Nicolae Bălcescu în Moldova

Jump to navigation Jump to search
Nicolae Bălcescu în Moldova
de Vasile Alecsandri


Oamenii de măsura lui Nicolae Bălcescu sunt încă rari între românii de astăzi. Acei care ca dânsul, în tot cursul unei existențe de luptă, au fost insuflați numai de nobila simțire a amorului de patrie și care au visat și lucrat cu neîncetare la reînvierea și la mărirea neamului lor, merită să atragă respectul și simpatiile urmașilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diversele întâmplări ce au trecut peste dânșii, actele lor publice și chiar incidentele vieții lor private devin, după moarte, de un mare interes pentru cine știe a-i prețui și îi admiră. E o datorie sacră pentru amicii și contemporanii lor de-a face apel suvenirelor, spre a feri de uitare toate notițele ce pot contribui la completarea biografiei lor.

Această idee m-a îndemnat a vorbi astăzi de Nicolae Bălcescu ca de un om al cărui nume onorează România și ca de un amic scump și jelit. Am petrecut luni întregi cu el, nu numai în țară, dar și în străinătate; am avut adeseori ocaziunea de a cunoaște frumoasele aspirări ale inimii sale; l-am văzut lucrând cu entuziasm la Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul; am călătorit împreună prin romanticele văi ale Moldovei; ne-am preumblat pe golful poetic al Neapolei, în nopțile luminoase din Italia; am admirat flacăra uriașă ce-ncunună fruntea Vezuvului; am respirat aerul parfumat al Siciliei, rătăcind amândoi pe malurile mării; am trăit o parte a timpului de exil de la 1848 în mijlocul minunilor Parisului și am făcut, la un loc, pretutindenea multe proiecte mărețe, multe visuri aurite pentru gloria și independența nației noastre. Simt dar o mulțumire adâncă, o plăcere duioasă a mă-ntoarce cu gândul pe cărările șterse ale trecutului și a întâlni în acest pelerinaj fantastic dulcea imagine a lui Bălcescu.

O, Doamne! de ce trebuia oare să-l văd, în sfârșit, singur, părăsit, palid, descurajat, suferind de o crudă boală și murind pe malul acel înflorit al Palermei, unde am trăit cu el atâtea zile îngânate de falnice sperări? Cine-și poate închipui amarul ultimei ore a vieții sale! Cine va spune dorul cumplit de țară cu care s-a luptat atunci, sărmanul! în agonia morții?

O, suflet blând și iubitor, tu, care ai chemat gloria strămoșească din mormintele eroilor noștri! tu, care ai înălțat către ceruri cele mai nobile urări pentru viitorul patriei române! lasă-mă a traduce în limba poporului tău cea de pe urmă gândire a ta pe pragul veșniciei!

N. BĂLCESCU MURIND

De pe plaiu-nstrăinării
Unde zac și simt că mor
De amarul desperării
Și de-al țării mele dor,
Văd o pasăre voioasă
Apucând spre răsărit,
Și o rază luminoasă,
Și un nour aurit.
— „Păsărică zburătoare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie-ncântătoare
De la sfântul Dumnezeu.
Să duc glas de armonie
Țărmurilor românești,
Să vărs dulce veselie
Inimilor ce jelești“.
— „Rază vie călătoare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie-nvietoare
De la sfântul Dumnezeu,
Să depun o sărutare
Pe al țării tale sân
Și s-aduc o alinare
Jalnicului tău suspin.“
— „Nouraș pătruns de soare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie roditoare
De la sfântul Dumnezeu
Să mă las în Românie
Ca să crească mii de flori
Pe frumoasa ei câmpie
Ce o plângi adeseori!“
— „Du-te, rază strălucită,
Du-te, mică păsărea,
Și pe țara mea iubită
Mângâieți-o-n lipsa mea!
Iar tu, nour de rodire,
Fă să crească-n sânul său
Cu verzi lauri de mărire
Floarea sufletului meu.“[1]

