Mișcarea socialistă/Capitolul 13
CAP. XIII
IN CONTRA LEGII EXPULZĂRILOR
ORIGINEA LEGII: MĂRTURIA LUI MIHAIL EMINESCU ȘI A LUI PAUL AXELROD
MOTIVELE ȘI TRIBULAȚIILE UNEI CAMPANII
Legea expulzării străinilor sub numele de „Lege asupra străinilor” a fost promulgată în 7 Aprilie 1881. Ea își datorează existența unor motive de ordin mai mult extern de cât intern. Acțiunea desfășurată la noi de refugiații ruși provoca nemulțumirea guvernului țarist, nemulțumire manifestată adesea pe cale diplomatică și care de multe ori și-a avut ecoul și în presă.
Ca să luăm un exemplu la întâmplare, vom cita, după d. Barbu Lăzăreanu, un pasagiu — și nu pe cel mai drastic — dintr’un articol apărut la 19 Ianuarie 1879 în „Războiul”, ziar cu mare vogă pe atunci:
„Când un stat mic ca al nostru devine cuibul și adăpostul conspiratorilor marilor state vecine, el pune în pericol existența sa.
„…Nu este în interesul României, când existența ei nu este garantată, nici chiar recunoscută, de a deveni o vatră de neliniște și îngrijire pentru puternicii ei vecini”.
Și „Războiul” arată ce anume schimbări a hotărît guvernul rusesc în reprezentanța sa diplomatică la noi, spre a stăvili acțiunea anti-rusească în România!
Dar iată un exemplu mai sugestiv și mai convingător: ni-l oferă Mihail Eminescu. In articolul scris de acesta cu privire la pedepsirea fraților Nădejde, articol apărut în „Timpul” dela 20 Martie 1881 și pomenit de noi într’un capitol precedent, găsim reprodus un fel de comunicat din „Journal de St.-Petersbourg”. Acest oficios rusesc scria:
„Simpatiile cele mai sincere ale Rusiei îi sunt asigurate României în noua sa existență ca regat; dar nu există drepturi fără datorii ca corolarii.
„E permis a spera că guvernul român se va pătrunde din ce în ce mai mult de obligațiunea ce-i incumbă de-a se arăta un membru util și activ al marei familii conservatoare numită „Europa monarchică” și că va face tot ce-i stă prin putință pentru a împiedica ca teritoriul român să serve de azil bandei internaționale care amenință securitatea tronurilor și prosperitatea națiunilor”.
Nu știm dacă cuvântul „conservatoare” era subliniat în original, sau l’a subliniat Eminescu; dar modul de a vedea exprimat prin rândurile reproduse pare a fi împărtășit de marele nostru poet. Căci el spune:
„…Europa este monarchică. Nu credem că ar privi cu ochi buni o țară unde sistematica încurajare a nulității și a feneantismului pe de o parte, ar da naștere pe de altă parte unei descompuneri sociale, capabile a învenina și pe vecini.
„…Iată dar cum Organizarea socială, cuvântul pe care l’a lăsat să cadă d. Carp, are însemnătate și pentru poziția României ca stat”.
Nu e de mirare că, în asemenea condiții, am ajuns la represiunea dela lași, care a culminat în legea expulzărilor, făurită cu acel prilej. Dar o mărturie categorică și precisă că legea expulzărilor a fost făcută sub presiunea stăruitoare și puternică a guvernului rusesc, ne-a dat-o chiar unul dintre cei expulzați atunci: Paul Axelrod, revoluționarul rus cu renume mondial.
Cea mai bună documentare în această privință ne-o prezintă articolul-necrolog scris de Const. Graur cu ocazia morții lui Axelrod, articol publicat în „Adeverul” dela 29 Aprilie 1928. Cred util să reproduc în întregime acel articol:
PAUL AXELROD
Intr’o zi, trimisul țarului, Fonton — sau Hitrovo? — lua masa, cu ministrul nostru de externe, Al. Lahovary, în restaurantul gării Ploești, aflat — era să zic: în editura lui C. Dobrogeanu-Gherea.
