Miorița s-a născut în Maramureș/Ofensiva concepției non-fataliste

←Al treilea val

Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef Ofensiva concepției non-fataliste

Concluzii (Despre fatalismul mioritic)→

Ipoteze, teorii, interpretari privind fatalismul mioritic

„Fatalismul energetic”/ G. Călinescu (1941)

Într-un studiu distinct, cu rol de postfață la Istoria literaturii române, George Călinescu tratează chestiunea „Specificului național” din perspectiva istoriei, a particularităților psihologice ale popoarelor din spațiul indo-european, respectiv a literaturii române, prin exponenții săi. Astfel, G. Călinescu e de părere că „românul, în general, deși cu simțul glumei, e serios, măsurat. Zeflemeaua nu-i place (…). Dacă ține să se dezvolte în înfrățire cu geografia, ar fi iarăși greșit să se interpreteze asta ca apatie. Este una din prejudecățile curente. Românul e constructiv, stăruitor și privește tăcut și cu interes progresele altora, împrumutând tot ce simte că îi e realmente util. Falsa apatie e o criză de deznădejde. Rasa noastră, care a văzut că munca ei este periodic culcată la pământ de seismica politică, a căpătat prudențe și construiește meticulos, solid și pitit la munte. Îi e frică să atragă atenția aruncând clopotnițe spre cer”.(G. Călinescu, Specificul național, în Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, ed. a II-a, Editura Minerva, București, 1989, p. 975.)

Pentru G. Călinescu, care nu era străin de teoriile care orbitau în jurul Mioriței, prejudecata apatiei e nejustificată, iar confuzia derivă din „înfrățirea cu geografia”, mai cu seamă cu muntele și mai puțin cu câmpia, dar și din „criza de deznădejde” a unei istorii potrivnice. Cele două elemente se transformă în țipăt mioritic și dau, împreună, dimensiunile nemaiîntâlnite a adeziunii unui popor la acest manifest melodic.

„Vechimea, afirmă apoi G. Călinescu, se mai confirmă prin fatalismul nostru energetic (care nu-i deloc un aspect oriental). Popoarele mai noi sunt agitate de dorinți a căror realizare e greu să dureze, în vreme ce românii cultivă un sănătos scepticism față de orice întreprindere nefolositoare. Națiile noi sunt optimiste și la înfrângeri inamicale în chip clamoros. Românii sunt discreți, răbdători” . Deși „fatalismul energetic” nu vizează exclusiv o soluție atitudinal-mioritică, poate fi socotit răspunsul călinescian cel mai reprezentativ. Factorul istoric și etnic invocat nu are cum să fie neglijat, dincolo de analiza stricto senso a textului.

Antimisticism / C. Brăiloiu (1946)

Prima intervenție consistentă canalizată pe strădania de a decoji cântecul mioritic de interpretări și înțelesuri preponderent metafizice aparține lui Constantin Brăiloiu (1946), într-un efort centrat cu precădere pe combaterea teoriei blagiene, teorie reluată și reactivată în Trilogia culturii. „Sensurile noi” adăugate de C. Brăiloiu, etnografice prin excelență, coagulează o necesară abordare interdisciplinară a Mioriței. „Nuanța de regret și de compătimire, sensibilă, ici, acolo, în aceste incantații cu destinație schimbată, nu s-a strecurat, desigur, decât în zona în care mila creștină a alungat teroarea ancestrală. Ele nu exprimă nici voința renunțării, nici beția neantului, nici adorația morții, ci exact contrariul lor, pentru că în ele se perpetuează memoria gesturilor originare de apărare a vieții” , este de părere exegetul.(Constantin Brăiloiu, Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Geneva, 1946, p. 13.)

La fel ca și G. Călinescu, C. Brăiloiu nu face decât să coboare într-o istorie anterioară stratului creștin, răscolind mentalități nepervertite, ancestrale. Astfel, etnomuzicologul statornicește orientarea antimistică și antimetafizică a interpretărilor mioritice, iar după 1950 studiul său va deveni un îndreptar, un ghid și un argument pentru toate opiniile de acest gen, în încercarea de a demonstra atitudinea firească a ciobanului și de a combate presupusul misticism. Din această pricină, C. Brăiloiu colectează aprecieri pozitive din partea lui A. Fochi și M. Eliade.

