Nou chip de a face curte

Jump to navigation Jump to search
Nou chip de a face curte
de Mihail Kogălniceanu


O siecle! était-ce donc la l'oeuvre Que ton bras s'était imposé?... Ta hache entame et secoue Le monument des vieilles moeurs
EDOUARD TURQUETY

Nou? Da ce-i astăzi nou sub soare? Nu sunt toate trecute? Nu sunt toate vechi? Nu-i cinstea veche, încât n-o mai găsești pe pământ? Nu-i patriotismul vechi, încât de-abia îi mai afli numele în gura procleților? Nu sunt, în sfârșit, vechi, paragine de vechi, toate virtuțile și toate vițiurile, pân' și moda? Ș-apoi mai ai încă pretenție să ne arăți ceva nou, și încă ce? Un nou chip de a face curte! Asta este, zău, o mare obrăznicie din partea-ți, când știi că, în veacul ist de aur, noi am învechit toate chipurile de a face și de a răsface curte.

Ei bine! cu toate aceste, chipul meu este nou, pentru că este nevinovat; și că, pentru oamenii civilizați ca dumneavoastră, numai nevinovăția a mai rămas încă un lucru nou, nevăzut, neauzit. Câteodată ți se întâmplă poate să te duci la țară; asta n-o faci ca să te miri de frumusețile naturii, ca să privești mărețul răsărit al soarelui peste înaltele vârfuri ale Carpaților, ca să răsufli curatul aer de pe șesurile Moldovei și a Siretului, ca să auzi desfătăcioasa cântare a filomelei, ca să zici, în sfârșit, cu Văcărescu.

La Carpați mi-am dus jalea, Lor am vrut s-o hărăzesc; Răsunetul, frunza, valea, Apele mi-o înmulțesc. Nu! Dumneata nu ești așa de nebun să te miri de niște asemene săcături. Ce este natura, ce este poezia pentru dumneata? Ocupațiile dumitale la țară sunt mai serioase, sau mai vajnice, cum ai învățat a zice în dieceasca dumitale limbă. Te duci la țară să-ți vinzi stogurile de fân, să-ți vinzi grâul din gropi, păpușoii sau porumbul din coșere, cirezile de boi, turmele de oi, rachiul din velnița cu mașină de aburi — în locul căreia ai fi făcut mai bine o școală; aceste toate le vinzi ca să strângi bani, cât vei putea mai mulți de la jidovi, odată plaga Egipetului și acum a Moldaviei; și pe urmă, cu vro câteva sute de galbeni în buzunar, întorcându-te în Iași, să ai cu ce face intrigi, cu ce da rușfeturi, cu ce lua o lojie de rândul întâi la teatrul francez, cu ce cumpăra, pentru cucoana dumitale, zariflicuri de la Miculi, cu ce tăie stos la domnul Cutare și Cutare, cu ce... cu ce...! Ei bine, în mijlocul unor asemene patriotice ocupații, întâmplatuți-s-au vrodată să vezi, sau s-auzi măcar, cum fac flăcăii curte fetelor, mai ales la munte? Spusu-ți-a cineva că la munte, când un flăcău apucă pe o fată de peștiman sau de salba care-i este împrejurul gâtului, este ca când și-ar cere-o de soție? Nu-i chipul galant? Nu-ți insuflă niște suvenire mitologice? Nu crezi că citești romanul colanului zeei Vinerei? Dacă drăgălașul nu-i destul de voinic să facă un asemene pas, aleargă la cimpoieș, care se duce de spune fetei, în versuri întovărășite de cimpoi, că cutare flăcău moare, piere pentru dânsa.

Oare acest fel de declarație nu-ți place mai mult decât declarațiile civilizate de prin capitaliile românești, unde tânărul întreabă dântâi câte mii de galbeni, câte moșii, câte suflete de țigani are fata? Și după ce i-a făcut curte, adică lăzei cu galbeni, face în sfârșit, dar tocmai în urmă, și fetei o declarație, ce putea a aur și a precupeț două ceasuri de departe!