Am făcut cunoștința lui Bălcescu în anul 1845, la moșia lui Costache Negri, fostul agent al Principatelor Unite lângă Înalta Poartă. Numele noastre nu erau străine unul altuia; căci ele se întâlniseră sub coloanele Foaiei științifice și literare, o publicație periodică care începuse a apărea la Iași în anul precedent și al cărui titlu primitiv, Progresul, fusese șters din frunte-i de către guvernul de atunci, fiind considerat ca o denumire revoluționară![2]

Bălcescu tipărise în ea lucrarea sa atât de erudită asupra Armatei române, și eu dasem la lumină câteva încercări de poezie și articolul intitulat Istoria unui galben. Exista dar între noi o confrăție literară care era menită a se preface lesne în o prietenie strânsă.

În acea epocă o frumoasă mișcare de renaștere se produce în ambele țări surori. Tinerimea Moldovei, întoarsă de la universitățile Germaniei și Franței, adusese cu dânsa în societate o comoară prețioasă de idei noi și de simțiri patriotice, comoară care nu întârzia a se răspândi în generația cea jună de prin orașe. Demnitatea personală, onorul de familie, onestitatea în funcții, patriotismul înfocat, independența de caracter în fata guvernului, năvăliră deodată cu o pornire învingătoare asupra cetei numeroase de vechi eresuri și de obiceiuri vicioase clocite sub caftanul fanariotic și încurajate de politica Protectoratului.

O luptă neîmpăcată și amară începu dar între oamenii neieșiți din tară și tinerii crescuți în străinătate și porecliți în sânul patriei lor cu numele caracteristic de bonjuriști; zic luptă amară, căci nenorocitul bonjurist avea în contra lui nu numai pe guvern și pe agenții puterilor învecinate, nu numai o societate întreagă deprinsă cu moravurile vechiului regim, dar uneori chiar și pe rudele lui cele mai de aproape. În fiecare familie se găseau față-n față obiceiurile trecutului cu ideile civilizației moderne. Prin urmare, însăși sfințenia legăturilor celor mai intime era expusă înrâuririi unei stări de lucruri foarte delicate și ades foarte critice. Și aici sunt fericit de a putea declara, în onorul damelor de la Moldova, că ele au avut un rol providențial în mijlocul acelei drame sociale! Ca mame sau ca surori, sub îndemnul inimii lor iubitoare, ele au știut a preveni, a stinge neînțelegerile fatale dintre părinți și fii, îndulcind pe de o parte asprimea uneori despotică a bătrânilor și, pe de altă parte, potolind iuțeala nerăbdătoare a tinerilor. Ele au fost îngerii păzitori ai păcii de familie și au contribuit mult, prin tactul lor admirabil, a înlesni triumful progresului.

„Bucură-te ! zicea o mamă înțeleaptă către bărbatul ei, bucură-te dacă ești învins, căci învingătorul este însuși fiul nostru cel iubit!“ Bătrânii cu vreme se primiră a recunoaște că trebuiau să dea rândul copiilor, mai cu seamă că în o asemenea concedare generoasă, ei gustau măgulirea unei mândrii puternice, mândria părintească! Astfel lucrarea sublimă de regenerare, întreprinsă de un mic număr de apostoli ai civilizației, găsi de la început un mare ajutor în dragostea mamelor, în părtinirea entuziastă a surorilor și, mai târziu, pe nesimțite, chiar în amorul propriu al părinților. Astfel, țara, setoasă de reforme salutare, făcu în câțiva ani pași uriași pe calea îmbunătățirii morale.