Fatalismul – un discurs gratuit / C.I. Gulian (1957)

Obsesia fatalismului avea să-i preocupe și pe ideologii regimului comunist care, în meticulozitatea de a filtra totul, chiar și tradițiile, prin prisma doctrinei marxist-leniniste, găsesc necesar să tranșeze definitiv disputa. În 1957, academicianul C.I. Gulian publică un studiu pe această temă, proclamând: „Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere”.(C.I. Gulian, Sensul vieții în folclorul românesc, București, 1957, p. 224, apud A. Fochi, Miorița, 1964, p. 153-154.)

Pentru C.I. Gulian, epicul nu are nici o valoare, complotul ciobanilor e un simplu artificiu și tot ceea ce contează este actul notarial al testamentului și atitudinea proletară, sănătoasă, a unui individ aflat în fața morții. Probabil că șansa Mioriței de a scăpa epurărilor comuniste, care se întrevedea la un moment dat, a fost „originea sănătoasă” a eroului, respectiv atacul „mic-burghez” interbelic.

Sigur că prin izolarea testamentului problema fatalismului devine un discurs gratuit. Procesul de eliminare a contextului atentează la sensul real – indiferent care este acesta – și poate fi interpretat ca un abuz comparabil cu falsul literar săvârșit de G. Cătană, însă de această dată pornit dintr-o viziune materialist-dialectică.

Ideea exprimată succint se va bucura de interes din partea lui Adrian Fochi, care, în acea perioadă era angajat în elaborarea unei ample monografii mioritice.

O înțeleaptă înțelegere a lumii / A. Fochi (1964)

Cei care vor avea răbdarea să parcurgă sutele de pagini ale lucrării Miorița – Tipologie, Circulație, Geneză, Texte (1964) vor constata destul de repede faptul că laitmotivul „nici urmă de fatalism” marchează fiecare pagină, fiecare comentariu, fiecare analiză a episoadelor, în variante, în versiuni și în concluziile preliminare sau finale. Din acest motiv, Adrian Fochi se dovedește a fi „teoreticianul nonfatalismului mioritic”.

Autorul își conduce studiul într-o manieră aproape justițiară, ignorând prezumția unui alt deznodământ. Premisele sale sunt evidente: izolarea testamentului, minimalizarea „cadrului epic inițial”, preluarea tezei Mușlea – Brăiloiu, ritul morții nelumiților. A. Fochi respinge tezele creștin-ortodoxe în favoarea caracterului profund laic al baladei și a tendințelor antiecleziastice. Alegoria morții devine un simplu ritual al consacrării nupțiale post-mortem. În concluzie, în Miorița asistăm la o tradițională nuntă postumă a tinerilor morți celibatari. Pentru A. Fochi, în textul mioritic moartea „reprezintă o întrerupere violentă și absurdă a vieții unui tânăr nelumit” și această violență (rod al conflictului economic) scoate Miorița de sub incidența fatalismului.

Demonstrații asemănătoare regăsim în toate segmentele studiului. De la acest ritual obsedant nu face excepție nici procesul de elaborare a „schiței genetice”, unde testamentul are rol de cântec liric cu circulație independentă, cântec ce ar fi debutat cu mult-invocatul condițional-optativ: „Eu numai când oi muri”, „De s-a-ntâmpla de-oi muri”, „Și de-o fi să mor” . Această autonomie, pentru care a pledat și D. Caracostea la vremea sa, e o dovadă, în opinia lui A. Fochi, a inexistenței oricărui fatalism: „Ideea morții e exprimată în chipul cel mai general cu putință și se va întâmpla la capătul natural al vieții și nu apare în relație cu împrejurările despre care se vorbește în baladă”.(A. Fochi, Miorița, 1964, p. 257)

„Schița genetică” fochiană prevede o fuziune a acestui cântec cu un alt motiv pastoral, configurând locul dramei, momentul acțiunii, personajele acțiunii, hotărârea păstorilor. Și numai sudura imperfectă a motivelor îmbinate a prilejuit atâtea controverse. „Ciobanul își face testamentul pentru eventualitatea că ar muri, probabil în urma unei lupte (în Moldova) sau a unei judecăți (în Transilvania)” . Demonstrația e socotită de A. Fochi ca fiind decisivă pentru eliminarea definitivă a tezei fatalismului. Faptul că ciobanul „știe că trebuie să moară cândva, după rânduiala întregii vieți, nu este fatalism, ci o senină și o înțeleaptă înțelegere a lumii”.

