Mișcarea socialistă/Capitolul 8
CAP. VIII
DOUĂ CONCEPȚIUNI TACTICE
SE CIOCNESC
CALEA LEGALĂ. — CALEA REVOLUȚIONARĂ
Am arătat în capitolele precedente că începuturile mișcării socialiste din București au fost profund impregnate de un pronunțat colorit revoluționar-anarhist.
Prin venirea în București a lui I. Nădejde din Iași și preluarea de el a conducerii mișcării, aceasta a fost fundamental revizuită și în locul ideologiei revoluționare extrasă din teoriile lui Karl Marx s’a instaurat ideologia „Căii legale”, a luptei politice în conformitate cu condițiile socialo-politice potrivite gradului de dezvoltare a țării noastre și conforme cu nouile teorii ale lui Karl Kautski și a programului social-democrat adoptat la congresul din Erfurt.
Această nouă lozincă adusă și aplicată cu toată vigoarea de I. Nădejde, cu sprijinul necondiționat al fruntașilor mișcării precum: C. Dobrogeanu-Gherea, V. G. Morțun, Al. Radovici și alții, s’a manifestat în chip impresionant în mai multe împrejurări.
Desigur că opera întreprinsă de Nădejde a fost excesiv de grea. A schimba ideologia cu mentalitatea unor propagandiști, cari au acționat timp îndelungat în tactica revoluționară, nu era un lucru tocmai ușor. Dacă totuși a reușit în această grea întreprindere e că a avut un sprijin de primă mână mai ales în C. Dobrogeanu-Gherea, care alături de Nădejde era teoreticianul mișcării.
Care erau în această privință părerile lui Gherea din vremea aceia?
Imi permit să reproduc aici o scrisoare pe care C. Dobrogeanu-Gherea mi-a adresat-o la Galați în anul 1893, în privința procesului evolutiv în progresul omenirii. Scrisoarea este inedită și prezintă, cred eu, un interes istoric destul de important:
- Prietene,
Am primit scrisoarea ta, dar n’am putut să-ți răspund — am fost la București. Nu știu ce cărți să-ți recomand. Sunt așa de multe încât e un embarras de richesse, dar toate au o relație mai mult indirectă cu subiectul d-tale. Direct tratează această chestie doar Reclus în broșura lui: „Evoluție și Revoluție”, care e tradusă în românește. Afară de aceasta d-ta ai prea puțin timp și nu știi nemțește în care limbă am câte o carte care atinge subiectul ce vei trata. Un schelet nu pot să-ți dau printr’o scrisoare — asta te-ar încurca mai mult; ideia însă principală a conferinței trebue să fie că în lumea anorganică, organică și socială există o evoluție continuă; revoluțiile însă nu există ca ceva deosebit ci sunt cazuri speciale aceleeași evoluții. Aceste cazuri speciale a evoluției, — revoluțiile — se deosebesc pentru noi prin mai marea lor intensitate, violența procesului evolutiv și altele. Dar aceste deosebiri sunt absolut relative și revoluțiile, în definitiv, rămân cazuri a evoluției ca orice alt caz, deci sunt ca orice alt caz evolutiv absolut necesare și inevitabile. Revoluțiile în societate se caracterizează prin faptul schimbării adânci a structurii economice: cu cât însă aceste schimbări sunt mai complexe cu atât revoluțiile trebue să fie mai largi și mai pașnice. Revoluțiile nu implică de loc violența și vărsarea de sânge. Pot fi revoluții foarte mari săvârșite foarte pașnic, astfel e revoluția săvârșită de noi românii prin trecerea din iobăgia feudală în burghezism capitalist. Revoluția socială modernă care se pregătește acuma, tocmai prin faptul că e atât de complexă are toate șansele să fie relativ pașnică. (In această privință vezi două foiletoane în „Lumea Nouă”, cari rezumează Conferința mea despre „Tactica noastră”). In privința teoriei evoluției consultă pe Spencer, mai ales Premiers principes. Guțu mi se pare a ținut o conferință în această privință, consultă-l pe el. La bal nu știu dacă voi veni; voi căuta însă să viu. Sunt tare ocupat și necăjit și nu tocmai sănătos. Salutări frățești tuturor prietenilor.
Te îmbrățișez, al d-tale
C. Dobrogeanu-Gherea
P. S. Căutați de faceți tot ce e posibil pentru gazetă. Să nu uitați că obrazul subțire se ține cu cheltuială și o gazetă bună idem.
I. Nădejde a lămurit la rândul său procesul evolutiv al societății și necesitatea tacticii legale în țara noastră, într’o cuvântare pronunțată la Congresul II al partidului ținut în Aprilie 1894. Extrag:
„Cuvântul de revoluție are mai multe înțelesuri. Noi suntem revoluționari ca puiul de găină, care nu sparge oul decât atunci când a ajuns la deplina lui desvoltare. Revoluția trebue să urmeze întotdeauna unei evoluții. La noi în țară trebuie să mergem numai pe cale legală, deoarece Constituția noastră este foarte liberală și îngădue evoluția societății. Ințeleg tactica violentă revoluționară în Rusia, nu însă la noi. Când noi vom ajunge destul de tari pe calea constituțională, când noi vom alcătui legile, dacă burghezia ar căuta să ne sdrobească atunci dânsa va eși din legalitate și vom ști s’o punem la locul ei. Dealtmintrelea cu cred că trecerea la societatea socialistă se va face la noi mai târziu decât în Apus, din pricină că evoluția capitalistă a societății noastre a întârziat”.
Grație tenacității lui, Nădejde a reușit să aducă la „Calea legală” elementele cele mai revoluționare. Un exemplu: Tony Bacalbașa prin temperamentul lui impetuos, în toată structura lui impulsivă, era un element revoluționar prin excelență. Totuși, contactul intim cu I. Nădejde l-a adus la revizuirea părerilor lui. Astfel la Congresul II al partidului ținut în Aprilie 1894 iată ce a spus într’o cuvântare a lui:
„Noi trebue să insistăm cu atât mai mult asupra căii legale, cu cât avem a face cu un guvern care calcă Constituția fără nici un scrupul, cum s’a întâmplat zilele trecute la Galați, unde s’a oprit manifestația de 1 Mai fără nici un motiv legal. Să arătăm că noi suntem singurul partid în țară care cerem păzirea legilor. Și apoi, ce însemnează aceasta vecinică fanfaronadă cu cuvintele de revoluții și revoluționari?
