Mișcarea socialistă/Capitolul 9

by Ion C. Atanasiu

Aspect 2

CAP. IX

 

„CAZUL” CONST. MILLE

APRIGA POLEMICĂ DINTRE „LUMEA NOUĂ” ȘI „ADEVERUL”
SUBSTRATUL: TOT CELE DOUĂ CONCEPȚII

 

C. Mille a fost inadaptabil nouei tactice a partidului. El a fost în chip constant un izolat în partid. Potrivit educațiunii și temperamentului său, el a rămas un socialist individualist și revoluționar.

Deși în primele timpuri ale organizării partidului muncitorilor el a activat în cele dintâi rânduri ale conducerei — a fost președintele congreselor I și II și membru în Consiliul General — dar încet, încet a rămas un izolat în concepțiunea lui revoluționară, refractar oricărei concesiuni față de noua îndrumare a partidului social-democrat. O dovadă o avem în răspunsul dat de C. Mille unei propuneri formulate de un membru al Congresului al II-lea. Din broșura publicată ca dare de seamă a acestui Congres cităm:

 

ZUSSMANN: In darea de seamă a activităței generale din anul trecut găsesc că se zice cum că deoarece trecerea societăței la forma socialistă se va face de sigur mai întâi în străinătate și în urmă la noi, e de crezut că această trecere se va face la noi pe cale legală. Eu cred că nu trebue să facem proorociri și cu atât mai mult, cu cât cred că de astă dată trecerea va fi în acelaș timp la noi și în străinătate, precum există și la noi și în străinătate o mișcare a proletariatului. Cer deci eliminarea acestui pasaj din raport.

C. MILLE: Eu cred că Congresul nu are să aprobe nici să desaprobe raportul dat, el nefiind decât o părere particulară a Consiliului General.

 

O altă dovadă de desacordul între C. Mille și direcțiunea partidului în privința tacticei, am avut-o și eu personal.

In anul 1894, cu prilejul serbărei zilei de 1 Mai am organizat și la Galați — ca și în anii precedenți — o manifestație pe stradă cu steaguri roșii.

Spre marea noastră uimire în ziua de 18 Aprilie st. v. se afișează pe străzile orașului Galați o ordonanță a prefectului conservator G. Robescu în următorul cuprins:

 

ORDONANȚĂ

Văzând art. 25 din regulamentul de aplicare a legei pentru organisarea autorităților administrative;
Văzând art. 90, 91 și 180 din Codul penal;

ORDONĂM

1. Orice atrupament, staționare în massă, manifestațiune în ceată sau procesiune de orice natură este interzisă pe stradele, trotuarele și piețile orașului Galați, reședința districtului Covurlui.

2. Orice manifestațiune în ceată sau procesiune de orice natură purtând steaguri sau alte embleme sedițioase este de asemenea oprită.

3. Agenții forței publice vor lua imediat măsurile de rigoare, prescrise de lege, în contra celor cari nu s’ar supune prescripțiunilor de mai sus, cari ar refuza de a circula sau cari nu s’ar supune injoncțiunilor de a păstra buna regulă.

4. D-nii Comisari, sub-comisari, ofițeri de poliție și toți agenții îndrituiți de lege, sunt însărcinați cu executarea acestei ordonanțe.

Prefect, G. C. ROBESCU

1894, Aprilie 18, Galați.

 

Conducerea clubului muncitorilor din Galați a trimis un exemplar al acestei ordonanțe consiliului general al partidului și un exemplar lui C. Mille, știind deosebirea de concepțiuni între ei. In ziua de 18 Aprilie st. v. 1894, deci în ajunul zilei de manifestare, am primit dela C. Mille următoarea scrisoare:

 

București 17 Aprilie 1894

Iubite amice,

In toată daravera aceasta două lucruri trebue să aveți în vedere: 1) ca manifestația să se facă cu orice chip, adică dacă nu-i posibil pe stradă cel puțin la grădină unde, în neputință de a merge în corpore fie care va merge individual. 2) a nu vă compromite mișcarea din Galați prin faptul că s’ar face arestări, bătăi în stradă, intervenind armata. Așa fiind totul este de a se ști ce vor ei să facă și cum vor să opereze! Dacă de exemplu nu vor lăsa să se formeze cortegiul înaintea clubului sau vor tăia stradele ce duc la club, incontestabil că sunteți puși în imposibilitate de a alcătui cortegiul și atunci fiecare va merge individual. Dacă însă vor lăsa să faceți cortegiul și îl vor opri la o anumită stradă, atunci desigur este de știut cât e de puternic cordonul. Dacă se poate rupe, rupeți-l, dacă nu înaintea forței vă retrageți și sau căutați să luați pe altă stradă ca să-i păcăliți, iar dacă nu, mergeți individual la grădină. Totul este de a putea preveni măsurile lor, pentru a nu fi surprinși și a se face debandadă.

Cum vedeți totul stă în buna voastră pricepere. Eu unul cred că dânșii vor proceda în știutul mod brutal. Vor opri stradele care merg la club. Vor sechestra clubui nelăsând pe nimeni să intre sau să iasă.

Așa fiind trebue de știut din zori de ziuă ce gânduri au și dați de veste în tot orașul ce este de făcut. Puneți oameni la toate colțurile stradelor ce duc la club, ca să vestească lumea ce s’a hotărît.

In asemenea împrejurări, eu cred că voi trebue să rămâneți cu toții în Galați, ca să fiți acolo în capul muncitorilor și să-i puteți sfătui ce este de făcut.

Că toată această înscenare este stupită nu încape vorbă. La București sub ochii miniștrilor și a regelui noi manifestăm în cortegiu de câteva mii și la Galați, sub aceiași constituție și lege manifestația este oprită.

