No. 4

Jump to navigation Jump to search
No. 4
de Alexandru Vlahuță
Publicată în Naționalul, an II, nr. 50, 11 august 1891


Sander, fantele de tobă,
Sportmen, cavaler vestit,
Trist, se cată în oglindă
Și găsește c-a slăbit.

Răsturnată-ntr-un fotoliu
Și gătită ca la bal,
Doamna lui stă și citește
Un roman sentimental.

Uneori spre el privea
Ca din slăvi și-o lasă greu,
Și zbîrcind din nas murmură:
"Ce figură de lacheu !..."

El îi vede în oglindă
Ochii mici, răutăcioși;
Dar, sub nobila ei frunte,
Îi găsește tot frumoși.

Și în gîndul lui măsoară
Drumul lung pe care-a mers;
Suspinînd privește-n urmă
Cîte fericiri s-au șters !...

Lustruit prin școli străine,
Tînăr, frumușel, bogat,
În saloane, printre rochii,
E copilul răsfățat.

De gătelele din baluri
Pajul sexului frumos
Scrie cronici parfumate,
Vînturînd eternul sos —

Stilul-fard de buduaruri
Plin de stele și de flori,
Epitetele galante
Ce dau babelor fiori !...

Astfel, norocosul Sander,
Cu toate e înzestrat,
Se ridică-n cinstea lumii,
Ca un fiu de împărat:

Fără muncă, fără zbucium,
Toate cele-i merg în plin;
Doar cu gîndul le gîndește,
Și de-a gata toate-i vin.

Nici o poartă spre mărire
Pentru el închisă nu-i.
Alții luptă și asudă,
Iar izbînda e a lui.

Iată-l, radios și falnic,
Pe-așa stepenă-nălțat,
Că, privind în jos, se simte
De-adîncime fascinat.

Toată lumea îl admiră;
Însuși veselul hagiu,
Cu ochi mari cătînd la dînsul,
Nu se-ncrede că-i e fiu !...

Însă viermele dorinții,
Pururea neadormit,
Nu îngăduie pe nimeni
Să se creadă fericit.

"Ce folos, își zice Sander,
C-am ajuns așa de sus,
Și averea ce mi-i bună,
Dacă fiu de nobil nu-s !...

Aspazio, Aspazio,
Sub blazonul tău mă ia,
Și-ți voi pune la picioare
Slava și viața mea !"

Cîtă crudă rezistență !
Cît dispreț n-a înghițit
Bietul Sander, pîn' s-atingă
Pergamentul aurit !...

Și în urmă, ce viață
De mustrări și umilinți:
Nostalgiile nobleții,
Dorul vecinic de părinți.

Și cuvinte-nveninate
Ce rănesc ca un cuțit !...
Toată vina-i a lui Sander —
El știa că nu-i iubit...

Astăzi nu mai e "mărire".
Ca un simplu muritor,
Stă... socoate mersul vremii
Monoton și fără spor,

Și privește trist la golul
Ce în juru-i s-a făcut...
S-au stîns lămpile de baluri,
Și țimbalele-au tăcut.

Fantele de-odinioară,
Jucătorul cel vestit,
Cată jalnic în oglindă...
Ce devreme a-nălbit !