Dacă fata de la țară i-a încuviințat cererea, flăcăul trimite pețitori cu cimpoieșul, în casa fetei. Cimpoieșul adresă către părinți următoarea orație:

"Moșii și strămoșii părinților noștri îmblând la vânat prin codru au aflat această țară întru care ne aflăm și noi acum și ne hrănim și ne dezmierdăm cu mierea și cu laptele dintru dânsa. Deci, prin pilda aceasta, fiind îndemnat și cinstitul flăcău (cutare), a mers la vânat prin câmpii, prin codri și prin munți; și a dat peste o fiară care, fiind rușinoasă și cinstită, nu a stătut față cu dânsul, ci a fugit și s-a ascuns; și, viind noi pe urma ei, ne-a adus în această casă. Deci dumneavoastră trebuie să ne-o dați sau să ne arătați unde a fugit fiara aceasta, pe care noi cu atâta osteneală și sudoare am gonit-o din pustie".

Cimpoieșul își dezvălește atunce toate florile retoricei, împodobindu-și vorba, zice Cantemir, cu alegorii și cu metafore, după cum se pricepe.

Părinții răspund că acest fel de fiară n-a venit în casa lor. Însă pețitorii silindu-i mai mult, ei aduc la iveală pe bunica fetei.

— Pe aceasta o căutați?
— Nu. Și bunica face loc mamei.
— Poate pe asta o vreți?
— Ba nu!
— După mama fetei, scot pe o slujnică urâtă și bătrână, îmbrăcată cu straie stremțuroase. — Ei, asta-i?
— Ba nu, ba nu; pentru că fiara noastră este cu părul galben ca aurul, cu ochii ca de șoim; dinții ei stau ca mărgelele, buzele îi sunt roșii ca cereșele; la trup este ca o leoaică, la piept ca o gâscă, cu grumazii ca de lebădă. Degetele îi sunt mai delicate decât ceara, și fața mai strălucitoare decât soarele și luna. În sfârșit, părinții, siliți cu arme, își scot fata împodobită după putința lor. Logodna se face, și fata intră iarăși în cămară, de unde n-o scot pân' în ziua cununiei. Aceste ceremonii care din zi în zi se pierd prin civilizația cea făcătoare de bine, adică prin acea civilizație care ne face cosmopoliți, dărmându-ne obiceiuri strămoșești, caracter și limbă și... și... și alte atâte fleacuri; aceste ceremonii, zic, se sfârșesc prin o cununie. În ziua aceea, dacă mirele șede în alt sat decât mireasa, trimite înainte găzdași (conaccii) ca să-i vestească apropierea. Iar rudele miresei stau pe drum așteptându-i; și, îndată ce se apropiu, îi prind și-i duc robi, în casa fetei. La întrebările ce li se fac, ei răspund că ar fi trimiși să vestească război și că oastea sosește după dânșii, ca să iaie cetatea cu asalt. Rudele atuncea merg cu găzdașii înaintea mirelui; și, după ce s-au adunat ambele părți și au ajuns înaintea casei miresei, toți fac o alergare de cai. Acei care au cai mai ageri și, prin urmare, ajung mai întâi la semn, primesc din mâna miresei o năframă cusută cu aur sau cu mătasă. După aceste exerciții cavalerești, toți se duc la biserică, la cununie; mirele și mireasa stau pe un covor, sub care sunt aruncați bani, spre a arăta că calcă în picioare toată mărirea străină, căutând numai fericirea casnică. La punerea cununilor, un nuntaș aruncă în toate părțile nuci și alune spre a arăta că mirii se leapădă de acum de jucăriile copilărești, având a se îndeletnici cu lucruri mai înalte. Întorcându-se acasă, masa este gata; în capul mesei se pun tinerii, iar socrii cu nănașii în dreapta și în stânga. Atunce se scoală un frate sau, în lipsă, o rudenie a mirelui, și face următoarea orație:

"Iată viind vremea vârstei căsătoriei și veseliei dumitale, frate, părintele nostru te pune la masă și mire te face, unindu-te de acum și cu alt neam străin; ci pururea să fii neuitător părinților și dragostelor frățești; și toată vremea să fii plecat la toate poruncile părintești, cu toată inima, ca să iei binecuvântarea lor. Cinstește pe tatăl tău și durerile maicii tale să nu le uiți, că prin ei te-ai născut. Și cu binecuvântarea părintească, cu bun ceas de la Dumnezeu, să fii pururea în veselii, dumneata. Amin".