Eu cred, cu Liebknecht, că revoluțiile se fac, iar nu se spun”.
Intr’un editorial din ziarul „Lumea Nouă” din 17 Martie 1895, Anton Bacalbașa își termina articolul său astfel:
„Și iată de ce noi sfătuim pe amicii noștri de pretutindeni să imiteze exemplul nostru și să vadă în tihnă de organizarea muncitorilor, fără să se înspăimânte de piedicele scăpaților din balamuc.
Rămânem statornici tacticei legale, și constatăm că în ziua când un guvern își impune mijloacele extra legale, el își descoperă putregiunea”.
Cu prilejul serbării socialiste a zilei de 1 Mai st. n. 1895 guvernul de atunci (conservator) printr’un jurnal al Consiliului de miniștri (ce însemnătate începuse să se dea mișcării socialiste!), a interzis manifestația pe străzi.
Partidul muncitorilor din București în vremea aceea era în plină putere. Cu prilejul acestei serbări cu câțiva ani consecutivi în urmă, el a putut să adune la aceste manifestațiuni de fiecare dată câte 10—12.000 de participanți. In fața acestei nelegale opřeliști, partidul era în stare să reacționeze și să provoace — dacă ar fi voit — un grav conflict de stradă.
Nu a făcut-o. Cuvântul de ordine: „calea legală” l-a împiedicat.
A dat însă un manifest publicat în ziarul „Lumea Nouă” din 15 Aprilie 1895 pe care îl transcriu aci:
- MUNCITORI,
Mărețele și liniștitele voastre manifestațiuni, cu prilejul serbătorirei zilei internaționale a muncei, 1 MAIU, din anii trecuți, au înspăimântat pe reprezentanții stăpânitorilor voștri.
Când — zeci de mii — parcurgeați străzile desfășurând cu mândrie drapelele revendicărilor voastre, — reprezentanții stăpânitorilor au putut aprecia înțelepciunea, vrednicia și conștiența voastră de clasă.
Și tocmai pentru că devenise prea vie dovada virtuților voastre, regimul care deține astăzi puterea a hotărît ca anul acesta să împiedice pacinica voastră manifestare.
Un regim care și-a făcut piedestal din trupurile țăranilor împușcați, care e stropit cu sângele văduvelor și fecioarelor maltratate cu atâta sălbătecie în ultimele răscoale — regimul boierilor hrăpăreți și al renegaților de rând, calcă în picioare Constituția țărei și amenință cu forța armată manifestația proectată de voi.
In numele întregei muncitorimi din România înfierăm cu toată energia această sfâșiere a libertăților noastre constituționale.
- MUNCITORI,
In fața înțeleptei și impunătoarei voastre manifestațiuni, guvernul opune baioneta și gloanțele.
Să nu ne lăsăm seduși de provocările lor. Să evităm prin prudența noastră spectacolul ce vor să ofere stăpânitorii: măcelărirea poporului, de către chiar fiii lui cei mai voinici!
Să dovedim înc’odată cine sunt acei ce calcă legile, cine sunt resvrătitorii! Prea scumpe ne sunt viețile proletarilor din România pentru ca, prin îndemnul nostru, să le expunem baionetelor și gloanțelor stăpânitorilor!
- MUNCITORI,
Consiliul general al partidului social-democrat al muncitorilor din România, în care v’ați pus toată încrederea, contramandează deci manifestația publică de 1 Maiu și vă invită la serbătorirea acestei zile scumpe proletariatului, prin petrecerea câmpenească din
care se va face Duminecă, 16 Aprilie 1895.
- Trăiască 1 Maiu!
- Trăiască Social-democrația internațională.
Consiliul general: Ioan Nădejde, Al. Ionescu, I. Tabacovici, I. T. Banghereanu.
Lucru interesant de notat, după cum relatează ziarul „Lumea Nouă” din acea zi, în consiliul de miniștri ținut sub președinția lui Lascăr Catargiu, ministrul Take Ionescu a fost pentru interzicerea manifestației, în vreme ce ministrul P. P. Carp a fost pentru lăsarea ei liberă!
Manifestația nu s’a făcut[1]. Iar în ziua aceea s’a scos un număr special din ziarul „Lumea Nouă” cu articole semnate de: C. Dobrogeanu-Gherea, Al. G. Radovici, Sofia Nădejde, Alastor, Anton Bacalbașa, Traian Demetrescu, A. Steuermann, I. Nădejde, C. D. Anghel, L. Gârbea (Gh. Nădejde), I. Teodorescu, G. D. Pencioiu, N. Bradu (probabil D. A. Teodoru), St. Crăciun (S. Grossmann), I. Radu, etc.
S’au găsit socialiști români cari să dezaprobe atitudinea prudentă a direcției partidului. Mai interesant — și mai ciudat — este că asemenea glasuri s’au putut auzi și la clubul socialiștilor germani din București. Ecoul lor a pătruns până și în „Vorwaerts” din Berlin, oficiosul social-democrației germane, condus de bătrânul revoluționar Wilhelm Liebknecht. Atunci Ioan Nădejde a trimes lui „Vorwaerts” un articol scris de el direct în nemțește — Nădejde scria cu ușurință în mai multe limbi — articol în care a explicat perfect chestiunea.
In „Facla” dela 23 Aprilie 1911, Const. Graur, polemizând cu Ioan Nădejde, se ocupă de acest articol din „Vorwaerts” și citează următorul pasagiu:
„Duminică 4 Maiu ținurăm în teatrul Dacia o întrunire, ca să protestăm în contra interzicerii manifestației. Au fost de față mai bine de 2500 persoane, adică maximul ce putea cuprinde teatrul, cu cea mai mare înghesuială.
„Președinția o avu Sofia Nădejde; și oratorii partidului au fost: I. Atanasiu din Galați, G. Diamandy, Anton Bacalbașa și subsemnatul.
„S’a votat o viguroasă rezoluție, care condamnă cu asprime măsurile guvernului, cere desființarea legii expulzărilor și îndeamnă stăruitor pe toți iubitorii de libertate să intre în rândurile social-democrației și să lupte pentru cucerirea votului universal.
„Legea expulzărilor, trebuie să adaug, lovește și pe toți evreii, chiar și pe cei cari nu aparțin altui stat și cari, în ce privește sarcinile și datoriile, sînt perfect egali cu românii.
„Se înțelege dela sine că organul nostru cotidian n’a lipsit să protesteze în contra ilegalității autorităților și să vestejească manoperele reacționare ale guvernului.”
