Nicolae Iorga (Anghel)

Jump to navigation Jump to search
Nicolae Iorga
de Dimitrie Anghel
Publicată în Ramuri, VI, 18—19—20, mai-iunie-iulie 1911, p. 389—394.


Vorbim de un om care astăzi a sfîrșit prin a fi popular, iar mîne sau mai tîrziu va deveni mitic și va trece, desigur, în lumea legendelor.

Astăzi ni se pare firesc să fie așa cum este, fiindcă toți îl cunoaștem sau credem că-l cunoaștem, îi măsurăm activitatea, ne lovim pretutindeni de universalitatea lui.

Azi e concret, peste haina lutului, înveștmîntă ca noi toți, un sacou ori redingotă în zile de sărbătoare, poartă pe genialu-i occiput o panama sau un sombrero. Cînd însă toate acestea vor deveni inutile și vestmîntul de ștofă va dispărea împreună cu cel de lut și de celule, atunci numai se va reîntoarce și va răsări pretutindeni, la capătul tuturor răscrucilor, de unde pornesc cărările, ca supraomenescul Bosco, care era semnalat deodată la cele patruzeci de bariere ale unui tîrg.

Legendara figură a lui va reveni nălucitoare din paginile tuturor cărților și manuscriselor, din infoliile tuturor jurnalelor de pretutindeni și de peste tot locul. Amintindu-se figura lui și cercetîndu-i-se opera, povești vor umbla desigur, viață matusalemică îi vor dărui unii, puteri supraomenești, alții, căci altfel nici nu s-ar putea înțelege, dacă nu l-ai fi cunoscut și nu l-ai fi văzut cum lucrează, cînd ar fi putut să cristalizeze atîta muncă.

Povești vor umbla desigur, ca de alt rege asirian se va spune poate că, înfricoșat de curgerea vremii, el a hotărît să nu mai doarmă și să facă din noapte zi, iar din zi noapte, ca biruind somnul să oprească și timpul din mers și să și-l supuie voinței lui...

Capricioasa vreme însă le schimbă toate și mi-a schimbat și silueta cea dintîi, pe care am cunoscut-o.

În orașul pe care l-am cîntat, l-am văzut întîia oară, și pe atunci era slab și deșirat, ca un țurțur. Singuratic era și puțin iubitor de oameni, afișînd pretutindeni cu voință poate paradoxa lui Ibsen că numai omul singur e tare.

Era un tînăr smolit la față, urzit din linii mixte, o siluetă bizară, tîrînd după el și acuzînd pe trotoar sunetul unui retevei noduros, care-l întovărășia pretutindeni și pe care-l mînuia cu destulă dexteritate...

Și silueta aceea de normalist juvenil, încă romanțios, care atrăgea luarea-aminte și care deja avea un început de popularitate, o întîlneai pretutindeni. Parcurgea spațiul, grăbit, totdeauna, înfloritele alei de tei ale Copoului trebuie să și-l aducă aminte, străzile și bisericile vechi, pe care avea să le închidă în cuprinsul atîtor cărți mai tîrziu, de asemenea rafturile librăriilor în fața cărora cetea neobosit între filele cărților, precum și toate priveliștile fugare cari se răsfrîngeau în ochii lui mari ca niște lupe, și tot ce-a fost în lașul copilăriei mele și a lui, desigur, că nu l-a uitat.

Un singur om se bucura pe atunci de prieteșugul solitarului, și acela era un tînăr cu mustața blondă, spînatic la față și cu ochii albaștri. Acela singur va putea povesti mai tîrziu amintirile vremilor acelora...

Simplificat de plete și cu apostolică și încîlcita barbă, l-am regăsit mai tîrziu la "Sămănătorul".

Răposata revistă trecea pe atunci printr-o criză, căci numai din crize — afară bineînțeles de epoca subvenționată de minister, cînd erau directori d-nii Al. Vlahuță și Gh. Coșbuc — a trăit "Sămănătorul", pînă la agonia finală.

Eram tineri pe atunci și ne trebuia un conducător, un tovarăș însă, un sfătuitor și un prieten.

"Sămănătorul" a mers și a creat curentul pe care îl știm cu toții. Cauzele dezmembrării însă au rămas ascunse și sunt multe. Printre altele, voi spune numai că cea dintîi a fost poate că personalitatea d-lui Iorga se acuza prea covîrșitoare și că el a uitat că și noi, ceilalți mai mărunți, aveam poate și noi o scînteie asupra căreia suflam cu deznădejde ca s-o mărim și că poate era ceva și în sufletele noastre, că aveam și noi unele gînduri estetice ce poate nu se asemănau cu ale lui și că frumosul, pentru unii din noi, era poate altfel decît acela pe care îl vedea el.

Apoi, gruparea, dacă avea să-l urmeze, trebuia să meargă unde merge și rîul, și rîul își tîra imperios afluenții, acolo unde dau toate rîurile țării noastre, adică în politică. Aceasta ar fi fost un rău, desigur, căci toți acei ce am stăruit în jurul d-lui Iorga la "Sămănătorul" am sfîrșit prin muncă îndărătnică și cinstită a ne afirma cu toții și a ne dezvălui, mult, puțin, personalitatea noastră. A urmat fiecare spre steaua ce-l chema, și nu a fost un rău acesta, desigur.