Dacă această scrisoare îți va ajunge la destinație, luați notā de părerile subscrisului — păreri personale — și dacă le credeți bune primiți-le.

Vă strâng mâna la toți și vă doresc reușită bună.

La revedere,

Const. Mille

 

Este clar. Noi conducătorii din Galați cari a doua zi 19 Aprilie—1 Mai ne aflam în fruntea a peste 2000 de muncitori și în fața unor cordoane destul de slabe de poliție și armată, după lunga și confuza scrisoare a lui C. Mille trebuia să rupem cordoanele și să ne facem manifestația de stradă.

Aceasta era calea revoluționară.

Dar a doua zi, adică în chiar ziua manifestației, m’am pomenit pe la ora 7 dimineața la mine acasă cu prietenul Paul Bujor (astăzi fost președinte al Senatului și fost rector al Universității din Iași), care îmi aducea — ca trimis expres — o scrisoare dela Consiliul general al partidului cu cuprinsul următor:

1894 Aprilie 17 București

Partidul Social-Democratic
al Muncitorilor din România

---

Consiliul General

---

Prieteni,

Aflând de amenințările poliției de acolo vă dăm următorul sfat:

Dacă se încearcă a vă opri cu sergenți sau soldați, protestați, luați martori pentru a da autoritățile în judecată și desfăceți-vă în grupe mici și așa mergeți la grădină unde faceți serbarea. Dacă vă împiedică a merge cu steagul roșu, înveliți-l cu negru și duceți-l așa la grădină. Ori cum feriți-vă de conflict. De altfel Bujor vă va da și explicațiile orale trebuitoare.

Cu salutare social-democratică,

I. Nădejde, Al. Ionescu

 

Aceasta era calea legală.

In ziua de manifestație conducătorii mișcărei și muncitorimea s’au adunat — conform programului întocmit — la Clubul muncitorilor din Strada Mare și de acolo am eșit în stradă în frunte cu steagul roșu spre a ne face manifestațiunea noastră obicinuită și a merge la grădina Ploll unde avea să se desfășure serbarea.

Eșind din club și din marea curte a clubului ne-am încolonat desfășurând steagul roșu. Ne-am pomenit, însă, cu strada barată de un cordon de sergenți de oraș și de armată. Polițaiul și procurorul ne-au somat să ne oprim — în conformitate cu ordonanța prefectului — să strângem steagul roșu și pancartele și să ne ducem în grupuri mici la grădina Ploll, unde eram liberi să ne desvoltăm serbarea.

Am protestat împotriva acestei călcări de lege, dar ne-am conformat dispozițiunilor date, am înfășurat steagul roșu în pânză și fracționându-ne pe grupuri mici, ne-am dus la grădina Ploll, unde serbarea s’a desfășurat în deplină liniște.

Pentru ce am procedat așa? Pentru ce în fruntea a peste 2000 de muncitori nu am rupt cordoanele slabe de poliție?

Pentrucă sfatul Consiliului general era acela în conformitate cu tactica noastră, cu tactica legală.

Am avut totuși cu acest prilej să judecăm cele două îndrumări, cele două tactice: prima, revoluționară — și cam obscură — a lui C. Mille, a doua legală și clară a lui I. Nădejde.

Dar acest conflict între cele două tactice trebuia până la urmă să fie rezolvat. Și el s’a rezolvat odată cu conflictul ivit în chestiunea „Adevĕrului”.

Trebuie să facem, cât de pe scurt, istoricul acestei chestiuni, care a provocat o îndelungată și catastrofală frământare în partid.

Ziarul „Adevĕrul”, care apărea sub direcția fondatorului și proprietarului său A. V. Beldiman, își asigurase colaborarea, cu titlul de redactori, a trei distinși scriitori socialiști: Tony Bacalbașa, C. D. Anghel și I. Teodorescu; mai avea încă în redacție alți doi socialiști, pe Al. Ionescu ca reporter și pe tânărul debutant în ziaristică Const. Graur (actualul director al ziarelor „Dimineața” și „Adevĕrul”). Mai scria la „Adevĕrul” și Const. Mille, însă acesta numai ocazional, în calitate de colaborator extern.

Socialiștii cari scriau la „Adevĕrul” erau foarte încântați că, așa, puteau să-și propage ideile în păturile cele mai largi, cari altfel n’ar fi fost accesibile acțiunii lor. Direcțiunea partidului, din potrivă, vedea un neajuns în faptul că prin colaborarea unor socialiști la un ziar burghez, fie și democratic, se producea confuzie în massele muncitoare și, în genere, în păturile de jos, cari nu mai puteau deosebi manifestările oficiale ale partidului, de alte manifestări, străine de directivele și disciplina acelui partid.

La acestea s’a adaus un fapt nou: în vara anului 1894, conducerea partidului muncitorilor a fost informată că Al. V. Beldiman, proprietarul „Adevĕrului”, voia să vândă acest ziar, dar cu preferință unui socialist. Pentru cei cari urmau concepțiile doctrinale și tactice ale conducerei partidului, lucrul acesta era foarte neplăcut, mai cu seamă din cauza unora din campaniile „Adevĕrului”, cari nu cadrau cu calea legală, așa cum o înțelegea și o practica partidul.