„ȘCOALA” MIRCEA ELIADE

„O calmă reîntoarcere lângă ai săi” (1943)

De regulă, Mircea Eliade este citat cu studiul său din 1970 (Mioara năzdrăvană) și mai puțin este cunoscut faptul că el a făcut parte din „mișcarea de rezistență” a anilor ’40, alături de G. Călinescu și C. Brăiloiu. În acea perioadă (1943), M. Eliade își cristaliza primele idei și concepții pentru elucidarea paradoxului mioritic, pe fondul recrudescenței teoriei fatalismului provocate de „al treilea val”. De aceea, tonul discursului se asortează mai degrabă unei replici și nu unei construcții ideatice, dar cele câteva concluzii se vor dovedi intuitive: „Nu este deloc întâmplător că cele două creații de seamă ale spiritualității românești – Miorița și balada Meșterul Manole – își au temeiul într-o valorificare a morții. (Ideea de integrare în Cosmos prin moarte este evidentă în Miorița, și nici nu trebuie să ne surprindă, ținând seama de originile ei ritual-funerare)”.(M. Eliade, Comentariu la balada Meșterul Manole, București, 1943, p. 130-131, apud Iordan Datcu, Balade populare românești, Editura Albatros, București, 1977, p. 235.)

Apoi M. Eliade extinde baza discuțiilor într-o abordare din perspectiva etnicului – insistent reluată în epocă, din pricina animozității de ordin politic. „Numai pentru un cercetător superficial, care ar judeca prin criterii empirologice, prezența aceasta a morții ar putea însemna un stigmat suspect pentru sănătatea sufletească a poporului român. Prezența morții în centrul spiritualității populare românești nu înseamnă, însă, o viziune pesimistă a lumii, o rarefiere a debitului vital, o deficiență psihică. Un contact direct cu viața țărănească infirmă hotărât aceste supoziții; țăranul, în genere, nu cunoaște nici teama de viață, nici beția mistagogică (de structură slavă), nici pesimismul religios, nici atracția către asceză (de tip oriental). Și cu toate acestea, cele două creații capitale ale spiritualității populare românești poartă în miezul lor o valorificare a morții. Dar prezența morții nu este aici negativă. Moartea din Miorița este o calmă întoarcere «lângă ai săi». (…) Românul nu caută moartea, nici n-o dorește, dar nu se teme de ea; iar când e vorba de moarte rituală (război, bunăoară), o întâmpină cu bucurie”. (M. Eliade, op. cit., p. 30-31.) Același fatalism salvator și energetic izvorât din dârzenie și curaj, pe care numai un cunoscător al istoriei și tradiției îl poate identifica.

Sens impus absurdului (1970)

După 30 de ani, beneficiind în plus de lectura documentelor publicate de A. Fochi, M. Eliade reia subiectul cu mai multă meticulozitate, pe un ton mai conciliant, dar nu mai puțin ferm: „Cât privește acceptarea morții, doar dintr-o perspectivă raționalistă poate fi considerată ca o probă de pasivitate sau de resemnare. În universul valorilor folclorice, atitudinea păstorului exprimă o decizie existențială mai profundă: «nu te poți apăra împotriva destinului cum nu te aperi împotriva dușmanului»; nu poți decât să impui o nouă semnificație consecințelor ineluctabile ale unui destin gata să se împlinească. Nu este vorba de un «fatalism», pentru că un fatalist nici măcar nu se crede capabil de a schimba semnificația a ceea ce i-a fost predestinat”.(M. Eliade, Mioara năzdrăvană, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, 1995, p. 260.)