Cele ce datoresc însă vremurilor acelora, în care am frecventat pe d-l Iorga, e dragostea de țară și de neamul nostru, sîrguința de muncă, dată prin marele lui exemplu și pietate pentru tot ce e al neamului nostru, toate aceste sfinte și mari lucruri, pentru care-i mulțumesc cu recunoștință.

Tot din vremurile acele, notez o impresie fugară. E vremea cînd se reacționa cu vehemență și cu lucruri contondente chiar în contra franțuzomaniei. Notez aceasta, pentru că am fost fermecat și am visat citind multe pagini scrise de acest mare scriitor, nu mai puțin am fost zguduit de elocvența lui tumultuoasă.

Era într-un amurg de marte, și grupuri turbulente de studenți grăbeau, îngrămădindu-se în sala unde astăzi răsună cîntecele destrăbălate ale femeilor unui cabaret bucureștean.

Capete brune și blonde se îngrămădeau, o atmosferă de răzvrătire parcă plutea și o lumină tulbure năvălea pe geamuri. Zgomotul însă și discuțiile tăcură, un braț ridicat în aer, ca brațul unui alt Crist ridicat peste valuri, potoli tumultul. Un cap de mag, înfășurat în barbă, apăru și un glas în care vibrau toate emoțiile, o precipitare de cuvinte, o goană de propoziții, o fantazia de fraze se dezlănțui în aer. O putere elementară de uragan trecea în glasul acela, omul transfigurat, ca un anacoret, ca un rătăcit din altă lume, vorbia făcînd procesul boierilor de astăzi, în comparație cu boierimea veche. Cuvintele lui biciuiau, arzătoare, ironia își arăta dinții sclipitori, duioșia găsia culori de o frăgezime minunată, cugetarea aprindea licăriri fantastice, și masa ceea de capete tinere, grămada aceea de energii, peste care trecea marele vînt al elocvenței, se pleca asemeni unui lan de spice, se îngemîna pierzîndu-și propria conștiință și făcîndu-se una. Un gest să fi schițat atunci dominatorul, un singur gest de răzvrătire, și toată masa aceea docilă l-ar fi urmat oriunde și pretutindeni.

Și eu eram în tulbura masă și nu mai eram un tînăr ca acei în grămada cărora eram pierdut. Eram un om încercat de întîmplările vieții, și cu toate acestea, mărturisesc, i-aș fi urmat fără să stau un moment la îndoială. Era elocvența care tîrăște masele, suflul puternic care nu cunoaște stavilă, avîntul neînfrînat care te duce la baricadă. El, însă, n-a făcut gestul acela care i s-a atribuit mai tîrziu, ci cu vorbe domoale și liniștitoare a povățuit pe toți să se întoarne acasă. Elocvența însă nu cunoaște frîu și elanurilor tinere nu li se poate pune zăbală...

A venit însă și vremea răsplatei, și multele guri rele au tăcut, nămolul de tină s-a zăgăzuit în altă parte, invectivele s-au lovit ca de un zid puternic și s-au dovedit neputincioase și cel atît pizmuit și negat și-a deschis singur porțile și a intrat triumfător în templu unde dacă ar avea mai multă energie ar reedita gestul lui Christos cu fariseii.

În fața acestei selecții umane, care, desigur, nu pe cale naturală s-a făcut — cum zic — în fața acestor nimbați de virgula sfîntului Duh, pe care le-au pus-o nu știu cine pe frunte și care priveau la el, ca la o spaimă a vremii, l-am revăzut în sfîrșit triumfător.

În jurul potcoavei de lemn, după care se adunase ancestralii nemuritori ca în jurul cinei cea de taină, s-a frînt de acest apostol al vremilor noastre, pîinea de lumină și energie pe care a plămădit-o el. Pe multe fețe am văzut trecînd o înduioșare, pe multe altele, convingerea micimei lor, multe gesturi stînjenite am văzut ca și cum afirmau că întîmplarea i-a adus acolo și că ei n-au făcut nimic pentru aceasta. Mulți aveau aerul de a-și cere iertare. Exemplul energiei și al muncei neobosite intrase și acolo, suflul marilor isprăvi rătăcea și sub grinzile templului și tot ce era în sală se bucura în sfîrșit că a venit un om...

Și acum, ca să isprăvesc ca o dulce imputare față de cel ce-mi spunea odată că-mi prăpădesc vremea inutil cîntînd florile, aceste minuni dumnezeiești care ne dau atîta mulțumire, voi povesti că ultima dată cînd l-am întîlnit l-am surprins cumpărînd flori. Mușcate roșii, ca să rîdă în glastre poate, și un trandafir de lună își alesese și le privia cu o nețărmurită dragoste, precum — ori și care ar fi opinia lui — îmi privesc și eu volumașul meu "În grădină". Și dacă l-am întrebat de cînd i-s dragi florile, mi-a spus că și-a făcut o grădiniță la Văleni și cînd i s-a urît de oameni și de documente se coboară în lumea lor și se desfată zilnic, plivindu-le de buruiana rea, ce le năpădește, regretînd că nu poate face astfel și cu buruiana rea din omenire...