Din acel moment s’a iscat o polemică destul de aprigă între organul hebdomadar al partidului socialist, „Munca”, și cotidianul independent „Adevĕrul”, tocmai pe tema rosturilor unui organ socialist de partid și ale unuia independent, fără răspundere. In „Munca” polemica a dus-o mai cu seamă N. Quinez, iar în „Adevĕrul” Anton Bacalbașa. Dezbaterea, luând proporții, a urmat și prin viu graiu, dela tribuna clubului muncitorilor. Atunci Tony, oratorul favorit al masselor, a cunoscut primele înfrângeri, căci membrii clubului au respins modul lui de a vedea și lucra. Ei s’au pronunțat contra dreptului unui membru al partidului de a face ziaristică independentă, sustrasă disciplinii de partid. De notat că Al. Ionescu și Const. Graur, deși redactori la „Adevĕrul”, participând la aceste polemici, s’au pronunțat contra părerilor lui Anton Bacalbașa, ceeace a avut drept urmare plecarea lor dela acel ziar. Aceeași soartă a împărtășit-o sub-administratorul „Adevĕrului”, P. Roziade, astăzi inginer silvic și profesor la școalele de agricultură.

La 1 Noembrie 1894 a apărut „Lumea Nouă”, organul cotidian oficial al partidului social-democrat, având și colaborarea lui Const. Mille.

Dar puțin timp după aceea, câțiva conducători și fruntași ai partidului au fost convocați într’o seară de C. Mille la el acasă.

Acolo Mille le face cunoscut că el a cumpărat dela A. V. Beldiman ziarul „Adevĕrul”. Că, prin acest ziar el va continua să sprijine mișcarea socialistă și nu va face nimic ca să lovească în organul oficial al partidului „Lumea Nouă”. La auzul acestei comunicări cei de față au rămas consternați. Au atras atențiunea lui Mille asupra consecințelor acestui act al lui prin care a călcat disciplina de partid, iar Alex. G. Radovici a declarat: „Beldiman mi-a propus și mie să-mi vândă „Adevĕrul”; dar eu am refuzat, tocmai ca să nu vin în conflict cu disciplina de partid”.

A urmat o discuție aprigă, în urma căreea Mille a declarat celor prezenți că ei pot lua orice măsură vor voi, dar el păstrează „Adevĕrul” și înțelege să rămână și mai departe soldat credincios al social-democrației.

Curând după aceea, la 5 Ianuarie 1895 „Adevĕrul” publică o declarație a lui A. V. Beldiman care arată că a trecut lui Const. Mille proprietatea „Adevĕrului”, a cărui direcție o păstrează însă până va închide ochii.

In ziua imediat următoare „Lumea Nouă” publică în prima pagină o contra-declarație, care se încheie astfel:

„Respingem afirmarea d-lui A. V. Beldiman că „Adevĕrul” ar aparține „întregei democrații române”; el nu aparține democrației-socialiste. „Adevĕrul”, după chiar repețitele declarații de ieri ale d-lui Beldiman „va rămâne un organ INDEPENDENT al cauzei democratice”.

Declarăm că în bazele sale fundamentale programul „Adevĕrului” e cu desăvârșire opus social-democrației române; declarăm că singurul organ autorizat al social-democrației române este „Lumea Nouă”, organ apărut în virtutea unui mandat expres dat de un congres al tuturor delegaților grupărilor social-democrate de muncitori din țară. Mai declarăm că partidul social-democrat n’are absolut nici un amestec în direcția sau proprietatea ziarului „Adevĕrul” și anunțăm totodată că d. Const. Mille nu mai face parte din redacția ziarului nostru”.

Firește, această declarație, hotărîtă de conducătorii partidului aflători atunci în București și redactată, în sensul decis, de către Emil D. Fagure, a atras un răspuns, și nu prea blajin, din partea lui Const. Mille. Lupta între oficiosul partidului și organul independent era deci angajată. Ea a urmat câțiva ani în șir, cu o violență extraordinară, măcinând astfel, în mod inutil, o bună parte din energia ambelor ziare.

Or, ceeace îngrijorase pe conducătorii partidului, s’a realizat.

Mille a dus prin „Adevĕrul” o politică socialistă personală, iar nu una în cadrul tacticei oficiale a partidului. Acest lucru a vătămat mult unitatea partidului și i-a adus prin aceasta o lovitură foarte dureroasă.

Pe de altă parte, ziarul „Adevĕrul”, scris foarte bine dar și fără răspundere politică, îmbrățișa chestiuni interesante, une-ori senzaționale, dar multe din ele nu aveau nimic a face cu acțiunea partidului muncitorilor, ba chiar o contraziceau. Faptul însă că la „Adevĕrul” scria Mille și alți socialiști, continua să-i atragă acestui ziar mulți cititori dintre membrii partidului. Astfel, pe de o parte se crea și se adâncea mereu confuzia cu privire la ideile și tactica partidului, iar pe de alta se slăbea acțiunea de presă a acestuia, căci concurența „Adevĕrului” era foarte simțitoare pentru „Lumea Nouă”, scrisă tot așa de bine, dar strânsă în corsetul strâmt al tacticei legale și ținută la rezerva impusă unui ziar cu răspundere. Cuvântul „concurență” pe care-l întrebuințez aci nu trebuie luat în înțeles rău: e o chestie de legitim egoism pentru un partid să ție ca ziarul lui și deci ideile lui să capete răspândirea cea mai largă. In atari condițiuni conducerea partidului a hotărît să aducă „chestiunea Mille” înaintea primului congres.

„Chestiunea Mille” a fost adusă înaintea congresului al II-lea în Aprilie 1895 la finele lucrărilor sale. A fost o ședință de noapte, dar în adevăr de noapte furtunoasă.

Mille a fost învinuit de abateri grave dela disciplina și tactica partidului și de cumpărarea ziarului „Adevěrul” prin violarea unei hotărîri categorice. Toate patimile cari câtva timp mai înainte zăceau mocnind în sufletele membrilor ortodoxi ai partidului, au isbucnit violent. In afară de alte cuvântări, îmi amintesc și acum în chip deosebit înflăcăratele discursuri acuzătoare al Sofiei Nădejde și al lui Emil D. Fagure, pe atunci redactor al ziarului „Lumea Nouă” — ambii fervenți apărători ai disciplinei de partid și ai respectării „tacticei legale”. Nici un membru al Congresului nu l-a susținut și nu s’a solidarizat cu Mille. Acesta și-a prezintat singur apărarea.