M. Eliade nu a pregetat să pună în balanță depozițiile predecesorilor săi, care au tratat problema tragismului mioritic, constatând cu acest prilej nerodnicia extremelor, pe traseul dintre pesimism și optimism: „Desigur, această decizie de a accepta destinul nu trădează o concepție pesimistă a existenței, nici pasivitatea, de care atât s-a vorbit de la Alecsandri încoace. Criticile lui D. Caracostea, H.H. Stahl și C. Brăiloiu erau întemeiate. Dar este în zadar să se caute «optimismul» Mioriței în dragostea păstorului pentru munca lui, sau în apărarea celor vii împotriva strigoilor (aluzie la C. Brăiloiu și A. Fochi, n.n.). Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba despre o relație tragică”.

Dimensiunilor istorice (impuse de G. Călinescu) și etnografice (C. Brăiloiu) li se adaugă una religioasă, prin aserțiunea eliadiană despre „creștinismul de factură cosmică”, preinstituționalizat, despre „concepția unui cosmos răscumpărat prin moarte”. Concluzia finală va deveni antologică și va întemeia o școală pe parcursul viitoarelor decenii: „Eroul mioritic a reușit să găsească un sens nefericirii lui asumând-o nu ca pe un eveniment «istoric» personal, ci ca pe un mister sacramental. El a impus, deci, un sens absurdului însuși, răspunzând printr-o feerie nupțială nefericirii și morții”.(Ibidem, p. 262)

Transfigurare a condiției adamice / N. Steinhardt (1970)

Urmărit și persecutat pentru convingerile sale, după detenția din perioada 1959-1964, Nicolae Steinhardt devine, dintr-un intelectual pur, un autentic „homo religiosus” și descoperă constantele spiritualității românești, așa cum avea să remarce Virgil Ierunca. În ianuarie 1960, după o anchetă nocturnă, N. Steinhardt imaginează parabola paharului de cristal făcut țăndări dintr-un „gest stângaci”, inaugurând astfel celebrul Jurnal al fericirii. În 1970, cu puțin înainte de a finaliza prima versiune, același Virgil Ierunca îi trimite de la Paris volumul lui M. Eliade (De Zalmoxis à Gengis-Khan). Revelația și surpriza naște euforii și nevoia arzătoare de a nota în jurnal: „Ce nu înseamnă Miorița: resemnare, fatalism, chemarea morții, pasivitate, pesimism. Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiției adamice. Poporul român e înzestrat cu o putere de transfigurare ce-i permite să preschimbe întregul univers și să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Mărturisitorul). Împotriva soartei nu te poți apăra ca împotriva unor vrăjmași; nu poți decât să dai un înțeles nou consecințelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire (…). Ciobanul săvârșește o transmutație – marea operă a denigraților alchimiști -, își transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii…”.(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediția a II-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 348-349.)

Iar finalul însemnării e de-a dreptul apoteotic: „Întocmai ca și creștinismul, românismul poate anula urmările aparent iremediabile ale unei tragedii, dându-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversivitatea degradantă devine contrariul ei, după cum și rușinoasa spânzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruință asupra morții și scoatere de sub mânia Creatorului”.

Sens etic dat morții / R. Vulcănescu (1987)

Inspirat de ediția bucureșteană a lucrării lui M. Eliade (1980), Romulus Vulcănescu își revizuiește interpretarea atitudinii ciobanului, exprimată în anul 1970, în Etnologia juridică. În monografia mitologiei române (1987), aprecierile lui R. Vulcănescu se apropie mai mult de cele eliadiene și, în plus, depășesc reperul inițial (versiunea-baladă), dovedind lecturi ale versiunii-colind – singurele care menționează gradul de rudenie între păstori și care definesc un incert și inconsistent mobil al crimei: „Pentru noi, afirmă R. Vulcănescu, ciobanul charismatic din balada Miorița reprezintă, în planul mitologiei morții, transsimbolizarea epică a eroizării mortului, care a dat un sens etic apropiatei lui morți, în urma unei judecăți pastorale între frați, pentru un eveniment aparent anodin”.(R. Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1987, p. 207.)

Printr-o sacadată „picătură chinezească”, teoria fatalismului mioritic se dizolvă și se prelinge în istorie. Această convingere devine tot mai fermă și exprimată tot mai curajos; încet, pe alocuri, atinge excese amendabile.

DE LA NOICA LA LATHAM

„Școala Eliade” nu a creat un vid în preajma Mioriței, paralel cu aceasta exprimându-se opinii și de altă factură, conjuncturale sau ca efect al unor aprofundări tematice.