Const. Graur a reprodus numai pasagiul acesta, pentru că numai de el avea nevoie în polemica pe care o făcea în acel moment. Dar articolul lui Nădejde conține și alte lucruri interesante. Așa, relevând faptul că „liberalii burgheji” n’au venit la întrunire, constată că totuși presa liberală a protestat în potriva opririi manifestației socialiste de 1 Maiu. Pe de altă parte, Nădejde nu relevează faptul că deputații liberali, prin glasul lui Ioan Lecca și printr’al lui Delavrancea, au protestat și dela tribuna Camerii în potriva acelei opriri; probabil că faptul s’a produs după ce Nădejde își expediase articolul.
Lucrul principal însă în articolul din „Vorvaerts” este demonstrația pe care o face Nădejde — și pe care, de sigur, social-democrații germani au înțeles-o perfect — că socialiștii români sunt obligați nu numai să se ție dânșii în limitele celei mai stricte legalități — aceasta era o dogmă intagibilă — dar și să se ferească de cursa pe care un guvern reacționar s’ar încerca să le-o întindă, abătându-se el cu procedeie samavolnice asupra lor, spre a-i scoate din calea lor normală. In această privință, afară de rare și cu totul întâmplătoare excepții, toți conducătorii mișcări erau de acord.
Dar tactica „căii legale” nu era susținută numai de conducătorii mișcării socialiste. Ea era imprimată chiar și de muncitori.
In portul Brăila în urma unei greve foarte anevoioase, lucrătorii din port au câștigat un punct din cererile lor: respectarea repausului duminical.
După încetarea grevei și liniștirea spiritelor, patronii au început încet, încet să le răpească acest drept câștigat după multe sacrificii și privațiuni.
Lucrătorii s’au adresat conducătorilor clubului muncitorilor spre a-i sfătui cum să facă să fie reintegrați în dreptul lor dobândit. Conducătorii clubului i-au îndemnat să se folosească de calea legală, adică de dreptul de petiționare.
Ca document pentru cercetătorul de azi și mai ales pentru cel de mâine, reproduce petițiunea pe care muncitorii din portul Brăila au adresat-o primului ministru de atunci, D. A. Sturdza, șeful partidului național-liberal, venit de scurtă vreme la putere, petițiune acoperită cu mii de semnături. Din acest factum se poate aprecia respectul și buna cuviință cu care niște simpli muncitori din port, se adresau primului ministru al țării.
Iată această petițiune reprodusă după ziarul „Lumea Nouă” din 10 Noembrie 1895:
- Domnule Prim-Ministru,
Sub-semnații, muncitori din portul Brăilei, cu profund respect venim a vă aduce la cunoștința d-voastră următoarele fapte asupra cărora ne permitem a atrage deosebita d-v. atențiune:
Repaosul de Duminecă, drept câștigat de noi muncitorii din port și consfințit până în prezent prin respectarea lui de către stăpâni și de către administrație, ni se răpește, fiind siliți prin diferite manopere să muncim și în ziua Domnului.
După felul muncei istovitoare din port de șase zile consecutive, se impune trebuința absolută a unei zile de odihnă; însă marii comercianți și exportatori din portul Brăila prin magazionerii lor angajează muncitori turci și armeni, cari, lucrând în locul nostru Dumineca, sunt păstrați și în zilele următoare.
Așa încât, noi, spre a nu ne vedea înlocuiți de muncitori străini și prin urmare aruncați pe drumuri, suntem nevoiți să muncim și Dumineca.
Inlocuirea noastră, a muncitorilor români, prin cei străini, se face în chip cu atât mai lesnicios de către exportatori și comercianți, cu cât aceasta e în desăvârșitul lor folos, pentru motivul că-s muncitori străini, nefiind supuși la aceleași dări și obligațiuni ca noi, pot lăsa mai eftină plata muncei lor.
Dacă ne permitem, d-le prim-ministru, să ne îndreptăm această a noastră plângere către d-voastră, o facem, aducându-ne aminte, că intrând în orașul nostru în ziua de 22 Octombre, ați ținut a sărbători venirea dv. în capul guvernului prin un te-deum săvârșit la biserica din Brăila.
O facem încă bazați pe cuvintele d-voastră rostite la întrunirea publică din acea zi, cuvinte răinase adânc întipărite în mintea noastră, și prin care consfințeați pentru fiecare creștin respectarea zilei de Duminecă.
Rezemați pe drepturile noastre câștigate, și ademeniți și de frumoasele d-voastre cuvinte, noi am refuzat să muncii în ziua de Duminică; însă d. Alexandru Georgescu, comisarul portului din Brăila, ne-a silit să intrăm în lucru, amenințând cu închisoarea pe cei cari ar propaga ideia repaosului de Duminecă.
Siliți am fost dar, d-le prim-ministru, ca amenințați pe de o parte de administrație iar pe de altă parte de vedenia lipsei de lucru, să muncim și Dumineca.
In respectarea obiceiului strămoșesc religios al dreptului de noi câștigat, în urma unei greve anevoioase, în respectarea făgăduelilor solemne date de dv. înși-vă în întrunirea trecută, respectuos vă supunem cele de mai sus, rugându-vă călduros, d-le prim-ministru, ca să binevoiți a lua măsurile trebuincioase, ca cei in drept să respecte această a noastră umilă cerere: ca nici un muncitor, fără deosebire de naționalitate sau religie, să n’aibă dreptul de a munci Duminica în portul Brăilei.
Primiți, d-le prim-ministru, încredințarea respectului nostru.
(Urmează semnăturile).
Pentru a marca în chip și mai vizibil noua tactică legală, partidul muncitorilor din România hotărăște să ia parte la alegerile generale pentru parlament care urmau să se facă după venirea la guvern în anul 1895 a partidului național-liberal, sub președinția de consiliu al lui Dimitrie Sturdza, ministru de Interne fiind N. Fleva.
Iată candidaturile fixate de partidul muncitorilor, așa cum le găsim anunțate în „Lumea Nouă”.
George I. Diamandy,
Deodat A. Țăranu,
V. I. Speranță,
Ioan Nădejde.
Colegiul al III-lea de cameră:
Ioan Nădejde.
Deodat A. Țăranu.
Colegiul al III-lea de cameră:
I. C. Atanasiu.
Ioan Nădejde.
Colegiul al III-lea de cameră:
George I. Diamandy,
Ioan Nădejde.
Colegiul al III-lea de cameră:
George I. Diamandy,
Ioan Nădejde,
George I. Diamandy,
Alexandru Ionescu.