La sfârșitul mesei, mirele vrând să se ducă acasă, vătăjelul miresei, ce poartă un baston împodobit cu flori și cu cordele, se scoală și, în numele ei, cere iertăciune de la părinți, zicând:

"Când se socotește fericia veacului acestuia, aflăm că cea mai temeinică este bucuria de fii, cinstiți dumneavoastră părinți; căci această fericie este, cum zic și filozofii, proprium naturae, adică adevărată și deosebită a firei, că este din sângele său și cum ar fi sie singur omul. Această fericie o mărturisește Sfânta Scriptură, când zice: "Iată femeia ta ca o vie roditoare, întru olaturile casei tale și, vei vede fiii fiilor tăi, ca niște tinere odrasle de măslin, împregiurul mesei tale". Așadar, iată astăzi, cinstite dumneata părinte cu nevasta dumitale, se plinește bucuria părințească înaintea dumilorvoastre. Priviți amândoi cea adevărată și neosebită cu inimă curată fericia fiicei dumilorvoastre; priviți cea însetată de părinți bucurie; de vreme că așa întâi, dintru orânduiala lui Dumnezeu și din binecuvântarea dumilorvoastre, se face soț fericitei vieții dumisale fratelui nostru N. Sosind la această vârstă a fericitei vieți, fiica dumilorvoastre, dimpreună cu a dumisale soț, are datorie ieșind din casa dumilorvoastre, către casa sa de Dumnezeu aleasă, să vă mulțumească, și întâi a-și cere binecuvântarea părințească, că binecuvântarea părinților asupra fiilor zid nesurpat caselor sale este. De care și fiica dumilorvoastre, dintru acest ceas, are datorie a-și cere părințească iertăciune, intru cele ce n-ar fi putut plini poruncile părințești, poftele frățești. Îndeamn-o firea cea bună, din curată inimă, a mulțumi dumilorvoastre de toată înțălepciunea și creșterea întru casa dumilorvoastre; miră-se cu ce suspinuri, cu ce lacrimi va cere iertăciune de la dumneavoastră; miră-se cu ce cuvinte dulci de mulțumită va mulțumi dumilorvoastre pentru toată mila, paza și grija părințească. Făr' la unul prea bogat în milele lui Dumnezeu, din osârdia inimii sale aleargă să vă mulțumească cu adăugirea bucuriei a tuturor fraților, și fii de fii a dumilorvoastre, până la al triele și al patrule neam. Rugându-se dumilorvoastre, împreună cu a dumisale soț, și de acum înainte să rămâie amândoi întru neschimbată dragoste a dumilorvoastre, luându-și ziua bună, sărută mâinile dumilorvoastre". Părinții răspund cu ochii înlăcrimați: "De vreme ce dumnezeiasca pronie au orânduit această unire cu fiica noastră, a se da soț vieții dumitale mire, următori suntem și noi orânduielii dumnezeiești; și măcar că binecuvântarea cea mai desăvârșită către fiece casă de la unul atotțiitorul Dumnezeu este, dar cât și de la noi părințească binecuvântare, care am luat-o de la părinții noștri, cu aceea binecuvântare vă binecuvântăm și întărim pe fiica noastră, și săvârșim bună cuvântarea asupra voastră. Dumnezeu să vă împreune și să vă întemeieze; să plinească toată binecuvântarea între voi. Numai și dumneta, mire, să păzești, te rugăm, porunca bisericii noastre, de care este poruncit tot omul: "Iubiți pe femeile voastre, să nu le scârbiți pe dânsele, petrecând întru pacea lui Dumnezeu". Iar tu, fiică, iată crescându-te în brațele dragostei și a durerei noastre cei părintești, și cu cele dintr-însele învățături hrănindu-te, acum sosind vremea cuviincioasă, cu durerea inimii noastre și cu bucurie dezlipindu-te din brațele noastre, împlinim și cea mai de pe urmă datorie a părinteștei dragoste, dându-te întru binecuvântarea soțului. Deci, de acum înainte, dimpreună petrecând, noi din tot sufletul vă binecuvântăm și rugăm pe sfântul Dumnezeu să înmulțească anii vieții voastre, să ocârmuiască petrecerea voastră întru o dragoste și întru o unire; că, văzând fericia voastră, să se bucure și sufletul nostru, pe voi numai avânduvă sprijineală slăbiciunei noastre și mângâiere durerilor bătrâneților. Și întărim și întru fiii voștri această a noastră binecuvântare*.