Ambii meseni fiind foarte încântați de prânzul servit, diplomatul român a spus:
— Strașnic om ne-ați dat!
Iar diplomatul rus a răspuns:
— De-alde ăștia vă putem da cât de mulți!
De sigur! Și Gherea birtaș la Ploești, avea ca „pendant” destul de reușit — între atâția alții, răspândiți în lumea largă — și pe Paul Axelrod, fabricant de chefir la Zürich.
Intre Gherea și Axelrod, multe puncte de asemănare. Amândoi născuți în Rusia, intrați, foarte tineri, în mișcările revoluționare, și foarte curând siliți, amândoi, să se expatrieze. Amândoi au luptat, toată viața, de aceeași parte a baricadei. Amândoi teoreticieni, dar și oameni de acțiune, au înființat fiecare câte un partid social-democrat: Gherea pe cel din România, Axelrod pe cel rusesc, ramificat acesta în Rusia și în toată lumea, pretutindeni unde se aflau și activau refugiați ruși.
Gherea și Axelrod erau amândoi închinați cu desăvârșire idealului pe care-l serveau, gata să jertfească orice — și în primul rând pe ei înșiși — convingerilor lor. Pe Gherea l’am cunoscut toți, și e de prisos să mai stăruim. Despre Axelrod ajunge acest elocvent amănunt biografic:
In 1903 se produce, în sânul partidului social-democrat rusesc, marea sciziune care-l împarte, de pe atunci, în bolșevici și menșevici. P. Axelrod e în fruntea celor din urmă, și duce luptă aprigă împotriva celor dintâi. Trec ani și ani. Vine revoluția rusească. După jumătate secol de exil, Axelrod se înapoiază în patrie, fățiș, pe ușa cea mare. Dar lucrurile iau întorsătura cunoscută: triumful e al bolșevicilor. Și ei nu cer decât adeziunea socialiștilor de orice nuanță. Trotzki și Racowski, odinioară cunoscuți ca menșevici, sunt bolșevici deveniți, iar nu născuți. Axelrod ar avea să spuie un singur cuvânt, ca să fie acoperit de onoruri și gratificat cu toate bunătățile puterii. Și cine ar putea să-i arunce piatra, dacă după o lungă viață de luptă, de zbucium și de himeră, el ar ceda ademenirii?
Ei nu! Au triumfat doară bolșevicii, adversarii pe cari îi combate din primul ceas, din 1903. Și Axelrod continuă să-i combată, fără nici o reticență, până la ultima consecință: septuagenarul de acuma repetă gestul adolescentului de altă dată: Paul Axelrod trece iar hotarul și reia drumul exilului, drum bătut cincizeci de ani în capăt. Și pentru ce motiv? Pentru un motiv atât de mic — și, Doamne, atât de comic: pentru o convingere!
***
Paul Axelrod a murit la 78 de ani. Activitatea pe care a desfășurat-o, dela 1872 până acum câteva zile, este intensă. Pentru cititorii noștri vom aminti numai contactul lui Axelrod cu România și cu românii, așa cum îl arată, în treacăt, el însuși, in volumul Perejitoie i Peredumunnoie („Retrăite și regândite”) apărut în 1923.
Primul român pe care l’a cunoscut Axelrod a fost d. Z. C. Arbore, bătrânul profesor și publicist de astăzi. S’au întâlnit, prin 1875, la Geneva, unde se refugiaseră amândoi, după ce d. Arbore fusese oaspetele celebrei și teribilei închisori Petropavlovsk. In Elveția lucrau atunci numeroși revoluționari ruși. Despre d. Arbore, Axelrod ne spune că desfășura o vie activitate în fruntea unui grup din care făceau parte Hollstein și Elsnitz, doi tineri din cea mai veche și mai înaltă nobleță baltică, și cari apoi s’au distins în știința occidentală. Se știe că, trecând peste puține excepții — între cari cea considerabilă a decabristului Pestel — aportul națiunilor baltice la luptele revoluționare rusești e foarte redus.