Fie că starea de izolare în care s’a văzut l-a impresionat într’atât încât i-a redus până la neputință mijloacele-i oratorice, fie că, dintr’un explicabil orgoliu, nu s’a crezut obligat să se scoboare până la recunoașterea unei greșeli sau să se justifice cu argumente valabile, — a fost o apărare slabă.

In fine la orele 5 dimineața, în fața ostilității întregului congres, Mille a declarat că se retrage din partid.

Am avut marea durere să conduc eu acele penibile desbateri, ca vice-președinte al acelui congres. In mintea mea s’au perindat imagini înduioșătoare din trecut. Cu Mille, la Cercul de studii sociale dela sala Franzelaru în anul 1885 și cu el, ca director al primului ziar socialist „Drepturile Omului”, am deschis ochii și am intrat în mișcarea socialistă din București. Cu el am avut timp de ani raporturile cele mai afectuoase, iar acum să asist la plecarea lui forțată din partid, din acest partid, pentru care ani de zile C. Mille a depus muncă, minte și bani!…

M’am gândit și la „Adevĕrul”, ziarul democrat la care îmi făcusem debutul în publicistică printr’un articol în favoarea țăranilor și în minte mi s’au înșirat atâtea împrejurări în cari ziarul accla a fost de partea muncitorimii și a dreptății. N’am uitat nici sprijinul larg și prețios pe care l’am avut necontenit din partea „Adevĕrului”, noi, socialiștii gălățeni. Dar în joc nu puteau fi considerațiile sentimentale ale altora sau ale mele; în joc era o chestie de principiu și interesul partidului muncitorilor, așa cum îl înțelegeam. Am trecut printr’unul din cele mai penibile momente din viața mea.

Pentru a putea fi explicată și bine pricepută această măsură atât de aspră, luată împotriva unui fruntaș al mișcărei socialiste, cum a fost C. Mille, voi pune sub ochii cititorului două fapte, din cari se va putea lămuri până la ce limite se duceau atunci în partidul muncitorilor cele două imperative: disciplina de partid și calea legală.

Vorba cu care se adresau membrii partidului muncitorilor unul altuia — indiferent de starea lor socială — era termenul consacrat și aproape obligator de „prietene”. Prietenul Nădejde, prietenul Morțun, prietenul Pițurcă, prietenul Edelstein, etc. In raporturile oficiale între membrii partidului, conducerea acestuia ținea cu gelozie ca acest termen să indice situațiunea consacrată în sânul partidului muncitorilor.

Un exemplu: la fiecare congres al partidului, consiliul său general adresa un raport asupra activității materiale și morale a partidului în cursul anilor precedenți.

La congresul al IV-lea din 1897 extrag din raportul consiliului general următorul paragraf:

„La 25 Aprilie (1893) au început o serie de conferințe la club, cu plată. Intre alții cari au ținut câte o conferință, au fost și prietenii Nădejde, Morțun, Gherea și d-nii Mille, A. Bacalbașa și Caragiale”.

Sublinierile sunt ale mele. Nădejde, Morțun, Gherea erau prietenii; Mille, A. Bacalbașa și Caragiale erau domnii. E drept, Caragiale nu a fost niciodată prieten, căci el nu a fost niciodată în partid; dar Mille și A. Bacalbașa, cari în 1893 când au ținut conferințele, erau prietenii, în 1897, data raportului, deveniseră domnii.

Un al doilea fapt.

In anul 1893, I. Nădejde traduce și tipărește la Iași o broșură. Broșura poartă pe copertă frontispiciul:

„Biblioteca partidei social-democratice a muncitorilor din România No. 1”.
MANIFESTUL SOCIALIST
DE
KARL MARX și FRIEDRICH ENGELS
cu portretele autorilor și un adaus despre
revoluția și tactica revoluționară
de
I. NĂDEJDE

Dacă deschidem această broșură și după ambele prefețe dăm peste textul lucrării, citim cu surprindere următorul titlu: „Manifestul partidului comunist”.

Pentru a lămuri și mai bine acest studiu social-comunist, autorii în prefața lor scrisă în 24 Iunie 1872 spun:

 

„Liga comuniștilor, o asociație internațională de muncitori, care în împrejurările de atunci, se înțelege că nu putea fi decât secretă, însărcină în congresul ținut în 1847 la Londra, pe subsemnații, cu compunerea unui program al partidei, amănunțit, practic și teoretic și menit să fie publicat…”

 

Acest manifest se termina cu următoarele fraze lapidare, care au rămas îndreptarul acțiunilor socialiste de pretutindeni pentru multă vreme:

 

„Comuniștii nu vor să-și ascundă vederile și planurile lor. Ei spun pe față că scopurile lor nu pot fi atinse decât prin răsturnarea silnică a oricărei alcătuiri sociale de până acum. Tremure deci clasele stăpânitoare înaintea unei revoluțiuni comuniste! Proletarii n’au de pierdut decât lanțurile. Ei au o lume de câștigat.

Proletari din toate țările, uniți-vă.