Colegiul al III-lea de cameră:
Ioan Nădejde,
Al. Ionescu.
George I. Diamandy,
I. C. Atanasiu,
G. Diamandy.
Colegiul al III-lea de cameră:
George I. Diamandy,
V. G. Morțun.
PS. — Pentru alte județe, pentru complectarea listelor, candidații pe cari îi vom susținea ca fiind cu votul universal și desființarea legei de expulsare, vom da amănunte în curând.
p. Consiliul general,
I. Nădejde
Ce mare înrâurire a avut asupra noastră — a social-democraților din vremea aceia — imperativul acelei tactice legale în activitatea noastră, o dovedește următorul fapt.
In anul 1919, deci după aproape 25 de ani, am avut prilejul, într’o chestiune de actualitate, să-mi spun cuvântul asupra celor două tactice: tactica revoluționară și tactica legală-parlamentară. Deși nu mai făceam de multă vreme parte din mișcarea socialistă, am scris trei articole, care reflectau și acum, intacte, părerile pe care le avusesem în vremea când activam în partidul social-democrat al muncitorilor din România.
Am publicat acele articole în „Cuvântul Liber”, revista politico-literară care apărea atunci (prima serie) sub direcția lui Const. Graur.
Reproduc ca document aceste trei articole:
I
GREVA… ELECTORALĂ
Azi când pretutindeni, în lumea veche și în cea nouă nu se aude decât: socialism, comunism, sindicalism, bolșevism, etc… nu se putea să nu fie influențată și țara noastră de marea luptă economică cu toate aspectele ei. Numai că, la noi, țară mai puțin economică, dar mai mult politică, formele luptei economice s’au transplantat în luptele politice.
Astfel, regele, obligat de împrejurări, a proclamat lock-out-ul politic înlăturând dela cârma țărei factorii constituționali: partidele politice, și numind un guvern al său de generali în activitate de serviciu.
La lock-out-ul regal, partidele politice, ca protestare, au răspuns cu greva… electorală. Este drept să constatăm, că nici lock-out-ul nu a fost general, ci aplicat numai unor anumite partide politice și nici greva electorală nu este o grevă generală, ci cuprinde numai anumite partide… era să zic anumite bresle politice.
Până acum au declarat abținerea dela alegeri, adică greva electorală, partidele: conservator-naționalist, Liga Poporului și socialist.
Asupra guvernului de generali mi-am spus deja părerea în interviewul publicat de ziarul „Izbânda”. Azi voiu examina a doua latură a chestiunei: abstențiunile dela alegeri sau greva electorală.
Nu știu a cărui din cei trei șefi de partide a fost părerea acestei curioase greve: a d-lui Take Ionescu, a d-lui general Averescu sau a tovarășului Cristescu. Și nici nu știu cimentul care a putut lipi la un loc, în această hotărâre, pe cele trei partide cu compoziție, tactică, program și idealuri atât de fundamental deosebite între ele.
Știu, însă, că această hotărâre este, pentru momentele acestea, pentru împrejurările prin care trecem, o adevărată greșală în contra intereselor de azi și mai ales de mâine ale țărei.
O protestare împotriva guvernului neconstituțional de generali activi?
Pe d. Take Ionescu, om de guvern în trecut, șeful unui partid ce se crede de guvernământ imediat și care a și pretins guvernul imediat, îl pricep să protesteze împotriva unui atare guvern, mai ales când îi ia locul său. Il pricep cu atât mai mult când declară greva electorală, fiindcă ea este mult mai folositoare pentru d-sa decât o acțiune electorală.
Tot așa, și pentru abținerea d-lui general Averescu, pot exista explicațiuni asupra cărora voiu reveni, poate, cu alt prilej.
Mă întreb însă cu multă mirare: ce caută în combinațiunea aceasta tovarășii Cristescu, Ilie Moscovici și cu partidul lor socialist? De ce și ei în greva electorală? Protestarea împotriva violărei de rege a Constituțiunei prin numirea guvernului de generali?
D’apoi bine: este întâia oară când această Constituție este violată? Dar numai regele este vinovat de violarea ei? Dar fost-a partid politic, dar fost-au bărbați politici, dar fost-au slujitori ai Statului — începând dela ministru și până la cel mai umil jandarm rural — care să nu să se fi dedat, cu o plăcere sadică, la această violare când era vorba de țărănime sau clasa muncitorească? (Mi se pare că și subscrisul a fost învinuit cândva de a fi atentat la pudoarea acestei prea ușuratice Constituțiuni). Și dacă niciodată partidul socialist nu s’a abținut dela lupta electorală, — ca o protestare împotriva acelor violări, — ce le-a cășunat conducătorilor lui acuma — când ea a suferit o mare îndreptare prin ultima revizuire, — ce le-a cășunat, zic, tovarășilor Cristescu și Ilie Moscovici să sară în apărarea acestei Constituțiuni — veșnic vitregă pentru partidul lor? Pentru că a cutezat și regele s’o violeze pentru această una dată? Indignarea că văd la cârma țării un guvern de generali?
Dar toată droaia de guvernanți civili cari s’au perindat de când e România Românie, fost-au pentru socialiști mai îngăduitori, mai drepți, mai blânzi; să zicem vorba: mai puțin cazoni de cât sunt și vor fi generalii-miniștri de azi?
Dar greva electorală are o parte cu mult mai gravă decât apare la prima vedere. După stăruințe, după trudă, după suferințe, clasa conducătoare a fost silită să acorde reforma politică: votul universal. Cu voe sau fără voe, cu bucurie sau cu silă, această reformă s’a îndeplinit. Țărănimea și muncitorimea au căpătat dreptul de vot egal cu clasa stăpânitoare. In această privință cel puțin, nu mai este azi nici o deosebire între locuitorii acestei țări. Dreptul de a-și alege reprezentanți în Sfatul țărei aparține azi tuturor deopotrivă. Și în momentul când țărănimea și muncitorimea — stăpâne, pentru întâia oară în România, pe voința lor — se îndreaptă spre urnă spre a-și exprima acea voință, spre a-și manifesta acel drept, spre a întinde mâna lor vânjoasă cu buletinul de vot — simbol al libertăței și al egalității — spre urnă, — deodată o voință care nu este a lor, o putere care nu purcede dela ei, le ține mâna, le smulge buletinul de vot și le poruncește: „Nu, nu aveți voe să votați! Abțineți-vă! Noi, din București, în cluburile noastre am hotărît greva electorală!”