Interesele acțiunii au cerut ca P. Axelrod să se întoarcă în Rusia, în chip „nelegal”, firește, de vreme ce era urmărit. S’a dus deci la Iași, unde a găsit primul nucleu socialist și a făcut cunoștință cu Gherea, probabil pe vremea când acesta exercita pe-acolo meseria de potcovar.
Doi-trei ani în șir Axelrod a făcut naveta intre România și Rusia, fără pașaport sau cu pașapoarte false. Ultimul pașaport fals l’a obținut d. Ioan Nădejde, astăzi jurisconsult la Curtea de Casație, prezintându-l prefectului de Iași drept cetățean român, locuitor al Tulcii de curând anexate. Astfel, sub un nume inventat, și ca pretins profesor român, Axelrod a putut lucra în liniște la Petersburg, pe când poliția rusească îl căuta pretutindeni sub numele lui adevărat.
***
Foarte instructive pentru noi sunt paginile în cari Axelrod arată în ce condiții a fost silit să-și înceteze activitatea pe teritoriul României. El a fost expulzat împreună cu d-rul Russel și cu alți doi, pe baza legii expulzărilor din 1881, care, făcută anume pentru dânșii, mai este în vigoare și astăzi.
Const. Mille, în romanul auto-biografic Dinu Milian, ne descrie evenimentele de atunci. Este singura descriere ce avem. Presa de pe acea vreme este extrem de laconică: reportagiul nu exista încă. Axelrod complectează fericit povestirea lui Mille, dând amănunte foarte caracteristice pentru fizionomia morală a acelei vremi.
Știam că Rusia a cerut guvernului român să ia măsuri împotriva mișcării socialiste dela Iași, care își întindea acțiunea și peste Prut. Am arătat cu alt prilej că acea mișcare socialistă era, în acelaș timp, și iredentistă basarabeană; ziarul ei — primul ziar socialist românesc, în coloanele căruia Ioan Nădejde și C. Dobrogeanu-Gherea și-au făcut debutul de scriitori — se și chema Basarabia. Axelrod ne spune că guvernul lui Ion Brătianu-tatăl a fost profund revoltat de cererea Rusiei, socotind-o jignitoare pentru suveranitatea statului român. E instructiv amănuntul, pentru că mai târziu au fost cazuri în cari guvernul nostru s’a arătat mai puțin susceptibil.
Bine înțeles, în împrejurările de atunci guvernul român nu putea să refuze pur și simplu cererea unui vecin atât de puternic și atât de incomod, Axelrod o recunoaște. Dar aci vine un nou amănunt instructiv. In legile României, relatează Axelrod, nu exista nici un articol care să se poată aplica socialiștilor români sau streini. Și, adaugă Axelrod cu ostentație, dacă legile nu prevedeau nimic, nu se putea face nimic. Cum însă, o satisfacție trebuia oferită Rusiei țariste — socialiștii străini în frunte cu Russel și Axelrod au fost arestați și dați în cercetarea parchetului. Timp de șease săptămâni, procurorul respectiv — și știm că acesta a fost G. Panu, strălucitul om politic de mai târziu — a studiat „speța”, ca să găsească un articol aplicabil. Nu l’a găsit, deși Panu era un mare jurist, ori poate tocmai de aceea.
In disperare de cauză, s’a votat legea expulzărilor. Guvernul rus a avut satisfacția că patru socialiști străini au fost trimeși să-și facă propaganda cu câțiva chilometri mai departe.
Nu-i așa că e foarte instructiv?
Imaginați-vă în ziua de azi un guvern care, pentru a lovi în cineva, s’ar frământa atât de mult întru găsirea unui text justificator; și imaginați-vă că, neputând găsi cu nici un chip textul mult dorit, iar forța majoră silindu-l să recurgă la un paliativ, — nici măcar acel paliativ guvernul nu și-ar permite să-l aplice decât tot în puterea unei legi!
