Mihai-Vodă craioveanu
Fost-a fost în vremea veche
Un viteaz făr-de pereche,
Cu pipt lat
Și înzeuat,
Cu braț tare de bărbat,
Ce purta o lance lungă
Pe Tătari ca să împungă,
Pe cei Leși lăudăroși,
Pe cei Turci nesățioși
Și pe Ungurii făloși.
Fost-a fost în vremea veche
Un viteaz făv-de pereche,
Cei zicea Mihai Șoimanul
Mihai-Vodă Craioveanul.
Într-o zi de dimineață
Se spălă pe mândra față,
Greu baltag el își încinse
Și cu graiul ast-fel zise;
«Căpitan, Baba-Novac!
«Noi izbânzi aș vrea să fac,
«Spre mărirea neamului
«Și spaima dușmanului.
«Dar vecinii mi-am sfărmat,
«N-am pe cine să mai bat.
«Nimeni nu-mi mai cată sfadă,
«Toți se tem de greaua-mi spadă.
— Au și drept Măria-ta,
Căpitanul cuvânta,
Să se teamă de-a ta spadă.
Dar când ei nu cată sfadă,
Poți tu însuți să le cați:
Pe bătuți din nou să-i bați.
«Novac dragă, te-nțeleg
«Însă nu știu cum s-aleg:
«Pe Tătari n-aș vrea să-i bat
«Căci îți fug în lung și-n lat;
«Iar Cazacul se repede
«La-nceput, și dacă vede
«Că ții piept cu bărbăție,
«Umple-a țării bălărie;
«Ungurul iar ține piept
«Și îți stă în luptă drept,
«Cât te crede că ești mic
«La suflet și trup pitic;
«Leahul nu-i de vitejie,
«Luptă tot prin viclenie.
«Care crezi că-i cel dușman
«Vrednic de un Craiovean?»
— Poți tu însuți să ți-l spui.
Că doar dușmani ai destui
Cât s-alegi
Și să culegi.
Haide Dunărea de-nfruntă
De-ți e dor de lupta cruntă.
«Căpitane, să-mi trăiești,
«Văd că gândul îmi ghicești.
«Turcul numai e dușman
«Vrednic de un Craiovean.
«Numai cel ce-a spăimântat
«La Viena pe-mpărat
«Și a rupt crucea sădită
«Sus pe turla poleită,
«De pe cea sfântă Sofie
«Risipind o-mpărăție,
«Acel cărui se închină
«Și-n genunche în țărână
«Leahul cel lăudăros
«Și Tătarul furios,
«Cărui Ungurul se-ndoaie
«Pe cât șalele-i se moaie —
«Este vrednic de dușman
«Leului voinic oltean.
«Mergi, Novace, te grăbește
«Și oștirea-mi pregătește
«Ca să tulbur înc-o dată
«Pe Turcimea cea turbată.»
Astfel Domnul a grăit.
Oastea-n clipă s-a gătit,
Cum Mihai a poruncit.
Trase paloșul din teacă
Și plecă Mihai cum pleacă
Fulgerul prin negrii nori,
Răspândind în jur fiori.
Câte oști îi ies în cale
El pe toate le sprevale,
Le înfrânge și doboară,
Le gonește, le omoară,
Pân-ce falnicul Sultan
Îi striga: «aman... aman.»
Atunci aprigul Mihai,
Ce spetise șapte cai
În avântu-i și-n răsboi,
Se întoarse înapoi
Și spre tară
Porni iară,
Greu de pradă încărcat
Și de neamuri lăudat
Ca viteaz adevărat.
Iar în țară când sosi
De baltag se sprijini
Și, tăcut și nemișcat,
Sta în gânduri cufundat.
Novac însă mi-l vedea
Și cu graiul îi zicea:
— Ce ai Doamne de gândești
Și tăcut și trist îmi ești?
«Nu sunt trist, Baba-Novac,
«Dar nu știu ce să mai fac:
«Ca și Turcii cei temuți
«Leșii, Ungurii limbuți
«Și Cazacii pe cai tari,
«Și prădalnicii Tătari
«Să se scoale toți odată,
«Ca o mare-nfuriată,
«Și să vie toți spre mine
«Ca să-i am odată bine,
«La un loc în strânsă gloată,
«Și să-i frâng pe toți de-odată,
«Ca de lifta păgânească
«Să scap țara strămoșească,
«Și iubitul meu popor
«Pentru veci în viitor!»
13 Marte 1880, Berlin