Karl Marx și Fr. Engels

 

Ion Nădejde era înainte de toate un om de știință. Poseda o vastă și solidă cultură în foarte multe și variate domenii. Pe de altă parte, el era — împreună cu C. Dobrogeanu-Gherea — un teoretician al mișcărei socialiste dela noi. Ca atare, Nădejde nu putea să nu pună la dispozițiunea și a socialiștilor, dar și a intelectualității burgheze, această mare operă a lui Marx și Engels. El deci a tradus-o în românește. Nădejde, însă, în anul 1893, era în plină aplicare a nouilor lui orientări tactice. Sclav al politicei de „cale legală” impusă de situațiunea specială socialo-politico-economică a țării noastre; apărător al nouilor orientări ale social-democrației germane bazate pe studiile recente ale lui K. Kautski și pe programul dela Erfurt, Nădejde nu putea să dea publicității acel manifest fără să provoace o desorientare și o tulburare în spirite. De aceia el — consecinte cu el însuși — într’un „Adaos” ce urma textul manifestului și sub propria lui semnătură începe cu aceste rezerve:

„Manifestul comunist e bun pentru studiu, nu pentru propagandă elementară (sublinierile sunt ale lui Nădejde). Pe cât de rău ar fi să nu-l avem tradus, tot pe atâta de rău ar fi dacă l-am lua ca îndreptătoriu astăzi și anume în România. Acuma trebue să ne fie călăuză alt manifest, explicarea programului dela Erfurt făcută de K. Kautski, iar manifestul comunist să-l studiem pentru ca să cunoaștem istoria social-democrației internaționale”.

Și astfel a ieșit partidul (sau partida, vorba lui Nădejde) din încurcătură.

***

Teoria „tacticei legale” era aplicată pană la ultimele ei consecințe. Păzirea Constituției și a legilor în vigoare, era un imperativ așa de categoric, încât partidul social-democrat făcea concesiuni destul de importante din ideologia socialistă.

Astfel a fost cu forma de guvernământ în țara noastră. Deși partidul social-democrat de pretutindeni era protivnic formei de guvernământ monarhice și urmărea ca un ideal al ei forma republicană, la noi în țară — din pricina condițiunilor speciale — partidul muncitorilor a renunțat la acest postulat din programul său teoretic și a admis fără nici o discuțiune forma de guvernământ a monarhiei constituționale. Niciodată — nici în presa lui, nici în întruniri — partidul muncitorilor nu a pus în discuțiune nici forma monarhică și nici persoana regelui.

In această privință cred util să reproduc aci un articol editorial apărut în „Lumea Nouă” din 13 Decembrie 1898, sub propria semnătură a lui I. Nădejde.

E poate unul din cele mai frumoase elogii ce s’au adus vreodată regelui Carol I, și acest elogiu este cu atât mai valabil cu cât are marele merit de a fi fost cu totul dezinteresat.

Iată acel articol:

 

SOCIALIȘTII ȘI REGELE

Sunt foarte ciudați oamenii în ziua de azi! Dacă ne-ar fi văzut dușmani ai regelui, înjurându-l fără odihnă la fiecare ocazie și găsindu-l vinovat de tot ce se petrece în țara aceasta, de sigur că n’ar fi fost mulțumiți și ne-ar fi înjurat. Acuma însă, când ne aud spunând că regele Carol a fost un nespus noroc pentru România și că noi suntem convinși, că fără dânsul țara n’ar fi făcut pașii ce-a făcut cu dânsul pe calea propășirei, tot nu sunt mulțumiți și tot ne înjură.

„Auzi d-ta! socialiști și să nu fie dușmani regelui, reginei și dinastiei?!” Și-au făcut oamenii odată pentru totdeauna un model de socialist și dacă noi nu semănăm cu acela, nu găsesc cuvinte să ne acuze mai rău.

Am arătat de atâtea ori că în prefacerea societății omenești nu se pot întâmpla salturi. Am dovedit că este o vreme din istoria popoarelor când domnia unor regi înțelepți a fost neapărat de nevoe și folositoare. Propășirea ce s’a facut sub dânșii nu putea fi înlocuită, sau căpătată în alt mod.

Astfel s’a întâmplat la noi și oamenii dela 48 au fost destul de înțelepți pentru a vedea că țara noastră are nevoe de-un domn străin, nu de un domn pământean. Au înțeles că un domn pământean ar fi avut rude și cuscri de ajutat, de vârît în slujbe grase, de părtenit în toate împrejurările. Au înțeles că în potriva unui rege pământean s’ar fi închegat ușor și repede o partidă de nemulțumiți, cari ar fi răsturnat pe regele vechiu și ar fi adus în locu-i altul și apoi lucrurile s’ar fi petrecut tot așa cu cel nou.

Ceeace s’a întâmplat la 1866 domnitorului Alexandru Ioan Cuza s’ar fi întâmplat și urmașului lui, dacă în loc să fie un prinț german din familia Hohenzollern ar fi fost un Sturdza, un Ghica, un Știrbei, Bibescu, Cantacuzino, sau ori cum l-ar fi chemat.

Țara fiind vecinic frământată de luptele pentru tron, străinătatea n’ar fi avut încredere în noi și banii n’ar fi curs aici cu milioanele și n’am fi putut să ne ridicăm la starea în care ne aflăm acuma în privința armatei, fortificațiilor, drumurilor de fier, școlilor, coinerțului și industriei.

Mai mult, partidele cari s’ar fi luptat de la tron ar fi alergat la vecini: am fi avut un candidat la domnie sprijinit de Ruși, altul de Nemți și așa mai încolo.

Ne-ar fi fost peste putință să ajungem țară independentă, neatârnată de vecini și în stare a ne alipi de acei a căror alianță ne e mai folositoare și mai asigurătoare pentru viitor.

Regele Carol era cunoscut încă din tinerețe, în Germania, ca având idei înaintate, liberale, și pentru aceasta nici nu era bine văzut de familie. Aci în țară a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a slăbi apucăturile sălbatice ale partidelor și nu trebue să-l judecăm numai după ceeace a putut face, ci și de pe ceea ce-a căutat să facă și n’a putut din pricina relei voinți a partidelor noastre politice, cari, după vremuri s’au perindat la putere.