Cum, este cu putință acest lucru?
Știut este doar că nu prin inacțiune, nu prin abținere se formează curentele sănătoase, se înjgheabă viața cetățenească, se oțelesc caracterele, ci prin luptă vajnică. Că lupta este mai anevoioasă acuma din pricina măsurilor excepționale: a stărei de asediu, a cenzurei, etc., — ce are aface? Aceasta poate numai să îngreuie lupta, dar nu poate și nu trebue în nici un caz s’o desființeze.
Ca să ne dăm seamă cu toții ce greșeală s’a săvârșit prin proclamarea grevei electorale să citez un singur exemplu:
Am spus că greva electorală este numai parțială. In adevăr, în afară de o mulțime de candidaturi independente, de grupări noui, de partide mai mărunte, s’au fixat liste de candidați de către partidul național-liberal.
Acest partid neștiind încă de abținerea celorlalte partide și având nevoe de voturile nouilor alegători ai votului universal, a înlăturat dintre candidații săi pe unii partizani vechi și a pus în fiecare județ elemente noui: un preot, un învățător, un țăran.
Acum, dacă celelalte partide luau parte la lupta electorală; partidul liberal spre a putea rezista presiunei ar fi fost nevoit să înlăture de pe listele sale pe toți partizanii mai puțin populari și să-i înlocuiască cu elemente mai simpatice nouilor alegători.
Ne putem ușor închipui ce aspect nou era să ia partidul liberal în atari împrejurări și ce pas mare s’ar fi realizat pentru democratizarea lui.
Apoi, prin lupta electorală, ori cât de anevoioasă ar fi fost ea pentru celelalte partide, totuși cu siguranță că ar fi pătruns în parlament cel puțin câteva căpetenii.
Aceștia, împreună cu aleșii din provinciile alipite: Ardealul, Bucovina, Basarabia și cu aleșii de pe listele partidului liberal, — dar cari nu sunt înregimentați în partid, — ar fi format o impozantă grupare, care ar fi făcut absolut imposibilă o formațiune ministerială cât de puțin reacționară.
Parlamentul astfel alcătuit, ar fi pus bazele unei noui vieți politice, îngropând pentru vecie întreaga oligarhie din toate partidele, care a subjugat până azi toată viața noastră politică.
Iată ceeace nu au priceput sau nu au vrut să priceapă d-nii Take Ionescu și general Averescu cu concursul binevoitor al tovarășilor Ilie Moscovici—Cristescu.
Și de aceea au declarat… greva electorală.
I. C. Atanasiu
fost senator
(„Cuvântul Liber”, 19 Oct. 1919).
II
SOCIALIȘTII IN PARLAMENT
In primul Parlament al votului universal au intrat și 6 socialiști. Nu sunt primii reprezentanți ai partidului socialist în parlamentul țării românești. Mai de mult, sub regimul colegiilor cenzitare, s’au strecurat și în colegiul II, și în colegiul III, V. G. Morțun, Ion Nădejde și Lascăr Veniamin.
Dar ce deosebire între acei intelectuali burghezificați și între acești muncitori, reprezentanți ai luptei de clasă!
Pe când aceia, eșiți triumfători dintr’o luptă crâncenă înpotriva tuturor forțelor reacționare coalizate contra lor, de multe ori primejduindu-și chiar viața lor sau a tovarășilor lor, (bandele criminale ale vestitului prefect și bătăuș Sandu Rășcanu au rămas de pomină), pe când aceia, zic, pășiau în Cameră cu fruntea sus, cu mândria luptătorilor victorioși, cu autoritatea morală ce le-o da mandatul lor zmuls prin luptă aprigă, aceștia de azi, socialiștii aleși în actualul parlament al votului universal, pășesc în incinta Camerei sfioși, umiliți, fiindcă au fost aleși împotriva voinței lor înși-le, îmbrânciți par’că, fără voia lor, de alegători dornici să aibă pe cineva ca să le apere interesele lor împotriva oligarhiei burgheze. „Parlamentari fără voie”, iată ce situațiune tragicomică și-au creiat mândrii conducători ai partidului socialist, român, d-nii Ilie Moscovici, Christescu și ceilalți! Și pe când aceștia, stângaci și nedumeriți, se hotărăsc până la sfârșit, să se așeze deabinelea pe fotoliile moi ale parlamentului, socialiștii culți ca: Grigorovici din Bucovina, Flueraș și Jumanca din Ardeal, oameni, cari în adevăr ar fi fost o podoabă a parlamentului României Mari — legați de votul Congresului din București al d-lor Ilie Moscovici și Christescu — stau în afară de acest parlament, abținându-se dela niște alegeri, din cari cu siguranță ar fi eșit învingători.
Și această situațiune creată pentruce? Pentru ca partidul socialist să facă jocul a două partide burgheze, cari pentru ei trebue să fie considerate ca profund reacționare: al d-lui Take Ionescu și al d-lui general Averescu.
In ce scop acești doi oameni politici au hotărât abținerea din alegerile actuale și dacă actul lor a fost bun sau rău pentru țară, de aceasta mă voiu ocupa altădată. Pentru azi voiu examina împrejurările și temeiurile abținerei dela alegeri a socialiștilor.
In revista „Cuvântul liber” No. 9 din 19 Octombrie, deci cu multe zile înaintea alegerilor, în articolul meu „Greva… electorală” vorbind de hotărârea conducătorilor socialiști de a se abține dela alegeri în înțelegere cu d-nii Take Ionescu și general Averescu, ziceam: „și nici nu știu cimentul care a putut lipi la un loc în această hotărîre pe cele trei partide cu compoziție, tactică, program și ideal atât de fundamentul deosebite între ele. Știu însă că această hotărîre este pentru momentele acestea, pentru împrejurările prin cari trecem, o adevărată greșeală în contra intereselor de azi, și mai ales de mâine ale țărei”.
Conducătorii din vechiul regat ai socialiștilor au motivat abținerea lor pe temeiul inconstituționalităței guvernului de generali, care prezida acele alegeri și pe starea de „în afară de lege”, de măsuri excepționale, ce subsistau încă din timpul răsboiului, fapte cari îngreuiau lupta electorală.