Și tânăra fată se aruncă în tremurândele brațe ale părinților. Ce deosebire între nunțile aceste — ce odată erau obștești și astăzi se mai află numai în satele unde nebunia înnoirilor n-a intrat încă -și între nunțile bogaților noștri de astăzi, unde căsătoria este o speculație, binecuvântarea părintească o comedie de râs, fata o marfă adeseori dată pe credit și cununia o profanație. De ginere nu zic nimică, căci el, de se bucură în ziua aceea, se bucură numai de sacii cu bani ce a primit zestre.

În sfârșit, mirele vre să-și iaie femeia; atunce, frații ei îi stau cu securea curmeziș în ușă — odinioară cu săbiile scoase, pe când mai erau săbii — și nu-l lasă să treacă, până când nu se răscumpără cu vreun dar. Fata se suie atuncea sau cu cumnată-sa, sau cu soacră-sa într-un car încărcat cu zestrea-și. Iar mirele îi urmează călare cu toți nuntașii, ce chiotă și dau din pistoale, tot drumul.

Însă chinurile mirelui nu sunt încă sfârșite. Ajungând mireasa la casa bărbatu-său, drugele o iau și o închid într-o cămară; nuntașii se apropiu atuncea și strigă să le deschidă; văzănd, în sfârșit, că nu-i ascultă, strică ușa, și fericitul mire își smulge tânăra soție din brațele rudelor — ca romanii pe sabince —, o ridică peste pragul ușii — și zboară cu dânsa în cămara amorului.

Aceste alegorii încă rămase de la romani, aceste idili practice, pe care coasa civilizației le darmă din zi în zi mai mult, ți le-am spus, ca să vin, în sfârșit, la noul chip de a face curte, ce se obicinuiește încă mai în toate satele de la munte.

O fată căreia i-a plăcut un flăcău din vreun sat îi dă voie să vie s-o vadă o dată pe săptămână, în noaptea sâmbetei spre duminică.

Când cu nerăbdare așteptatul ceas se apropie, tunetele, fulgerele, furtunile, ploaia, zăpada, nimică nu-l oprește. Ajungând la casa ibovnicei se ascunde în vrun coșer sau în vro poiată, până când

*

Toate aceste orații s-au copiat întocmai de pe originalul orațiilor ce s-au zis la nunta fetelor răsstrăbunului meu, șătrarul Ioniță Arbure. Red. părinții fetei se duc la culcat, pentru că nimene nu știe că a venit, afară de fată. Această tăinuire nu vă prea place, cuconițelor, dumilorvoastre care sunteți așa de nevinovate, dumilorvoastre, care faceți toate, ziua mare. Ei, măcar că nu vă este de plac, totuși această tăinuire n-a pricinuit mai niciodată fetelor de la țară aceea ce se întâmplă așa de des dumilorvoastre, care niciodată nu vă primiți amorezii în taină. O, cititorilor mei din Iași și din București, din ținuturi și din județe, cititorilor mei din veacul al nouăsprezecelea, voi care citiți toată ziua romanele lui Balzac și a lui Paul de Kock, uitați romane, veac și obiceiuri de prin orașe; îmbrăcați-vă cu haina voastră cea mai albă de nevinovăție, haina [pe ] care o purtați când aveați zece ani, când aveați cinci ani, spre a auzi, fără să zâmbiți de răutate, aceea ce am să vă spun. Când părinții i s-au culcat, fata, dacă este vară, iese încet-încet, pe vârful degetelor, se duce de-și găsește ibovnicul și, puindu-se pe iarbă verde, sub un păr bătrân ca veacurile, își vorbesc de dragoste, unul lângă altul. Dacă este iarnă, fata deschide încet ușa casei, ibovnicul intră, își leapădă gluga pe o laviță și se suie pe cuptior, lăngă amoreză. Și îndată ce vârful Ceahlăului începe a se albi de lumina zorilor, flăcăul după o nevinovată noapte — dar nevinovată! — se scoală de lângă ibovnica-și, își ia gluga și se întoarce în taină acasă, după ce și-a luat de la amoreză voie să vie și-n sâmbăta viitoare să-i facă curte pe cuptior sau sub păr. Pentru aceasta trebuie să fie cineva de la munte, nu-i așa? Și noi suntem din Iași, din București. O tempora, o mores !