Mișcarea socialistă/Capitolul 5
CAP. V
ADÂNCIREA MIȘCĂRII SOCIALISTE
SALA SOTIR
ANTON BACALBAȘA
Deși unii dintre inițiatorii mișcării socialiste din București, după închiderea Cercului de studii sociale dela sala Franzelaru și după încetarea ziarului „Drepturile Omului” s’au retras din mișcare, totuși alte elemente au venit să le ia locul, iar mișcarea câștiga în extindere. S’a simțit atunci nevoia unei săli de întruniri și s’a luat cu chirie sala Sotir din Piața Amzei No. 12.
Mobilată foarte sumar, cu modeste mese și bănci lungi de lemn, câteva scaune primitive, iluminată sărăcăcios, sala Sotir era frecventată de un număr mereu în creștere de intelectuali, de tineret la care veneau să se adauge, în număr din ce în ce mai mare, și muncitori industriali, români și străini. In fiecare Sâmbătă seara se țineau conferințe publice.
La tribună se urcau rând pe rând: C. Mille, Anton C. Bacalbașa, ambii oratori de rezistență, apoi mai era I. Nădejde, V. G. Morțun, în fine foarte rar C. Dobrogeanu-Gherea. Fapt îmbucurător: au început să urce tribuna Sotirului și reprezentanți ai muncitorilor ca: Al. Ionescu, Al. Georgescu (ambii lucrători tipografi și mai târziu patroni-tipografi), Niță I. Pițurcă lucrător croitor, Constantin Olcescu, Ioniță Tolontan și alții; între acești alții, de notat mai cu seamă Arghir Parua, cizmarul prozator, așa cum în curând avea să apară D. Th. Neculuță, cizmarul poet.
Conferințele de la sala Sotir au adunat și adus în mișcare un mare număr de intelectuali cari apoi s’au profilat în viața noastră politică, artistică, științifică și literară ca elemente de necontestată valoare.
Astfel se cuvine să notăm pe: Ștefan Popescu, marele nostru pictor, a cărui artă este — azi — atât de apreciată;
Constantin Kirițescu, actualul director general al învățământului superior, distins naturalist și autor al unor opere de mare valoare. Citez între altele: La Roumanie dans la guerre mondiale; Apărarea Națională și școala; Criza învățământului secundar și Reforma Liceului; Printre Apostoli. Și în fine atât de apreciata sa mare lucrare: Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916—1919 (trei volume);
H. Sanielevici, care a onorat știința românească cu apreciatele sale opere: Literatură și Știință, Probleme sociale și psihologice, Studii Critice, Alte cercetări critice și filozofice, și, în fine, opera care l-a clasat — și în străinătate — între oamenii de pură știință și anume printre cei mai de seamă: La vie des mammifères et des hommes fossiles, dechiffrée à l’aide de l’anatomie et de la physiologie comparée de l’appareil masticateur;
D. Anghel, I. Păun (Pincio) și St. O. Iosif, poeții atât de apreciați în lumea literilor.
Mai notez pe I. Teodorescu, marele ziarist, pe Simion Sanielevici, azi profesor la universitatea din Iași, pe Miron Morțun, pe d-rii Vranialici, Robin, Verzeanu și Spoială, pe regretatul pictor Sol Sanielevici, mort în războiul de întregire, pe Iosif Sanielevici, mort acum câți-va ani ca senator de Chișinău, pe C. Cosco, azi redactor la „Universul”, pe D. Karnabat, poet, azi redactor la „Indreptarea”, pe N. Țimiraș, cunoscutul biograf al lui Ion Creangă, pe S. Labin, azi economistul și sociologul de valoare, corespondent al „Adevĕrului” la Paris.
Mișcarea începea însă să se pronunțe și în adâncime.
Autorul cel mai de seamă și ași putea spune unicul, al propagandei în adâncime, a fost Anton C. Bacalbașa (originar din Brăila), sau prietenul „Tony”, cum îi spuneau toți. Despre Anton Bacalbașa se spunea în mod curent — s’a publicat și în diverse „portrete” ce i s’au făcut — că „seamănă cu Lassalle la vorbă și chip”.