Că aceste considerațiuni, să mi se erte expresiunea, copilărești, au putut fermeca pe tovarășii noștri Christescu și alții, asta nu mă surprinde. Dar ca oameni culți ca Grigorovici, Flueraș, Jumanca să le adopte, aceasta trece peste priceperea mea. Nu am altă explicațiune, decât că acești din urmă, au fost învinși, iar nu convinși. Și acum că alegerile s’au terminat, că clar-văzătorii socialiști au rămas în afară de parlament, că tocmai abstenționiștii au fost vârîți cu deasila în Cameră și înțepeniți acolo de brațele vânjoase ale muncitorilor — ale acelora ale căror certificate de alegători nu au apucat să fie confiscate de Cluburile din țară, ascultătoare de tovarășii Christescu și Moscovici — acum să punem înaintea ochilor deschiși muncitorilor luminați și organizați câteva documente pentru ca să priceapă în fine și ei, pe ce căi nenorocite și primejdioase însă-și mișcării socialiste îi mână conducătorii lor actuali, vrednici urmași ai școalei anarhiste a fostului tovarăș dr. Racovski.
Azi, în România Mare, prin mijlocul votului universal, muncitorimea este pusă în mășură să-și exercite acțiunea ei politică și prin numărul ei covârșitor să aibă înrâurire considerabilă în mersul evolutiv al statului român.
Trebue ea să uzeze de această acțiune politică, sau să se dezintereseze de ea? Este această acțiune politică o armă eficace pentru emanciparea muncitorimei și înfăptuirea statului socialist, sau este o unealtă netrebnică și trebue să-i fie preferată greva după cum susțin d-nii Moscovici, Christescu, etc.? Și în fața dificultăților aruncate în calea luptei electorale de către partidele burgheze, prin măsuri excepționale și acte de prigonire, trebue ca muncitorimea să părăsească lupta, să se abțină, cum au făcut socialiștii noștri după îndemnul luminat al actualilor conducători din vechiul regat?
Iată atâtea întrebări la cari nu voiu răspunde eu, un burghez suspectat, dar la cari voiu da răspunsul unor oameni, cari nu numai pentru lumea muncitoare, nu numai pentru lumea socialistă, dar pentru toată lumea sunt adevărate autorități.
In Iulie-August 1896 s’a ținut la Londra un foarte însemnat congres internațional-socialist. Am avut cinstea să reprezint atunci partidul muncitor din România (în treacăt adaug, că am avut de coleg pe dr. Racovski-Stanciov, care reprezenta o organizațiune socialistă bulgară). La acel congres, între alte multe chestiuni importante, s’a discutat și chestiunea foarte arzătoare pe atunci a acțiunei politice a partidului socialist internațional. Chestiunea era foarte arzătoare cum am zis, căci în jurul ei, se da lupta crâncenă între social-democrați și anarhiști. Cei dintâi susțineau necesitatea participării partidului socialist ca partid independent de cele burgheze la acțiunea politică, la lupta electorală, pe când cei din urmă, anarhiștii, susțineau abținerea dela lupta politică — sub diferite pretexte — și propovăduiau numai lupta economică pe calea grevelor.
Reproduc mai jos din ziarul „Le Peuple” organ zilnic al democrației socialiste belgiene, câteva părți din cuvântările leaderilor socialiști: Jean Jaurès (Franța); Enrico Ferri (Italia); și August Bebel (Germania).
In cuvântarea sa, Jaurès spune între altele:
S’a vorbit de trădători. Au fost. Pot fi în toate partidele. Dar adevărata trădare este când zici clasei muncitoare: Dezarmează! Părăsește în mâna vrăjmașilor tăi puternica armă a luptei politice! (Noui aplauze). S’a pus înainte greva. Noi am susținut întotdeauna greva când ea s’a produs. Dar noi nu o sfătuim. Ea este o armă primejdioasă și în orice caz, ca mijloc, este insuficientă. Dar nimeni nu are dreptul să spuie că muncitorul să se desintereseze de lupta politică. El știe că el trebue să cucerească puterea, nu pentru înlocuirea unei clase sociale prin alta, dar pentru desființarea tuturor claselor. (Aplauze îndelungate. Deputații. fac lui Jaurès o superbă și mișcăloare ovațiune, care durează câteva minute)”.
August Bebel, unul dintre cei mai de seamă conducători ai social-democrației germane, luând la rândul său cuvântul spune:
„Sunt 25 de ani decând avem votul universal, decând am întemeiat un partid muncitor independent de orice partid burghez. Acest partid a fost prigonit, hulit. Atunci era slab. La alegerile de atunci el căpătă abia 100.000 de voturi. Azi el este marele partid muncitor german, care a adunat în jurul său la ultimele alegeri 1.766.000 de voturi (aplauze). Se poate spune că toate progresele înfăptuite in Germania de 25 ani sunt datorite partidului socialist. Și pentru aceasta le zic muncitorilor!
— Votați! Votați încă! Votați mereu!
Guvernului îi este frică de noi și de aceia a prelungit încă pe doi ani mandatul deputaților pentru că se temea de agitațiunea făcută prin propagandă electorală! (Aplauze).
Dacă anarhiștii ar ajunge să ademenească pe muncitori la doctrinele lor, cei dintâi cari le vor sări în gât de bucurie, ar fi naționalii-liberali, radicalii, toți oamenii din partidele burgheze (aclamațuni). Puterea politică este asa de mare, încât mai acum câtva timp în Saxonia, s’au adus restrângeri votului universal”.
După Bebel luând cuvântul italianul Enrico Ferri spune:
„Frica reacționarilor italieni este așa de mare, încât au alcătuit legi excepționale împotriva partidului socialist.
Crispi a făcut să se șteargă din listele electorale un milion de alegători muncitori și totuși numărul voturilor socialiste aproape nu s’a împuținat, cu toate că numărul deputaților socialiști a scăzut dela 20 la 15. Populațiunile din sud, cari se lasă să fie așa de ușor târîte de un romantism sentimental și nebulos, au nevoie mai mult decât oricari altele, de o acțiune politică”.In urma acestor cuvântări, congresul a adoptat următoarea rezoluțiune asupra acțiunei politice:
„1. Congresul înțelege prin acțiunea politică lupta organizată, sub toate formele, pentru cucerirea puterei politice și întrebuințarea ei legislativă și administrativă, în stat și la comună, de către clasa muncitorească, pentru emanciparea ei;
2. Congresul declară, că cucerirea puterei politice este, pentru muncitori, mijlocul prin excelență, prin care ei pot ajunge la emanciparea lor, la dezrobirea omului și a cetățeanului, prin mijlocul căreia, ei pot statornici republica socialistă internațională”.