Printre acei apostoli ajunși de-abia în primăvara vieții lor, N. Bălcescu era unul din cei mai convinși, din cei mai înfocați, din cei mai cu abnegare. Presimțind viitorul României, el se cerca a grăbi pășirea românilor către acel viitor, purtându-le pe la ochi prestigiul strălucitor al gloriei strămoșești și făcând să pătrundă în sufletul lor glasul fermecător al istoriei trecutului. Pe fruntea lui largă și curată se vedeau trecând gândiri mărețe; în ochii lui limpezi și negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele de Patrie, glorie și independență națională! Vorba lui era dulce și convingătoare, ca graiul multor oameni destinați de soartă a muri în floarea tinereții. Constituția sa părea delicată și mai mult suferindă, căci fusese adânc vătămată în timp de doi ani de închisoare la Mănăstirea Mărgineni, sub domnia lui Alexandru Ghica-vodă. Într-un cuvânt, toată persoana lui inspira simpatie și dor de împrietenire, simțiri la care el răspundea din parte-i printr-o frăție sinceră și statornică. Am spus că am văzut întâia oară pe Bălcescu la anul 1845. Pănă la acel timp Principatele Moldovei și Valahiei, deși vecine, deși locuite de același neam, erau cu totul străine una de alta. Foarte rareori ieșenii și bucureștenii treceau linia hotarului, linie imaginară în adevăr, dar în realitate nestrăbătută ca zidul ce desparte China de celelalte imperii ale lumii. Românii se cunoșteau împreună mai mult din auzite, sub nume de moldoveni și munteni, și când din întâmplare vreun impiegat al statului și mai cu seamă vreun boier moldovean făcea vreo călătorie la București, acel incident al vieții lui dobândea proporția unui mare eveniment în ochii locuitorilor de dincoace de Milcov.[3] Curajosul călător profita de privilegiul celor veniți de departe, spre a povesti minuni de capitala Tării Muntenești și de traiul muchelef al boierilor de acolo. Asemenea se vorbea în București de gospodăria boierilor și mai ales a cucoanelor de la Moldova.

Două puncte existau însă pe fața pământului, două puncte foarte depărtate, în care românii generației noi începură a se întâlni; unul în Franța, la cartierul studenților din Paris, și celălalt în Moldova, la moșia lui Costache Negri.

O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinții noștri a-și trimite copiii în străinătate, la universitățile de la München, Heidelberg și Paris, spre a dobândi învățături folositoare țării lor.

Deși pe atunci mergerea în Franța era privită ca o ducere pe ceea lume, căci drumul acel lung ținea, din lipsa de căi ferate, peste douăzeci de zile și douăzeci de nopți în diligențe; deși durerea despărțirii era crudă pentru bieții părinți, ei stăpâneau jalea sufletului lor amărât, își împărtășeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, și apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe niște nemernici recruți, destinați a deveni soldații viitorului.

Faptă sublimă a generației trecute! tu, care ai fost izvorul renașterii neamului românesc, ridică glasul de apără mormintele părinților noștri în contra insultei orbilor și nebunilor ce nu știu a le respecta.

Pe plaiul străinătății, trimișii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca niște frați buni ce s-ar întâlni după ani mulți de despărțire; trăiau la un loc, încurajându-se la studii, ajutându-se la nevoi și deprinzându-se astfel la ideea mântuitoare a Unirii românești. Din nenorocire, însă, înturnarea lor în patrie punea iar între dânșii distanța fatală, și rareori străbătută, ce se întindea ca o cale părăsită, de la Iași la București!

Sărmanii înstrăinați! Câte deziluzii îi așteptau la marginea țării! Câte lupte, câte loviri în frumoasele lor sperări!

Unii, care câștigaseră diplome de doctorat în jurisprudență, rămâneau părăsiți de guvern, sau cel mult rânduiți a servi în cele de pe urmă posturi ale ramurilor administrative sau financiare. Nici unul nu se vedea pus la locul lui. Alții, care în neastâmpărul unei imaginații aprinse se încercau a păși pe câmpul ademenitor al literaturii și fondau, cu mii de greutăți, vreo foaie periodică, erau expuși a privi în curând suspendarea ei pentru cel mai ușor motiv[4]

și uneori a fi chiar ei înșiși ridicați de poliție din sânul familiei și trimiși în exil la mănăstiri, fără nici o formă de proces, dar numai după placul arbitrar al domnitorului sau numai din capriciul unui ministru. Alții iar, care, dorind a crea un teatru național, compuneau piese originale ori făceau traduceri din repertoriul francez, erau siliți a pune acele lucrări sub ascuțișul foarfecelor unei cenzuri aspre și oarbe. Ferice de dânșii dacă și după asemenea tristă formalitate ei nu se trezeau osândiți la închisoare, sub cuvânt de atac în contra moralei de la 1840![5]

Iată sub ce soi de sistem despotic tinerii francezi și nemți, bonjuriști și duelgii erau chemați a începe și a urma fără descurajare solia lor civilizatoare.