„Când se petrecură astea?” In 1881, pe vremea faimosului și odiosului guvern al Vizirului dela Florica! N’avem nici un motiv să ne mândrim cu progresul realizat de atunci.
De altfel, iată și altă curiozitate pentru vremea noastră:
In cele șease săptămâni de închisoare, arestații au fost foarte bine tratați. Și amănuntul acesta — nu-i așa? — e foarte important. Gândiți-vă că după 32 de ani Axelrod ține să-l accentueze, să-l „retrăiască” și „regândească”, — spre a ne servi de formula lui. De astă dată virtutea e răsplătită, oricât de târziu. Actualii mari maeștri ai închisorilor române pot trage cuvenita învățătură.
***
Cu plecarea din țară a lui Axelrod, n’a încetat acțiunea pe care el și-o asumase. Ea a trecut în alte mâni. Axelrod organizase — la început cu d-rul Zubcu Codreanu, iar după moartea acestuia cu alții — introducerea clandestină de cărți revoluționare în Rusia, prin Iași, Galați și alte puncte de frontieră. Această contrabandă, a cărei organizare a ajuns cu timpul la o rară perfecțiune, a continuat neîntrerupt până la izbucnirea războiului mondial, având întotdeauna concursul socialiștilor, concurs pe care ei nu l-au retras nici după ce au devenit „generoși” și se aflau la putere. Un asemenea caz de contrabandă a ieșit la iveală — grație unei întâmplătoare neglijențe — sub ultimul guvern Sturdza, și era să „compromită” grav pe generoșii din Galați, cari, în această privință, lucrau cu d-rul I. Radovici dela centru și — cel puțin în teorie — fără știrea prefectului local, I. C. Atanasiu, necum cu a șefului quasi-generos, M. G. Orleanu.
De acelaș procedeu al contrabandei s’au folosit însă d-nii Z. C. Arbore, dr. P. Cazacu și alții, pentru a trimete în Basarabia scrieri de propagandă națională românească. Și, poate, vom povesti cândva despre o acțiune de acest fel pornită la Botoșani de câțiva tineri, foarte tineri — copii în adevăratul înțeles al cuvântului — cari din proprie inițiativă și din proprie inspirație, fără a ști că așa ceva s’a mai făcut, treceau în Basarabia cărți românești, de altfel fără nici un fel de selecție și, bănuesc cu regret, fără nici un rezultat.
Dar aceasta ne îndepărtează de subiectul nostru: pomenirea lui Paul Axelrod.
Toată viața el a rămas în contact spiritual cu tinerii socialiști români cu cari lucrase odată, întru cât, cu trecerea anilor, aceștia nu și-au schimbat părerile.
Corespondența dintre Paul Axelrod și Z. C. Arbore încetează abia acum, cu moartea unuia dintre ei. Atâta suflet au pus în deceniile de luptă comună, încât, față de mizeriile zilei de astăzi, ei găseau încă destulă viață în trecut, și astfel au avut întotdeauna ce să-și spuie.
Acum un an de zile, într’un schimb de scrisori glumețe, ei făceau aluzie la apropiata moarte și se amenințau reciproc: fiecare pretindea că el va pleca înaintea celuilalt.
S’a împlinit gluma lui Axelrod.
Const. Graur
Cititorii mei — de aceasta nu mă îndoesc de loc — au citit cu tot interesul acest articol, care ne redă în chip atât de sugestiv și personalitatea lui Axelrod și ceea ce ne interesează în deosebi din spusele lui[1].
Din amintirile lui Axelrod, prima victimă a legii expulzărilor, se vede, prin urmare, că el însuși a socotit această lege, la noi, ca produsul unei necesități inexorabile. Și Axelrod, om prea puțin îngăduitor, incapabil să se joace cu propriile lui idei și sentimente — cum se vede din atitudinea lui față de stăpânirea bolșevică — n’a păstrat nici o rancună guvernului român.
Cu toate acestea, cu timpul socialiștii români au început să ducă o luptă din ce în ce mai intensă împotriva legii expulzărilor, această luptă ajungând chiar să fie un punct din programul partidului. Mai mult: socialiștii au încercat chiar să impuie acest punct și altor partide — partidelor democratice burgheze — în cazul unor eventuale tratative de alianțe electorale.