Aceste concluziuni, spune darea de seamă a jurnalului, sunt primite în unanimitate mai puțin 5 sau 6 voci. Toți delegații Trades-Unionilor (Asociațiunile muncitorilor englezi) le-au votat. Se fâlfâie batistele și pălăriile. Entuziasmul este de nedescris. Anti-parlamentarii părăsesc sala congresului.
Aceasta este teoria cea adevărată, iar nu „lumina care ne vine dela răsăritul” doctorului Racovski. Și când tovarășii Christescu și Ilie Moscovici decretează abținerea muncitorimii dela lupta electorală sub pretextul guvernului neconstituțional și al măsurilor excepționale, săvârșesc fie din nepricepere, fie din rea credință, o erezie tactică în lupta muncitorimii pentru desrobirea ei.
Guvern neconstituțional? Măsuri excepționale? Luptă grea? Dar domnilor conducători socialiști, vă dați voi seamă, ce înseamnă confiscarea câtorva manifeste, arestarea pe câteva zile a câtorva propagandiști socialiști sau foarte anodina cenzură, față de prigonirile, arestările în massă, bătăile, schingiuirile, călcările tuturor legilor, pe cari le-a săvârșit despotul Bismarck în Germania și sinistrul bătrân Crispi în Italia? Tot ce au pătimit socialiștii noștri înaintea și în timpul campaniei electorale prin măsurile excepționale ale guvernului de generali, sunt floare la ureche, pe lângă grozăviile legilor excepționale decretate special împotriva socialiștilor în acele țări! Și totuși, nici în Germania, nici în Italia, acele fărădelegi nu au împiedecat pe partidele socialiste respective, să ducă lupta politică și electorală, și să se întărească prin ele din ce în ce mai mult. Dar chiar acum la noi, în alegerile actuale, cu toată abținerea hotărîtă de congresul dv., cu toate că ați confiscat certificatele de alegători dela muncitorii organizați, măsurile excepționale, de cari atâta v’ați spăimântat, nu au putut împiedeca ca în contra voinței dvs., votul universal să vă îmbrâncească în parlament!
Conchid: Conducătorii actuali ai muncitorimei organizate, atât de vajnici și pricepuți când e vorba să ție discursuri la sediul sindicatelor sau în cluburile socialiste, s’au dovedit absolut incapabili, când au venit în contact cu realitatea brutală a luptei politice. Ei s’au dovedit absolut nepregătiți în această luptă pentru punerea stăpânirei pe puterile statului în folosul clasei muncitorești. Ori, dacă ei au oprit muncitorimea dela lupta electorală, dela acțiunea politică, cu bună știință și în plinătatea răspunderilor acestui act, atunci ei au săvârșit un adevărat act de trădare către muncitorime, dezarmând-o (cum se exprimă Jaurès) împedicând-o de: „a vota! a vota încă! a vota totdeauna!” cum zice August Bebel și, smulgând în aceste momente hotărîtoare, din mâna muncitorimii: „mijlocul prin excelență, prin care ei pot ajunge la emanciparea lor” cum glăsuește declarațiunea votată în unanimitate la congresul socialist internațional din Londra în 1896.
Ei trebue una din două: sau să se lepede de toate urmele școalei racowiskiene, adică: să lepede din mintea lor, toate urmele anarhiste sau anarhistoide, sau altfel să fie înlăturați din fruntea muncitorimii, aceasta îndrumându-se pe căile ce le-au tras teoreticianii culți socialiști. Și aceasta nu o spun din vreun sentiment dușmănos împotriva acestor conducători, dar cu conștiința că partidul socialist — și în special la noi în țară — are de îndeplinit un mare rol în transformarea vieței noastre politice, de Stat. Dar pentru împlinirea acestor chemări, este grabnic necesar, ca acest instrument de propășire, partidul socialist, să fie astfel alcătuit, încât el să poată fi un adevărat factor constructiv, iar nu unul destructiv.
I. C. Atanasiu
Fost senator
(„Cuvântul Liber”, 7 Dec. 1919).
III
INVĂȚĂMINTE
In două numere din revista „Cuvântul Liber”, în Greva electorală dinainte de alegeri și în Socialiștii în parlament de după alegeri, am arătat ce greșală mare tactică și teoretică au săvârșit conducătorii socialiști când au hotărît abținerea partidului dela lupta politică, dela alegeri. In articolul al doilea, cu citate din autorități socialiste, ca: Jaurès, August Bebel, Enrico Ferri și rezoluțiunea congresului socialist internațional din Londra, din 1896, am documentat cât de superioară este pentru emanciparea muncitorimii, lupta politică asupra acelei economice, a grevelor cu tot alaiul lor de desordine anarhice.
Pentru azi voiu pune sub ochii cititorilor acestei reviste, părerea unei alte autorități — aș putea-o numi națională — aceia a eminentului critic și savant teoretician socialist, C. Dobrogeanu-Gherea.
In interviewul său din ziarul socialist „Lumea Nouă” din Noembrie 1919, d. Gherea, între altele, spune:
„Alții, cei extremiști, în fuga și dorința lor neînfrântă, pentru imediate schimbări și transformări, nu pricep că o revoluție socială, socialista, nu-i de loc acelaș lucru cu o revoluție politică, care într’adevăr se poate face într’o zi și încă cu ce temeinicie! Revoluția însă și transformarea socialistă care privește întreaga anatomie și fiziologie a organismului social în toată complexitatea și finețea lui, această revoluție nu se poate face nici în câteva luni și nici în câțiva ani.
Ea cere vreme și vreme îndelungată de pregătire, de schimbare și transformare, chiar acolo unde există condițiunile necesare pentru această transformare.
Răsturnări imediate, oarbe și necugetate, pot să provoace numai un haos, care, dezorganizând producțiunea, poate să ducă la dezastru spuma de civilizațiune, etc.”.
Ca să nu se creadă că cele spuse aci de d. Gherea sunt numai teorii ocazionale, pentru dovedirea unei teze, ci să se vadă că ele sunt principii științifice cari au fost și rămân adevărate precepte în această materie, îmi voi permite — chiar fără autorizarea prealabilă a autorului — să reproduc câteva fraze dintr’o scrisoare particulară pe care d. Gherea mi-a adresat-o în anul 1893, atunci când eram împreună cu d-sa între conducătorii partidului socialist al muncitorilor din România:
„…că în lumea anorganică, organică și socială există o evoluție continuă; revoluțiile însă nu există ca ceva deosebit, ci sunt cazuri speciale ale aceleeaș evoluții. Aceste cazuri speciale ale evoluției — revoluțiile — se deosebesc pentru noi, prin mai marea lor intensitate, violența procesului evolutiv și altele; dar aceste deosebiri sunt absolut relative și revoluțiile în definitiv rămân cazuri ale evoluției ca orice alt caz, deci sunt ca orice alt caz evolutiv, absolut necesare și inevitabile.