Deși cu o cultură științifică socialistă destul de redusă, dar înzestrat cu o inteligență sclipitoare, cu un talent de cuvântare în adevăr remarcabil, cu niște nervi escesiv de ascuțiți, și — sub un fizic foarte plăpând — cu o impresionantă rezistență la oboseli și la privațiuni, Tony, „Lassalle al României”, era în adevăr un propagandist de mare anvergură. Nu numai prin cuvântările lui fermecătoare pronunțate în public — la tribuna Sotirului regulat în fiecare Sâmbătă seară, la mici întruniri de mahala, la serbările zilei de 1 Mai socialist — dar în propaganda individuală pe care o făcea, avea o irezistibilă putere de atracțiune.
Tony nu știa ce înseamnă oboseala. Zile și nopți el dispărea dintre noi. Cutreera mahalalele, se așeza la masa vreunui muncitor și se împărtășea și el din modesta mâncare a familiei acestuia; dormea în odăițele sărăcăcioase și pe așternuturi sumare prin casele lucrătorilor din mahala.
Numai rar, când această viață reușea totuși să-i doboare fizicul lui atât de debil, atunci apărea Tony în odaia vreunui student sau intelectual socialist.
A venit și în odăița mea de student… și, rază strălucitoare de lumină, mi-a înveselit odaia!
„Dragă Atanasiule, azi e rândul tău. Mâncarea pe o zi, canapeaua pe o noapte și un pachet de țigări speciale cu carton”.
Perspectiva cheltuelii cu masa pe o zi a lui Tony nu mă speria. Știam la ce să mă aștept. Nu am cunoscut un om mai sobru ca Tony — pe vremea aceea. Fie dintr’un sentiment de delicateță pentru noi, studenți destul de nevoiași, fie că era firea lui așa, masa pe o zi a lui Tony era: dimineața când apărea în odaie, un ceai simplu cu o felie de pâine; la amiază o fleică la grătar, pâine, un cinzec de vin și o cafea. Dacă în ziua aceea nu aveam suma necesară — care nu trecea de 1 leu — apoi d-l Ghiță Berbecu, patronul birtului economic cu acelaș nume, unde mâncam, îmi trecea costul pe dosul cartelei de mâncare. Seara masa lui Tony consta dintr’un șfarț dublu la grădina Rașca din str. Academiei, ca să ascultăm admirabila orchestră condusă de bătrânul Louis Wiest. Și atât.
Noaptea un somn adânc pe canapea, a doua zi dimineață îmi mulțumea și pleca. Unde? D-zeu știe. Fiind că în vremea aceea Tony, „Lassalle al României”, era sărac lipit, spre deosebire de adevăratul Lassalle care cu renta lui modestă — câteva mii de mărci pe an — a putut trăi destul de bine.
Sărmanul meu buget era grav atins cu cei 2—3 lei cheltuiți. Dar cu ce avere ași fi putut eu plăti, la vârsta aceea a mea, farmecul sub care trăiam multă vreme încă după petrecerea unei zile atât de radioase în societatea lui Tony!
Dar această risipă de minte și forță precum și privațiunile pe care cu voință și le impunea Tony Bacalbașa, și-au răzbunat.
In plină ascensiune, în plină glorie, datorită marelui lui talent de orator și scriitor, atunci, când la adăpostul grijei de ziua de mâine, Tony, privea satisfăcut viitorul care ii surâdea, el a fost răpus — în floarea vârstei — de o boală nemiloasă, căreia fizicul lui plăpând nu i-a putut rezista.
In seara de 4 Octombrie 1899 și-a dat sfârșitul.
Dar de câțiva ani, nu mai era Tony „al nostru”. Era directorul ziarului „Dreptatea”, organ politic al lui N. Fleva, și era și deputat al colegiului II de Ilfov.