De ce? Doar nu s’ar putea spune că o lege de expulzare a străinilor are vre-o legătură sau este în contrazicere cu doctrina socialistă.
De altminteri, avem sub ochi o dovadă concretă că legea expulzărilor, în sine, este acceptată și de socialiști. Ne-o oferă fostul ministru belgian Emile Vandervelde, care este șeful socialiștilor belgieni și președintele Internaționalei II; mai mult: este un valoros teoretician, autor al multor opere de doctrină și s’a distins mai cu seamă prin cursul de marxism făcut ani de-arândul la Universitatea Nouă din Bruxelles. Intr’o recentă lecție făcută la Nouvelle Ecole de la Paix din Paris, despre „Forțele actuale ale socialismului”, Vandervelde a comunicat un amănunt din opera lui de guvernare:
„Imi aduc aminte că ținând, acum câțiva ani, interimatul ministerului Coloniilor, am fost silit să expulzez de pe teritoriul congolez pe un membru al partidului muncii din Africa de Sud: el a venit să predice lucrătorilor albi cari se găseau la noi, interzicerea totală a muncii negrilor, chiar dacă aceștia cereau să se sindicalizeze și să lucreze în aceleași condiții ca și lucrătorii albi”. (L’Europe Nouvelle, No. 776).
Cum vedem, Vandervelde a practicat măsura expulzării când s’a izbit de-o acțiune a unui străin pe care a socotit-o primejdioasă — în principiu e indiferent dacă e vorba de-o acțiune de extrema dreaptă sau de extrema stângă — și o spune tocmai într’o conferință în care face apologia forțelor socialismului.
Atunci, înc’odată: de ce, în România, atâta pasiune, atâta îndârjire a socialiștilor împotriva legii expulzărilor?
Explicația e în faptul că aplicarea ei a fost cu totul deformată și rigorile ei le-au suferit oameni, cari nici pe departe nu unelteau împotriva siguranței Statului nostru. De multe ori ea a fost cu barbarie aplicată, fie ca o armă de clasă, cerută de pătura conducătoare împotriva păturii muncitorești, fie cerută de vreun Stat străin, — de obiceiu Rusia sau Austro-Ungaria — în potriva acelor supuși ai lor a căror acțiune în țara noastră nu le era pe plac. Această lege a expulzării străinilor a ajuns a fi aplicată într’o foarte largă măsură românilor supuși celor două State vecine, români care-și găsiseră un adăpost în țara noastră, în patria lor mumă, precum și locuitorilor de rit mozaic din vechiul Regat, care deși pe atunci nu erau cetățeni români cu drepturi politice, de fapt erau totuși români autohtoni, evrei pământeni, din părinți și bunici născuți în țară și cari își îndepliniseră la noi servicul militar, nebucurându-se de nici o protecțiune străină.
Intâia aplicare a acestei legi excepționale s’a făcut după cum am văzut, în persoana socialiștilor din Iași, în frunte cu dr. Russel și Axelrod.
Dar pe la finele lunei August 1885, în urma unei manifestațiuni naționaliste în București, — după cererea cominatorie a guvernului Austro-Ungar — sunt expulzați din țară: Alexandru Ciurcu, director-proprietar al ziarului „L’Indépendance Roumaine”, tatăl său bătrânul Nicolae Ciurcu, studenții: George Secășanu, George Ocășanu, I. Droc-Bănciulescu și I. Corneanu, toți români transilvăneni, stabiliți cu mulți ani înainte în țara noastră.