Desprinderea de spiritul Mioriței / C. Noica (1976)

În anul în care se împlineau patru decenii de la publicarea teoriei blagiene legate de „spațiul mioritic”, filosoful Constantin Noica scrie un incitant articol pentru o revistă clujeană, cu scopul vădit de a descongestiona filosofia culturii de prejudecata, încă dominantă, impusă prin teoria poetului-filosof din Lancrăm. „Desprinderea” pentru care pledează nu întrunește calitățile unei renegări totale, a unei decapitări, ci subliniază mai degrabă o necesară delimitare față de efortul altora de a egaliza esența spiritualității românești cu un cântec al resemnării: „Cine are în față-i tabloul modulațiilor ființei nu mai poate face sufletului românesc nedreptatea să-l înțeleagă printr-o singură tonalitate, cea a Mioriței, cu resemnarea ei în fața morții. Miorița poate fi o reușită a creației noastre folclorice, dar nu și măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet căruia a fi sau a nu fi îi apar nespus de bine orchestrarea”.(C. Noica, Pentru o mai bună desprindere de spiritul Mioriței, în Steaua, Cluj, 1976, nr. 3, p. 60, apud Iordan Datcu (1990), art. Un clasic: Adrian Fochi, în Miorița, I, nr. 1, martie 1991, p. 28, și Theodor Codreanu, Noica și desprinderea de Miorița, în Miorița, I, nr. 2, sept. 1991, p. 1.)

E limpede faptul că C. Noica își trădează supărarea și exasperarea din pricina prea deselor reducții ale culturii și spiritualității românești la poemul Miorița – un demers, pe bună dreptate, prea puțin benefic, indiferent de rațiunile invocate. Filosoful de la Păltiniș atrage, astfel, atenția că abuzul duce la lehamite, iar diversitatea e mult mai fructuoasă. Noica, precum Eliade, Steinhardt sau Cioran a făcut parte, să nu uităm, din generația marcată de „teroarea istoriei”, atitudinile și opiniile lor politice erau îmbrăcate adesea în ambalajul maleabil al studiilor și creațiilor orientate spre cultură.

Miorița nu este un cântec de pierdere / N. Stănescu (1983)

Bătătorind o potecă literară, Nichita Stănescu (1983) se apropie, în aprecierile despre Miorița, de linia Nicolae Labiș (1958) – „acest cântec trist și luminos” –, de melancolia și tragismul unei melodii celeste, sub zodia căreia am viețui noi, românii. Pentru Nichita, „Miorița este școala tristeții naționale”. Apoi, abandonând coarda lirismului poetic, adaugă cu luciditate: „Miorița nu este un cântec de pierdere. Cine pierde așa cum a pierdut ciobanul Mioriței este înstăpânit de sufletul pământului. Da, în sufletul pământului, pentru că noi toți ne-am născut pe pământ. Pentru că pământul este carnea strămoșilor noștri și carnea strămoșilor pomilor”. (N. Stănescu, interviu în Flacăra, nr. 50, 1983, p. 17.)Pentru a cuprinde profunzimea stănesciană, ar trebui să-i corelăm discursul cu cel al lui G. Călinescu și M. Eliade despre dimensiunea tradiției istorice.

Un sacrificiu asumat / R. Sfințescu (1992)

Direcția comparatist-mitologică, revitalizată după 1990, nu face rabat, în acest efort colectiv, la împământenirea concepției non-fatalistă. Reținem un singur exemplu. Rodica Sfințescu (1992) consideră că „…moartea eroului nu este samavolnică, ci un sacrificiu asumat. Asta anulează infamanta calificare de fatalism a poporului român, care trebuie înlocuită cu eroism, fiind vorba deci de un sacrificiu acceptat” . Procedând la o paralelă mitologică și la invocarea unei simbolistici a nupțialității dintre „victimă” și terra („Sacrificiul s-a efectuat, acum, pământul rodește!”) – autoarea studiului e de părere că cei doi „asasini” sunt, de fapt, „marii preoți care aveau sarcina să oficieze sacrificiul”.