Aceste deosebite porecle erau date de către boierii reacționari studenților din Franța și Germania, și atât unii cât și alții inspirau oarecare groază, având reputația de dueliști, de oameni nemerși la biserică, de antropofagi etc. În adevăr, denumirea cam turcită de duelgii era meritată până la un grad; căci în anii dintâi, adică de la 1839 până la 1845, francezii și nemții formau două partide rivale, cercând fiecare a lua pasul în societate și a face să predomine ideile țărilor în care-și primiră educația. Acea discordie da loc necontenit la o mulțime de neînțelegeri, de discuții și de provocă ri. Duelul era la ordinea zilei, încât, fără cât de puțină dușmănie, campionii germanismului și ai francismului, sub îndemnul unui amor propriu copilăresc, se băteau pentru motivuri de nimic, și pot zice mai mult pentru plăcerea de a practica duelul. În zadar domnul da porunci poliției ca să oprească întâlnirile dimprejurul Iașilor; duelurile urmau chiar sub ochii neodihnitului agă.

Timpul, însă, relațiile sociale din zi în zi mai strânse, comunitatea de aspirări către același viitor și înrâurirea amicală exercitată de Costache Negri asupra inimii tinerilor făcură a se stinge dintre aceștia rivalitatea ce îi înarmase de atâtea ori pe unii în contra altora. Costache Negri, iubit de toți pentru înțelepciunea sa dreaptă, pentru blândețea și noblețea caracterului său, fu recunoscut ca decanul tinerimii și chemat de atunci până astăzi cu denumirea drăgălașă și respectuoasă de Moș Costache sau cu acea mult mai caracteristică de Uncheșul.

Prin urmare, ziua de Sfântul Constantin și Sfânta Elena era nu numai o sărbătoare pentru dânsul, dar și pentru amicii lui. Pe tot anul, la acea zi, veneau mulți tineri de la Iași și de la București ca să ia parte la serbarea de familie de la Mânjina, serbarea frumoasă, patriarhală și care în curând luă un caracter național. Mulți din acei care trăiesc încă și câțiva din acei care au murit, precum N. Bălcescu, C. Filipescu, A. Russo, Coradini etc., au asistat la praznicele homerice, la vânătorile întocmite cu mare număr de călăreți, înșirați pe câmpiile nemărginite ale țării de jos, la horele vesele de țărani și țărance amestecați la un loc, mână în mână, cu cavalerii și damele saloanelor din ambele capitale.

Costăchiță Filipescu ducea hora cu pornirea voinicească a unui fecior de munte; A. Russo ațâța glumele româncelor cu spiritul său șăgalnic și N. Bălcescu, cuprins de entuziasm la privirea flăcăilor ce dănțuiau cu pletele în vânt, zicea: „O! mândră oaste va avea România când i-a veni rândul pe lume!...“ Nobil suflet!... El nu putea gusta o veselie, nu putea simți o fericire fără de-a face părtașă la dânsele pe mult iubita și neuitata lui Patrie. Vizitele noastre la Mânjina pentru ziua lui Negri, petrecerea frățească în sânul familiei sale, înzestrată cu cele mai frumoase calități ale spiritului și ale inimii, vor rămânea suvenire neșterse din memoria noastră. Acele pelerinaje în țara de jos a Moldovei au avut o neprețuită influență în favorul mișcării naționale de la 1848. În Mânjina tinerii, osteniți și descurajați de greutățile misiei lor, prindeau o nouă putere pentru luptele viitoare; moldovenii și muntenii aveau ocaziune a se cunoaște de aproape, a se stima, a se iubi, a pune la un loc sperările lor, a face proiecte mărețe pentru renașterea Patriei comune, a se înțelege pentru formarea opiniei publice în țară. Zic Patrie comună, zic țară, pentru că la Mânjina nu mai erau moldoveni și munteni, dar români; nu erau două țări pentru români, dar o singură țară, o Patrie comună!... Unirea exista în inimi, ea se tălmăci în cuvinte și prinse rădăcină, ca o plantă cerească, pe acel loc ars de soare și lipsit de plantele umbritoare ale pământului.