Prin luna octombrie acelaș an, în urma unei puternice agitații evreiești, iscată cu prilejul venirii în țară a lui Armand Lewy, un prieten al lui C. A. Rosetti, guvernul expulzează pe următorii: doctor în filozofie Gaster (ajuns mai târziu mare rabin al Londrei), doctor Schwartzfeld, directorul ziarului „Fraternitatea”, doctor Brociner, director al ziarului „Bukarester Tageblatt”, doctor Hans Kraus, redactor la ziarul „Bukarester Freie Presse”, Bettelheim, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt”, Rosenfeld, colaborator la ziarul „Vocea Dreptăței”, Iulius Schein, redactor la ziarul „Bukarester Freie Presse”, Michel Asiel, redactor șef al ziarului „Hajoctz”, Auerbach, proprietar al ziarului „Fraternitatea”. Pe lângă aceștia au mai fost expulzați: Armand Lewy, T. Rubin, I. Fior și Iosef Schwartz. Pentru unii dintre ei decretele de expulzare au fost pe urmă revocate.
***
In anul 1893 au mai fost expulzați ziariștii: I. Hussar și Carol Schulder dela „Adevĕrul” și Albert Honigmann dela ziarul național-liberal „Evenimentul” din Iași.
Cam în acelaș timp au fost expulzați și tipografii L. Goldschlaeger, Horovitz și S. Berid, din Botoșani, ca pedeapsă pentru că au tipărit ziarul socialist „Proletarul”, scos de socialiștii din acel oraș și scris de P. Zosin, Mihail Nicolau, Iacob Țăranu, Sofia Waldmann din localitate și H. Sanielevici din București.
Precum se vede, guvernele făceau un adevărat abuz din aplicarea acestei legi, lovind fără cruțare oameni cari nu primejduiau cu nimic siguranța Statului și afară de aceasta, în cea mai mare parte nici nu erau străini.
Dar abuzul întrecea toate marginile, atunci când rigorile acestei legi erau transformate într’o unealtă de presiune asupra păturei muncitoare. Dacă se producea un conflict între Muncă și Capital și dacă lucrătorii din vreo industrie erau nevoiți să recurgă la grevă — care, după o jurisprudență a tribunalului de Covurlui S. II-a, despre care vorbim în acest studiu, era declarată ca armă legală — atunci se alegeau, de către autorități, lucrătorii greviști străini, și în 24 de ore erau aruncați peste graniță, în scopul de a intimida pe ceilalți. Evident că lucrătorii, mai ales cei streini, știind ce-i așteaptă, nu se dedau la nici un fel de acte excesive; dar ei erau obligați — câteodată sub sancțiuni severe — să se solidarizeze cu tovarășii lor români, puși în grevă. Singura lor crimă împotriva siguranței Statului era aceia de a-și fi încrucișat brațele, cerând o îmbunătățire a soartei lor.
Autoritățile — sub toate guvernele — mergeau atât de departe cu acest soi de represalii împotriva lucrătorilor greviști, încât nu se opreau nici la amănuntul că de multe ori acei streini erau de fapt români de origină, veniți la noi în țară din Basarabia, din Bucovina, din Transilvania sau din Macedonia; nici de faptul, că unii din acei străini se aflau în țara noastră de vreme îndelungată, contribuind cu munca lor la producțiunea țării; nici de faptul dureros, că acei lucrători, goniți din țară, lăsau aici familiile lor fără nici un ajutor, fără nici un mijloc de existență.
Abuzul săvârșit cu aplicarea acestei legi, nu putea lăsa indiferenți pe conducătorii partidului muncitorilor. Ei au întreprins o viguroasă campanie pentru abrogarea legei de expulzare. In congrese, în toate întrunirile publice, pe pancartele purtate cu prilejul manifesațiilor de 1 Mai socialist, conducătorii partidului cereau abrogarea acestei legi.
Atâta însemnătate au dat ei acestei campanii, încât, încă în Congresul al III-lea din anul 1895, această chestiune a fost pusă la ordinea zilei. La discuțiune au luat parte: C. Dobrogeanu-Gherea, I. Nădejde, G. D. Pencioiu, A. Bacalbașa, Al. Georgescu, Al. Ionescu, C. Ștefănescu, I. C. Atanasiu, Take Georgescu, E. Fagure.