Regele a arătat pe moșiile coroanei ce poate face un proprietar cu oarecare durere de inimă pentru săteni. Nimeni nu va tăgădui că pe moșiile coroanei și pe ale regelui țăranii au ajuns la o stare vrednică de laudă. Nu se poate zice că pe acele moșii erau împrejurări mai priitoare țăranilor chiar de mai înainte, căci cele 12 moșii ale domeniului se află atât la șes cât și la munte, atât în Moldova cât și în Muntenia și pretutindeni țăranii au să mulțumească c’au avut de proprietar al moșiei pe regele Carol, în loc de a avea pe un proprietar român oareși-care. Același lucru e pentru moșiile, cari și le-a cumpărat regele în felurite părți ale țărei și unde, de asemenea, țăranii trebue să se vadă fericiți c’au intrat pe mâna regelui și nu pe a unui alt proprietar.

Nu vroim să zicem prin aceasta, ferească sfântul, că regele ar fi socialist, dar putem spune că e un om civilizat și care știe a-și împăca interesele sale cu interesele țăranilor, făcându-i pe aceștia a sta mai bine, fiindcă au de lucru și deci de câștigat și iarna și vara.

Un lucru iarăși foarte însemnat e că regele a fost totdeauna pentru dezlegarea chestiei evreești așa cum s’a dezlegat în toată lumea civilizată. Regele a înțeles că e o rușine pentru România de a ținea atâtea zeci de mii de cetățeni folositori țărei într’o stare înjositoare.

Nu știm dacă regele cunoaște starea Evreilor înainte de 1864 în această țară și dacă știe că la noi Evreii pământeni au fost dezbrăcați de drepturile ce le aveau. Evreii pământeni — și numărul acestora era însemnat — erau socotiți ca adevăraji cetățeni ai acestei țări și aveau drept de a alege și de a fi aleși în consiliele comunale, dacă aveau cutare sau cutare venit pe an sau teșcherele de învățătură. Aceste drepturi ale Evreilor au fost nemicite de guvernele cari s’au urmat și astăzi Evreii pământeni se văd socotiți ca străini, alungați din școli și prigoniți.

Regele a stăruit necontenit pentru dezlegarea chestiei evreești, căci a înțeles că pentru a face din România o țară civilizată, e nevoie să înceteze oarba prigonire in contra Evreilor.

Intre meritele mari ale regelui se va socoti întotdeauna și acesta că a fost mai înaintat în idei decât consilierii săi.

Se’nțelege, nu putem arăta aci tot ce-am avea de spus cu privire la rolul însemnat și civilizator pe care l-a jucat regele Carol la noi în țară. Cu altă ocazie vom vorbi mai pe larg. Ne mulțumim însă spune că dacă e un om în țara asta, care să fi meritat mai puțin atacurile îndreptate în contra lui — acesta e regele. Căci dânsul a bine meritat de la democrație nu numai pentru binele ce l-a făcut, ci și pentru răul ce-a împiedecat să se facă.

Ioan Nădejde

 

Cât de juste erau aprecierile lui I. Nădejde asupra sentimentelor democratice ale Regelui Carol I și cât de întemeiată era nădejdea pe care fruntașul socialist o punea în spiritul de înaltă dreptate al Suveranului, o dovedește următorul fapt.

Partidul muncitorilor a întreprins încă din anul 1894 o susținută campanie împotriva bătăici în armată. Această campanie a durat câți-va ani. Ea a făcut și obiectul unei moțiuni speciale votată de congresul II după propunerea lui A. Bacalbașa. După încetarea acelei campanii — și anume, cum era și firesc, după trecerea unui timp dela încetarea ei — regele Carol I a dat un Ordin de Zi pe armată, sub No. 11 din 10 Mai 1902, în următorul cuprins:

 

Ostași,

Este un pătrar de veac, de când armata Mea a arătat pe câmpul de răsboiu vitejia și vrednicia ei.

De atunci și până în ziua de astăzi, ea nu s’a mulțumit cu laurii câștigați în bătălii. M’am încredințat din inspecții, din relațiile cu corpurile ofițerești și din manevre, că s’a muncit, că s’au făcut progrese neîndoioase și că armata este pregătită pentru momentul când țara va avea iarăși nevoie de dânsa. Am ales dar această zi de sărbătoare și de glorioasă amintire pentru a da conducătorilor scumpei Mele Armate, ca semn de recunoștință pentru munca desăvârșită și de îndemn pentru munca viitoare, următoarele directive:

1. Conducerea răsboaclor și luptelor moderne se întemeiază pe instrucția individuală a ofițerilor, a gradelor inferioare și a soldaților, precum și pe hotărârea și inițiativa conducătorilor de trupă.

Pentru a lucra în această direcțiune am hotărât a se da de acum înainte comandanților de unități, responsabili de formarea inferiorilor încredințați lor — adică în general șefilor de corp de orice armă și în special comandanților de companii, de escadron și de baterie — libertate în alegerea mijloacelor pentru instrucția și educația teoretică și practică a trupei, ce stă sub comanda lor, fixându-se numai principiile de urmat și termenele perioadelor de instrucție.

Cel mai bun corp de infanterie va fi acela, care după mai multe zile de marș va rămânea neslăbit în puterea sa; care se va desfășura mai repede; care se va arăta mai cu dibăcie în luptă; care va fi cel mai bun la tragere.

Cel mai bun corp de cavalerie va fi acela, care se va obicinui a străbate distanțe mari, ajungând la destinație cu caii în stare de a intra în luptă; care va fi format mai mulți călăreți deștepți pentru serviciul de recunoaștere și de cercetare.

