înțelesesem că bătrînul o trimisese

Într-adins, prefăcîndu-se, și mai bine, că nu bănuise nimic.

— Știi ce mi-a spus tata? în ziua de Sîn-Petru o să ne vie un mosafir. Un mare negustor.

Ce mai era ș-asta?

— Și ce ți-a mai spus?

— Nimic… a, ba da… să tăiem curcanul cel mai gras… să fie curat și frumos așezat în casă… că mosafirul e deputat, bătrîn… că e… nu știu mai cum și ce fel…

Dupe ce Irinel mă certă și rîse de mine că tușesc ca fetele din pension cari fac pe doctor să le dea fer și vin vechi, mai mult pentru vin decît pentru fer, plecă.

— Uf! bine că e bătrîn!… Dacă ar fi fost tînăr?…

În ziua de Sîn-Petru mă sculai cu o frică care mă făcea să tresar la fitece zgomot.

Ce… nu s-a mai văzut bătrîni smintiți însurați cu fete de 18 ani?…

M-am plimbat trei ceasuri prin curte.

Așteptam pe acest rival cu nerăbdarea cu care așteptam uneori pe Irinel. Mă înșel sau nu? Aceeași senzație, identic aceeași se petrecea în mine, așteptînd obiectul urii ca și cînd așteptam pe acela al iubirii… Voiam să-l văz… mai curînd… Într-o clipă… să-l cunosc… să aflu cine era…

Pe la zece ore, o trăsură se opri în dreptul porților.

A sosit.

Cînd îl văzui începui să rîz. Prea era slab, prea era bătrîn! Elegant, nu e vorbă: cu redengotă neagră și cu legătură roșie. L-am salutat cu respect și, pot zice, cu dragoste. Căit că urîsem pe un astfel de bătrîn cu părul alb ca zăpada, mă dusei liniștit în grădină.

Ce nepăsare în toate!

Ușa de la grădină se deschise ca și cum vîntul ar fi trîntit-o. Irinel apăru. Privi în toate părțile și, văzîndu-mă, se repezi spre mine. Vîntul îi flutură rochia de batistă albă cu bobițe negre.

Era galbenă. Mă luă de mînă. Mîna îi tremura. Vroind să vorbească, îmi zise de mai multe ori:

— Stai… stai… stai să răsuflu…

Apoi tăcu și mă privi.

Ce privire!

Ochii ei scînteiau; albastrul lor mi se păru un ocean revoltat, fără fund, fără țărmuri.

Privii în jos, prostit de o spaimă neînțeleasă. Îmi văzui ghetile și mă gîndii: „Azi mi le-a făcut ori nu? Firește că da. Nu mi le face în toate zilele?”

— Iorgule, știi de ce-a venit bătrînul?

— Nu, îi răspunsei eu c-o liniște stupidă.

„Mi-a făcut ghetile… ori a fost rouă…”

— Iorgule, stii ce mi-a zis tata?

— Nu.

— Să pui rochia de fulard,

— Rochia de fulard?… A care-mi place mie?…

— Dar știi de ce să mă gătesc?

— Firește că da.

Ea tresări. Eu continuai, ștergîndu-mi o gheată cu batista.

— Firește că știu… Nu este azi sărbătoare mare?

— Ah! îmi răspunse ea trîntindu-mi mîna de care mă ținea, nu știi nimic! Ce om indiferent și nepriceput ești!

Indiferent?

Înțelesesem tot din privirea și emoțiunea ei și cu o liniște care, desigur, nu era a mea, mă plecai și-mi ștersei și cealaltă gheată.

— Bătrînul a venit, a venit, Irinel…

Era albă. Buza de jos îi tremura. Lumina ochilor i se întunecase.

— Bătrînul a venit… Irinel… Ei,, și?… O să dejuneze cu noi?… Atît mai bine… O să fim mai mulți la masă…

Eu vorbeam?… Nu eram decît eu și ea în grădină…

— Bătrînul a venit, a venit! îmi răspunse ea, acoperindu-și ochii cu amîndouă mînele. Bătrînul a venit, pentru ca cineva să se ducă din casa asta!… El are…

Irinel începu să plîngă.

— Ce are?…

— Un băiat, inginer…

— Inginer? A învățat ingineria?…

— Da, a învățat ingineria! răspunse furios Irinel. Da… a învă-țat in-gi-ne-ria, și cineva o să se ducă din casa asta!

O văzui cum se opri în pragul portiții, cum s-aplecă ușurel și, luîndu-și poala curată a rochiii, își șterse obrajii de lăcrîmi.

Mă uitai lung dupe ea, apoi mă lungii cu fața în sus sub o boltă de pomi roditori.

Ce de viață în natură! Merile îndoiau ramurile groase; unele vrăbii ciripeau, scuturînd din aripi; altele cădeau grămadă, încăierate într-o luptă desperată. Pe fața mea soarele ploua rotocoale de lumină. Simții lacrimile alunecîndu-mi în urechi, mă sculai în picioare, mă uitai spre portiță și zisei coprins de o melancolie infinită:

— Doi se vor duce din casa asta…

A doua zi prezentai unchiului meu o falșă recomandație în scris, — a unui doctor — care mă obliga să mă duc la Bourboule, sub pretexCcă sufer serios de plă- mînul stîng.

Să trec mai repede peste acest moment.

Am sărutat mîna unchiului meu și pe Irinel!… Pe Irinel!…

Trecusem hotarul țării. Priveam pe fereastra deschisă a vagonului la întinsele cîmpii ale Ungariei. Începui să mă gîndesc. Dar dacă nu m-ar fi privit așa de adînc? O privire fixă mă amețește. Dar dacă mi-ar fi spus ea mie ce-aș fi voit să-i spui eu ei? Timiditatea, în gradul acesta, să fie una din formele nebuniii? Dar ce curaj mi-ar fi trebuit?… Cum aș fi mărturisit unchiului meu?… Irinel nu-mi era ca și soră?…

Imposibil!… Fusese fatal!…

Locomotiva gîfîi și scoase un șuierat asurzitor… Cî- teva lacrimi pe fereastră… Căutai cu ochii încotro ar veni țara și cam încotro ar cădea casa și grădina unde fusesem fericit… Un semn cu mîna și zisei oftînd:

— Adio, Irinel!…