Echilibrul fragil dintre fatalism și eroism a fost considerat adesea principala sursă a interpretărilor defavorabile asupra mesajului mioritic și, prin extensie, asupra atitudinii și spiritualității poporului român.

Moarte simulată / D. Suiogan (2001)

Tot despre un gest sacrificial vorbește și Delia Suiogan (2001), însă fără a accepta un omor săvârșit pe altar, ci epicul ne-ar trimite spre un ritual inițiatic în care moartea e doar simulată, iar experiența recuperată spre un efort evoluat. „Nu este vorba, în Miorița, despre o acceptare senină a morții, ci despre o acceptare a «legii», doar așa individul având posibilitatea să redevină parte a totului. Acceptarea morții ar putea fi interpretată mai ales ca gest sacrificial din partea ciobanului sortit morții, dar și din partea celor care iau această hotărâre. Să nu uităm că în toate variantele cunoscute omorul este ipotetic, fiind vorba despre o acțiune ritual-inițiatică, al cărei ultim scop este inițierea”.(D. Suiogan, Miorița – colind, în Memoria Ethnologica, I, nr. 1, Baia Mare, 2001, p. 71.)

Legea despre care vorbește D. Suiogan are conotații cutumiar-pastorale, fiind nuanțată în raport cu „legea pământului” definită de R. Vulcănescu (1970). Iar moartea acceptată este ritual-simbolică, deci virtuală. Soluția găsită, nu lipsită de temei, scoate păstorul de sub incidența fatalismului, pentru că într-o moarte simulată e impropriu să abordezi o astfel de discuție.

Capacitatea de a primi relaxat loviturile soartei / E.H. Latham (2002)

Dacă noi, românii, ne încordăm spiritele pentru a înțelege și din această tensiune a firului țâșnesc săgeți felurite spre o țintă mobilă, străinii găsesc spații libere să-și etaleze aprecierile despre paradoxul mioritic. Dar lucrurile nu mai stau ca și pe vremea lui J. Michelet (1854), care mărșăluia pe un teren virgin. Efortul ultimilor 60 de ani nu a fost în zadar. El s-a impregnat într-o conștiință ce s-a revărsat peste granițe, lăsând în urmă aluviuni roditoare. Istoricul american Ernest H. Latham jr., autorul unei lucrări editate în Statele Unite despre balada Miorița, propune o soluție extrem de simplă, într-o abordare plină de respect și înțelegere: „Celor care ar dori să se răfuiască, pe nedrept, cu această genială baladă, pentru că ilustrează resemnarea și supușenia românilor în istorie, le-aș răspunde, citând un fragment din romanul-reportaj «Athenee Palace», publicat de ziarista americană de origine evreiască, Rosa G. Waldeck, în 1942: «Această cicatrice (lăsată de cutremurul din 1940 pe fațada hotelului Athenee Palace, unde autoarea a locuit între 1940-1941, n. red.), părea să se potrivească acum cu impresia cea mai puternică pe care o păstram despre România după șase luni: indestructibila calitate a acestui popor îngăduitor, realist, așezat de soartă la granița dintre Occident și Orient. Două mii de ani de aspră stăpânire venetică, de invazii barbare, de cuceritori lacomi, de domni răi, de holeră și cutremure au dat românilor sentimentul calități temporare și trecătoare a lucrurilor (…) Românii posedă în cel mai înalt grad capacitatea de a primi relaxat loviturile soartei. Ei știu să cadă cu artă, cu fiecare mușchi și fiecare încheietură relaxate și moi… Secretul artei de a cădea este, desigur, să nu-ți fie frică, și românii nu se tem, așa cum se tem occidentalii. O lungă experiență în supraviețuire i-a învățat că în fiecare cădere se pot găsi nebănuite oportunități și că, într-un fel sau altul, vor reuși să se pună iar pe picioare”.(Ernest H. Latham jr., interviu consemnat de Ion Longin Popescu, publicat în Formula AS, septembrie 2002.)

O fascinantă pledoarie pentru eroism în opoziție cu fatalismul. Cu toate acestea, nu se poate spune că vechile teorii înghesuite în dulapul cu naftalină nu vor mai răbufni niciodată. Căci istoria nu recuperează doar aspectele care ne convin; învățăm lecțiile trecutului cu destulă dificultate.