Cel mai bun corp de artilerie va fi acela, care se va mișca cu mai mare repeziciune, care va observa mai exact și va trage cu toată preciziunea.

Datoria trupelor technice va fi de a rămânea la curent cu toate inovațiunile moderne.

Comandanții de corp de armată, de divizie și de brigadă vor da cea mai mare importanță serviciului de tragere și vor veghea ca el să ocupe trupele în tot cursul anului, iarna ca și vara. La diferitele și desele lor inspecțiuni, ei se vor convinge mai cu seamă de rezultatele instrucției practice pe câmp și de modul cum comandanții de unități mai mici instruesc și conduc trupele lor. Ei se vor încredința de aproape despre mersul exercițiilor și marșurilor și de ținuta oficerilor la exerciții, la prezentare și la paradă, despre progresul administrației și a cunoscințelor sciințifice și teoretice.

Cer de la toți ofițerii cunoștinți profunde și solide, depărtate de superficialitate.

2. Disciplina este temelia armatei. Ea se reazămă pe dreptate, pe nepărtinire, pe iubirea și încrederea reciprocă a superiorilor și a inferiorilor, pe arta de a porunci clar și cu chibzuială. Să se excludă dar ideea, că severitatea aspră poate ajunge la adevărata disciplină.

Doresc prin urmare ca în aplicarea pedepselor disciplinare la oficeri și la trupă, să se aibă în vedere următoarele principii:

— Pedeapsa să nu fie răzbunătoare, ci îndreptătoare;

— Fiecare greșală să fie pedepsită numai cu o singură pedeapsă, morală ori materială;

— Se va avea totd’auna în vedere caracterul acelui care se pedepsește și împrejurările cari au dat naștere greșelei;

— La casuri neînsemnate și la acei cari nu au avut încă nici o pedeapsă, se va începe cu pedepse mici;

— Se va pune o deosebită băgare de seamă în aplicarea pedepselor oficerilor, având în vedere posițiunea lor socială și prestigiul lor milităresc.

— Doresc ca lovirea să dispară în fine cu desăvârșire din armata Mea.

Acest ordin de zi se va da la cunoscința tutulor trupelor și comandamentelor.

Insărcinez cu punerea lui în aplicație pe Ministrul Meu, Secretar de Stat la Departamentul de Răsboiu, care ’Mi va raporta în ziua de 10 Mai 1903 despre modul, cum acest ordin s’a executat.

Dat în București, în 10 Maiu 1902.

(ss) CAROL

Ministrul Secretar de Stat la Departamentul
de Răsboiu ad interim, (ss) D. A. Sturdza.
(„Monitorul Oastei”, No. 24 din 10 Maiu 1902).

 

Trecând peste dispozițiunile de ordin technic militar, subliniem două dispozițiuni:

1) Grija delicată pe care suveranul a arătat-o pentru chipul cum trebuiau aplicate pedepsele ofițerilor: „Având în vedere poziția lor socială și prestigiul lor milităresc”.

2) Dorința expresă „ca lovirea să dispară în fine cu desăvârșire din Armata Mea”.

Notez și subliniez că acest Ordin de zi regal a fost contrasemnat, ca ministru de Război, de D. A. Sturdza, șeful partidului național-liberal, partid în care intelectualii socialiști — „pătura cultă” — erau trecuți, de mai bine de doi ani — după cum se va vedea din expunerea ulterioară din aceste „Pagini”.

***

Să ne întoarcem însă la retragerea lui C. Mille din partid.

Pe vremurile acelea s’a căutat să se acrediteze versiunea că aspra măsură aplicată de congres lui C. Mille ar fi fost rezultatul temerii de concurența bănească pe care ziarul „Adevĕrul” o putea face ziarului „Lumea Nouă”, oficiosul partidului muncitorilor. Chestiunea pusă astfel, redusă la o meschină ceartă de tarabă, scobora mult sensul moral al actului. Dar lucrul nu era exact. Am arătat mai sus care era, în speță, înțelesul și întinderea cuvântului „concurență”.

Regretabil este că conducerea partidului muncitorilor, ascultând de anumite sugestiuni și dornică să evite aruncarea în publicitate a unor neînțelegeri interne, nu a publicat în ziarul său „Lumea Nouă” desbaterile congresului al III-lea în partea privitoare la chestia Mille. Nu numai atât: nici în broșura ce se tipărea după fiecare congres și care de fapt s’a tipărit și după congresul al III-lea, nu s’au reprodus toate desbaterile acestui congres, contrar de cum s’a practicat pentru absolut toate celelalte congrese.

Evident că formal s’a pus chestiunea pe călcarea unei hotărîri; dar realitatea a fost că acel act însemna rezolvirea unui conflict între două concepțiuni deosebite.

Nu încape îndoială că și acea concurență a unui ziar bine scris — în majoritate de elemente socialiste — și foarte răspândit în public, cum era „Adevĕrul”, a intrat ca un element de judecată în hotărîrea congresului. Dar precumpănitoare a fost partea politică: acțiunea personală socialistă a lui C. Mille, protivnică tacticei admise de partidul muncitorilor.

Pentru a da încă o dovadă a acestui lucru, voi reproduce din ziarul „Lumea Nouă” din 1 Februarie 1896, o scrisoare semnată P. Crăinciuc, colaborator la vechea „Munca”.

Din această scrisoare, publicată sub titlul Reapariția „Muncii”, se poate vedea că sub directiva și auspiciile lui C. Mille a reapărut ziarul „Munca”, mai înainte fost organ oficios al conducerii partidului muncitorilor și care ziar de astă dată, în noua lui ediție, începe o campanie viguroasă în potriva conducerii partidului.

