Momîța

 

Momîța precum să știe
Din fire atîta isteață
Cu ageră ghibăcie
Și nu mai puțin măreață,
Orice vede precum omul
Vre să facă și ea-ndată,
Ia seamă la lucru, cată,
Pîndește ce face omul,
S-apucă ca să lucreze
Vre-ntocma să-l imiteze,
Și l-asta are dreptate,
Toate ale ei cercetate
Fiind de om mai aproape
Decît bestiile toate
Cu mîna ei să se-ndoape
Pe două a umblare poate.
Di-ar ave orangotanul
Gură atît de omenească
Cum e barba și gîtlanul
Ar putea să-mpărățească.

În casa unui om mare
Aflîndu-se o momîță
Și-ntr-o zi de sărbătoare
Văzînd pe-o cuconiță
Cum făcea parura sa,
Rămîind singură-n casă
Momîța pe teapa sa
Nu vru mai gios să se lasă.
După ce întîi se unse
Cu profumuri, cu pomadă
Pe la locurile-ascunse,
Pe la cap și pe la noadă,
Puse-n capu-și o bonetă
Și la gît o cordeletă.
Vrînd apoi a se și rade
Cu briciul rade și nasul,
Și vrînd ca să fugă, cade,
Călcînd cordela cu pasul;
Aice să tumbănește
Pe scări, rotogol ca napul,
Lovindu-se sparge capul,
Pînă gios se tot stîlcește.

Nu ni fie de mirare
Văzînd pi-o biată momîță
Avînd astă neputință,
Căci oameni cu cuvîntare,
Mente cu înțelepciune
Pățesc altele mai răle
Pentr-a lor deșărtăciune,
Căzînd în mii de smintele,
Cînd nu se cunosc pre sine,
Ce sînt sau ce pot mai bine?
Cu ceia ce-s nu se-mpacă
Ce ar fi, vor să se facă,
Ce firea nu i-au făcut,
Nici cultura i-au putut.