Mortul
Deodată s-au rupt norii și deodată
Sbucniră-n ceruri munții toți de piatră.
Se depărta furtuna. Rar, un tunet
Venea rostogolit de-a lungul văii
Lovindu-se din stei în stei năvalnic.
Se-nsenina. Își scutura brădetul
Broboanele de apă sclipitoare
Și pe poiană au ieșit oierii
Din poalele pădurilor cu turma
Să-ncremenească iar, proptiți în bâtă,
Când seara umbra lor s-a făcut lungă,
Ciobanul nalt în cușmă brumărie
A coborât în vale unde râul
Umflat de ploi, rotindu-se-n bulboane,
Gonește orb ducând vârtej butucii
Și plutele sfărmate sus la cheie.
Acolo, la poiana de pe ape,
Îl aștepta Maria lui, o fată
Dintr-un sătuc sărăcăcios. Venise
În mâini cu legătura de merinde,
În ochi cu o iubire încă nouă.
Cu păr bălai și trup subțire-n mladă,
Cum se strângea sfioasă de grumazu-i
Și-i se lipea de piept copilărește
Și se-anina cu brațele de gâtu-i,
El neclintit, ea numai tremurare,
Păreau așa un brad și un mesteacăn
Cu crengile unite de furtună.
Când s-au trezit, pe vale înnoptase
Și râul ce scădea mereu, ca leșuri
Lăsând pe prund butuci de brad și trunchiuri,
A părăsit pe-o limbă de nisipuri
Sub un arin cu ramurile joase
Un trup de om cu ochii plin de ceață.
Nu l-au văzut, nu mai vedeau nimica.
Îmbrățișați trecură lângă dânsul
De tot aproape. Fata de odată
Râzând, s-a rupt din brațe dragi. Ciobanul
A stat puțin privind-o cum se pierde
De umbrele pădurii alintată.
Vâri apoi merindea în desagă,
și trase peste ochi căciula sură
Și o porni la munte cu nevoia.
Se înnoptase bine. Câte una,
Ca oile-n poiană, stele, stele
Ieșeau din ce în ce mai mari. Departe
Prin toancele de piatră, vâjâitul
Nahlapilor în spumă era groaznic.
Dar Bistrița la marginea fâneței
Își liniștise val cu val mânia
Și murmura un cântec ca de leagăn.
Pe când arinul, tânăr ca și mortul,
Îl mângâia cu ramuri aplecate
Și frunze verzi, ușor de tot, pe frunte.