Nicolae Bălcescu, în vara anului 1845, petrecu împreună cu noi câteva zile și, plecând la București, ne zise îmbrățișându-ne cu lacrimi: „Plec de aici cu sufletul plin de convingere că ne va ajuta Dumnezeu și va ridica nația română la rangul ce i se cuvine printre celelalte mari neamuri ale lumii. Adio! sunt fericit!“ Postscriptum: - În iarna anului 1847 am petrecut trei luni cu Bălcescu la Palerma și la Neapoli, unde el venise ca să găsească o climă favorabilă sănătății sale. Peste un an, după revoluțiile din București și din Iași, am trăit împreună la Paris în cea mai deplină conformitate de idei și de simțiri; căci el avea un caracter foarte blând și amical. În fine, l-am mai zărit pentru ultima oară în carantina de la Galați trist, abătut, suferind, desperat în suflet; căci, întorcându-se din exil, i se refuzase intrarea în Patria lui. Nenorocitul s-a întors amărât la Palerma, unde a murit pe mâini străine.

Iată o scrisoare care ne arată pe Bălcescu în orele sale de suferință. Ea a fost scrisă de o damă din Moldova, care întrunește toate calitățile spiritului și ale educației perfecte, și conține un portret fidel al inimii bietului exilat.

„Cher ami, au mois de novembre 1851, je reçus une lettre de Balcesco, qui m’appelait auprès de lui à Hyèrès. Comme toutes les natures vraiment grandes, auxquelles la reconnaissance ne pèse pas, il ne craignait pas d’accepter le dévouement de ses amis. Sa confiance en eux était si entière, qu’on se sentait tout naturellement porté au sacrifice vis-à-vis de lui.

Je le trouvai dans un état de santé qui ne laissait aucun espoir de guérison; mais soit qu’il ne voulut pas attrister la joie du revoir, soit qu’il se fit illusion, il me parut plein de courage et me parla de ses projets d’venir. Il travaillait avec une ardeur qui temoignait pourtant de ses craintes; il se levait souvent la nuit pour écrire à son histoire de Michel le Brave. Ces efforts l’épuisaient!... Je lui proposai d’écrire sous sa dictée... Le souvenir de ces heures de travail, entremêlées de causeries, est un des plus précieux que j’aie conservé de notre intimité fraternelle... Son esprit juste et pénétrant, son imagination ardente, son âme enthousiaste et aimante donnait à chaque sujet un intérêt tout particulier, et que l’on fut ou non de son avis, il forçait l’attention et ne laissait jamais indifférent. Son thème favori était l’amour de la famille, l’amour d’une femme telle qu’il la rêvait, l’amour des enfants!... Absorbé dans les premières années de sa jeunesse par des questions politiques et par des préocupations de réformes liberales pour son pays, son coeur avait conservé une fraîcheur et une vivacité d’mpressions extraordinaires ; mais ses aspirations étaient grandes et allaient toujours au plus beau.

Je lui demandai un jour quel type de femme il aimait le mieux. Il me répondit: M. de Rolland! Cette âme amoureuse de l’héroïque était très sensibile á la grâce et á l’esprit; mais quelque grand que fut son culte pour l’amitié, on sentait qu’elle avait besoin d’un autre sentiment, qu’elle aspirait ardemment vêrs la réalisation d’un rêve plus attrayant, plus complet. C’est á ce rêve, entrevu et non atteint, que j’attribue l’horreur de notre pauvre ami, et je dirai presque son épouvante de la mort. Il se révoltait comme d’une injustice á l’idée de mourir, mais ses révoltes n’avaient ni fiel ni durée: il reprenait vite possession de lui-même et me disait alors avec ce sourire de détachement que les mourrants ont seuls: Qu’importe aprés tout!

Să trăiască țara noastră!
Ce voeu résume toute sa vie!