„Revoluțiile în societate se caracterizează prin faptul schimbării adânci a structurii economice; cu cât însă, aceste schimbări sunt mai complexe, cu atât revoluțiile trebue să fie mai largi și mai pașnice. Revoluțiile nu implică deloc violența și vărsarea de sânge.
„Pot fi revoluții foarte mari, săvârșite foarte pașnic; astfel e revoluția săvârșită la noi românii prin trecerea din iobăgia feudală la burghezismul capitalist. Revoluția socială modernă, care se pregătește acuma tocmai prin faptul că e atât de complexă, are toate șansele să fie relativ pașnică”.
Prin urmare nici o schimbare în părerile d-lui Gherea în anul 1919 de acelea din anul 1893. Trebue să mărturisesc că, dacă ar fi fost cea mai mică variațiune, nu aș fi săvârșit indelicateța să o relevez, dând publicităței o scrisoare cu caracter absolut personal.
Dar în părerile sale d. Gherea este în perfect acord cu cele spuse de August Bebel, de Jean Jaurès, de Enrico Ferri, de rezoluțiunea congresului socialist din Londra, păreri ce am reprodus în articolul meu din numărul trecut: „Socialiștii în parlament”.
Și acum din toate aceste date, ce învățăminte se trag pentru partidul socialist, pentruca el să poată colabora cu succes la acțiunea în stat?
1) Reorganizarea partidului în vederea unei acțiuni politice serioase atât parlamentare cât și administrative. Părăsirea tacticei de până acum, a luptei economice, prin greve. Acestea să nu fie utilizate fără nici un rost, ci numai ca o armă extremă atunci când în anumite cazuri speciale conflictul între capital și muncă nu se poate rezolva în alt chip.
2) Deși partidul socialist va rămâne — ca partid de clasă — independent de orice partid burghez, el să poată încheia acorduri politice cu partidele burgheze înaintate spre a putea impune pe cale legislativă îmbunătățiri cari să-i înlesnească din ce în ce calea spre cucerirea definitivă a puterii politice, a emancipării muncitorimii și a relizării statului socialist.
3) Să se lepede muncitorii de prevențiunile ce au împotriva tovarășilor lor: intelectualii socialiști. In ultimii ani, doctorul Racovski și cu câțiva acoliți ai săi, în scopul de a duce muncitorimea română cu ochii legați, pe căi criminale a căutat prin toate mijloacele să înlăture din mișcarea socialistă pe toți tovarășii culți, pe intelectuali, sădind în inima muncitorimii neîncrederea și ura împotriva a tot ce este cult și inteligent. Aceasta a fost, este și mai ales va fi un foarte mare rău pentru mișcarea socialistă.
Trebue să se pătrundă socialiștii de acest adevăr elementar: că spre a pune mâna pe puterea politică și a conduce carul Statului — mai ales când ai de învins o burghezie cultă, instruită și inteligentă — nu este suficient să aibă bătături pe palme. Mai trebue să aibi și cultură și practică politică.
4) Insfârșit, trebue să lepede muncitorii din orașe — vorbesc de acei organizați, de socialiști — să lepede îngâmfarea în care au fost crescuți până acum, că ei fiind numărul pot face în stat ce vor; că este destul să voiască un lucru, pentruca el să se împlinească imediat, indiferent de mijloacele ce vor întrebuința. Trebue să-și scoată din minte că prin: „revoluția în mers” se înțelege revoluția cu toporul, cu ciomagul, cu bombele! Nu, să nu uite că, în special la noi în țară, în hotarele României Mari, suntem încă o țară eminamente agricolă. Că, numărul țăranilor agricultori este covârșitor mai mare decât al muncitorilor organizați; că, acum de curând s’a împărțit — în loturi mici — țăranilor moșiile boerilor; că, între concepția individuală — particularistă țărănească — și acea colectivistă — solidaristă și socialistă — este o prăpăstie: că țăranii nu vor pricepe multă vreme dece socialiștii din orașe fac revoluție sângeroasă și deci guvernele burgheze numească-se ele: liberale, democrate, progresiste, țărăniste, naționaliste, averescane, etc., vor găsi în bezna satelor destui soldați spre a potoli orice neorândueli”.
I. C. Atanasiu
(„Cuvântul Liber”, 21 Dec. 1919).
***
Cum ziceam, ideile exprimate în aceste articole, scrise în 1919, sunt aceleași cari ne călăuzeau pe noi, cu un sfert de veac în urmă, în „mișcarea veche”.
Tactica nouă, „calea legală”, era admisă de toți conducătorii intelectuali ai mișcărei socialiste. Afară de unul care fusese între cei dintâi militanți socialiști, începând chiar dela Cercul de Studii sociale din Sala Franzelaru: C. Mille.
- ↑ Const. Graur, în volumul „Câțiva inși”, capitolul „Raymond Lavigne”, dă oarecari amănunte din istoria serbării de 1 Maiu, în străinătate și la noi. Cu privire la cazul de care ne ocupăm aci — oprirea serbării de către Lascar Catargiu, — autorul ne spune că, în Consiliul general al partidului, care o hotărît supunerea față de ordinul guvernului, singur C. D. Anghel a semnat o părere deosebită: pentru rezistență.Iată, după „Lumea Nouă” dela 14 Aprilie 1895, textul exact al părerii exprimate de Anghel:OSEBITĂ PĂRERE. — Față cu măsura arbitrară și anticonstituțională luată de guvern, sunt de părere ca totuși să facem manifestația proiectată, după cum s’a făcut în toți anii, de oarece n’are nici un caracter sedițios sau turburător. Bine înțeles, dacă am fi opriți de forța armată, după cele 3 somații ne-am retrage. — C. D. ANGHEL.De părerea lui C. D. Anghel au fost I. Teodorescu și Anton Bacalbașa, după cum se vede din „Lumea Nouă” dela 15 Aprilie 1895. Firește, și Const. Mille, prin „Adevĕrul”, s’a raliat la părerea minorității și a desaprobat direcția partidului. De aici, o vehementă polemică între Al. Ionescu și Const. Mille, una din numeroasele lor polemici socialiste, cari, la un moment dat, i-au dus până și la un duel foarte burghez!