Mai întâiu iată cuvântul introductiv al redacției „Lumei Nouă”:

„Prezentul articol a fost trimes spre a se insera în noua „Munca" unde toate părerile au loc. A fost respins sub cuvânt că e înjurios, plin de personalități.

Il publicăm noi, întâi pentru că suntem perfect de acord cu cele cuprinse într’însul și al doilea pentru a se vedea de toată lumea cum articole destul de obiective sunt refuzate de redacția nouei Munca sub falaciosul pretext că sunt înjurioase, îndată ce nu convin lacticei urmate de pseudogruparea de la Munca-Usurpată”.

Iată acum și textul scrisorii:

 

Reapariția unui ziar intitulat Munca, titlu atât de scump muncitorimei române, a dat loc la multe nedumeriri. Și de oarece „coloanele Muncei sunt deschise oricărei păreri”, sper că mi se va permite și mie să spun aci câteva vorbe, deși nu mă bucur în partid de autoritatea morală cerută de d. Sacâz.

Partidul e în ruină, zice d. Sacâz. Nu-i vorbă, e o ușurință să arunci afirmări de astea, când n’ai nici umbră de statistică. Dar să admitem că e așa, să admitem că „numărul nemulțămiților cu actuala conducere a partidului crește”. Urmează oare de aci necesitatea unei grupări a parte și a unui jurnal deosebit? Eu cred că prea sperioșii cari au văzut pieirea partidului în câteva certuri regretabile, ar îndrepta mult mai lesne starea lucrurilor rămânând în organizație și propunând reforme în acest sens.

Și deja din afirmația d-lui Sacâz că „a găsi în activitatea cutărei sau cutărei persoane pricinile dureroasei priveliști pe care ne-a înfățișat-o partidul anul trecut, înseamnă a judeca naiv și superficial” și că „desbinările prin cari am trecut sunt o urmare fatală a terenului falș pe care s’a pus la noi agitația socialistă” — deja din această afirmație, rezultă că „o discuție senină și sinceră” în sânul partidului, a cărei urmare ar fi schimbarea terenului, ar pune capăt neînțelegerilor.

Tot prin discuție, în sânul partidului, s’ar putea ajunge la o înțelegere cu privire la un nou mod de redactare al Lumei Nouă, dacă în adevăr e nevoe de un nou mod; iar cât despre ideea că Lumea Nouă trebue să rămâie un ziar independent, îmi pare cel puțin curioasă.

Dacă viitorii rezolvatori ai crizei ar bine-voi să colaboreze la Lumea Nouă în loc să scoată ziare săptămânale cu titluri uzurpate, fapta ar fi mai cu adevărat socialistă, cred.

Dar… nu reformarea partidului e intenția întemeietorilor Muncei, ci formarea unui nou partid, și cea mai bună dovadă ne-o dă d. Mille prin următoarele cuvinte, din articolul La lucru: „Prima chestiune care se pune, este de unde să începem lupta? Probabil că tot de-acolo de unde am început-o acum zece ani, când etc.” Cu alte cuvinte, vreți să lăsați mișcarea care trăește de 15 ani și să începeți alta; de ce n’o spuneți pe față și umblați cu rezolvirea crizei din partid? Tot atât de falș este că aveți să fiți obiectivi și dovada ne-o dă tot d. Mille, care vorbește de fostul partid socialist. Obiectivizm e ăsta, să tăgăduești existența unui partid, pentru simplul motiv că nu mai faci parte dintr’însul? Ori obiectivizm e ăsta să insinuezi că partidul se ferește să-și afișeze internaționalizmul, cum susține d. Sacâz? Și apoi în chestia evreiască de ce vă puneți sub protecția vechei Munca, când știut este că aceasta din urmă avea aceleași păreri ca și Lumea Nouă?

Curios e că obiectiva Munca, acea Muncă doritoare de a rezolvi criza, întinde mâna Luminei, revistă care, după ce a înjurat și atacat în mod foarte puțin obiectiv pe conducătorii socialiști, declară în ultimu-i număr (în articolul Nu ’mpărate!) că n’ar vrea doamne ferește, să ajungă la o înțelegere cu partidul, de oarece se află bine-merci în dizidență.

Extrem de uimitoare e concentrarea de „varietăți” de la Munca. D. Mille a combătut altă dată ideile de azi ale d-lui Brănișteanu, iar d. Brănișteanu e reprezentantul Luminiștilor, cari cereau neapărata escludere din partid a d-lui Mille; d. Zosin a fost luat de spate de către d. Mille și dat afară din „Clubul Muncitorilor”, iar d. Mușoiu a fost esclus din partid sub aprobarea tuturor socialiștilor y compris d. Sacâz. Și azi, iată-i grupați pe toți, cu planul de a reîncepe „ca acum zece ani”, fără să ne fi arătat și nouă care le e programul comun, — dacă au vre-unul — sau dacă prin schimbarea sentimentelor — ceea ce nu-i o crimă — au ajuns cumva la aceleași principii. Adică cum? Să fim noi la dispoziția unor oameni, cari azi se înjură și se decretează reciproc anarhiști, ciocoi, primejdioși etc. și mâne umblă la braț!

Mă opresc aci, în speranța că cei în drept vor binevoi a publica aceste rânduri și că mai ales își vor da osteneala de a spune ceva în chestiile ridicate de mine.

P. Crăinciuc
colaborator la vechea „Munca”.

 

Adaug, ca amănunt mai mult sau mai puțin… picant, faptul că sub pseudonimul atât de rutenesc „Crăinciuc” se ascundea Const. Graur, colaboratorul de mai târziu al lui Mille la „Adevĕrul” și astăzi urmașul lui la direcția aceluiași ziar.