Il est bon, noble et juste que sa mémoire soit honorée et que son souvenir vive dans le coeur de tout roumain.

Note[modifică]

  1. Vezi vol. I al ediției noastre. (Notă de V. Alecsandri.)
  2. Multe lucruri neînsemnate aveau pe atunci privilegiul comic de a fi privite cu ochi răi, pletele lungi; cravatele roșii, de exemplu, se considerau ca semne revoluționare și deveneau, pentru șeful statului și pentru consulul rus, motive de serioase preocupări [V. A.]
  3. Am avut un unchi care, în vremea guvernării generalului Kisseleff, fiind exilat pe trei luni la București, a vorbit toată viața lui de acea împrejurare și a fost considerat de contemporanii lui ca un soi de hagiu [V. A.]
  4. La Moldova, Alăuta românească, foiță literară, fondată în 1839 de dl M. Kogălniceanu, a fost oprită chiar de la începutul apariției sale, din cauza unui articol intitulat Filozofia vistului, articol tradus din rusește și considerat de guvern ca atingător politicii rusești. După un an, Dacia literară, revistă mensuală în care s-au publicat mai multe bucăți de proză de mare merit, fu închisă pentru elogiul făcut de dl Kogălniceanu domniei lui Alexandru cel Bun, elogiu ce a părut o aspră critică pentru guvernul de la 1840. Foaia științifică și literară a fost suspendată în a noua lună a vieții sale, sub pretext de atac în contra religiei, fiindcă dl C. Negruzzi, într-o mică nuvelă numită Toderică, îl poartă pe acest jucător de cărți prin fundul iadului, îl face a juca stosul cu Satan și a-i câștiga și a scăpa de la pedeapsă douăsprezece suflete. În anul 1852, România literară a fost ucisă până a nu apuca a se naște de tot, din cauza unui adevăr istoric. Articolul din capul publicării, scris de N. Bălcescu sub titlu de Răzvan-vodă, pretindea că acest domn a fost de neam țigan; și convenințele de pe atunci nu iertau a arăta un țigan pe tron! Mai târziu, la 1855, România literară primi din nou învoirea de a se publica; însă cu condiția de a șterge din biografia lui Răzvan-vodă partea genealogică; și cu toate aceste sărmana foaie fu suspendată a doua zi după ce se promulgase legea dezrobirii țiganilor; căci într-un articol foarte lăudăros acelei măsuri creștinești se lunecară următoarele cuvinte: „Astăzi cade și se desființează sclavia cea neagră; mâine caută sa cadă și să se desființeze șerbia cea albă!“ [V. A.]
  5. Dl M.Kogălnceanu a fost ridicat de poliție și dus în exil la mănăstirea Secul, sub domnia lui Mihai Sturza, pentru că îndrăznise, ca avocat, să apere în divanul domnesc drepturile municipale ale orașului Botoșani în contra lăcomiei și actelor arbitrate ale unor călugări ce pretindeau că mănăstirea lor avea drept de proprietate asupra locului orășenesc. Domnul Costache Negruzzi a fost exilat la moșia lui de pe malul Prutului, pentru că, fiind deputat, avea tendințe liberale. Domnul Alecu Russo, dând la teatrul național, tot sub domnia lui Mihai Sturza, o mică farsă, în care un țăran cânta:
    „De la Iași la Dorohoi
    țara-i plină de ciocoi“,
    fu aruncat într-o căruță de poștă și dus pe un ger aspru la schitul Soveja, în munții dinspre Vrancea. Acolo el petrecu trei luni întregi, păzit de aproape cu jandarmi, și se îndeletnici în timpul exilului cu adunarea de cântece poporale de la un bătrân lăutar ce se afla adăpostit la acea mică mănăstire. Tot în noaptea arestării lui Alecu Russo, nenorociții actori care avură roluri în piesa autorului fură luați grămadă, ticsiți într-o căruță evreiască și trimiși spre pocăință la deosebite schituri de la munte. Iașii rămase o iarnă întreagă lipsit de trupa națională: dar societatea era scăpată!... de cine?... de ce?... de trupă! [V. A.]