Al. Ionescu, cere să se lase Consiliului latitudinea de a face alianțe electorale cu partide politice burgheze, dar mai cere ca o condiție a alianței ca acele partide să-și ia angajamentul de a abroga legea expulzărilor.
Anton Bacalbașa, propune următoarea moțiune care se primește de Congres: „Partidul social-democrat nu va da nici un sprijin electoral nici unui partid, care nu va face agitație pentru imediata căpătare a Votului Universal și pentru desființarea legei expulzărilor”.
Dau aci după ziarul „Lumea Nouă” din 3 Martie 1895 fotografia unui afiș al întrunirii publice ținută de partidul muncitorilor la Galați în ziua de 5 Martie 1895:
_-_illustration_-_page_186.png)
Acțiunea pentru abrogarea legii expulzărilor se punea de conducătorii socialiști pe acelaș plan cu cealaltă revendicare importantă, aceia a Votului Universal.
De fapt, socialiștii știau prea bine că statul român nu se va putea dispensa — ca orice alt stat de altfel — de această armă pentru a-și pune siguranța la adăpost de uneltirile pe teritoriul său ale unor streini. Cu această acțiune, socialiștii urmăreau reintrarea guvernelor în legalitate. Anume, să nu se aplice această lege decât numai streinilor și numai acelor streini, cari în realitate ar unelti înăuntrul țării în potriva siguranței ei.
Ei ridicau — sub această formă — protestul lor, nu împotriva aplicărei legii, ci împotriva abuzului ce se săvârșea în aplicarea ei. Și atât de exactă este această lămurire a acțiunii partidului muncitorilor, încât — atunci când s’a văzut că condițiunea abrogării legii expulzărilor îngreuia sau împiedica sistemul cartelurilor și alianțelor electorale cu alte partide, încheiate pe baza admiterei Votului Universal — ei au șters această condițiune, în congresul al IV-lea din anul 1897. Caracteristic pentru dezinteresarea cu care lucrau oamenii în mișcarea socialistă, pentru detașarea lor de orice interes personal și de orice sentiment egoist, este un amănunt în legătură cu atitudinea partidului față de această chestiune a legii expulzărilor. Const. Graur, în broșura „Din istoria socialismului român” — despre care vom mai vorbi în lucrarea de față — amintește că acela care, în congresul al IV-lea, a propus să se renunțe la clauza pomenită mai sus, a fost S. Edelstein. Și, în notă, autorul adaugă:
„Edelstein renunța la această condiție, pentru că i se părea că așa cerea interesul partidului. Astfel, el trecea peste interesul său propriu, căci, după norma în vigoare, se știa expulzabil. A și fost expulzat curând, și din acea expulzare, efectuată în condiții cumplite, i s’a tras și moartea”.
In această chestiune mai e de spus că partidul muncitorilor nu a acționat numai pe căi politice, împotriva legei expulzărilor; el a căutat să ajute și în chip material pe acei cari erau victime a aplicări abuzive a acestei legi. Redau aci un apel apărut în ziarul „Lumea Nouă” pentru ajutorarea celor expulzați și a familiilor lor:
PENTRU EXPULZAȚI
Facem apel către toți prietenii din țară și către toți oamenii buni să vie cât mai în grabă în ajutorul expulzaților, aruncați peste granița țării fără nici un căpătâiu.
Victimele unui guvern reacționar nu vrem să piară de foame într’o lume necunoscută.
Să ne grābim să ne facem datoria, trimițând oricât pe adresa d-lui G. I. Țăranu, casierul Clubului Muncitorilor din București.
Ar fi o crimă din partea noastră dacă am sta nepăsători în fața lacrimilor nenorocitelor victime ale odioasei legi de expulzare.
„Lumea Nouă”
Despre împrejurările în cari a fost expulzat Edelstein, — împreună cu mulți alții — va fi vorba într’un capitol viitor: cel privitor la reprimarea mișcării socialiste țărănești.. — Dar noi nu vorbim de toate cazurile — nenumărate! — ci dăm numai unele exemple, căci nu ne-am propus să facem istoricul legii expulzărilor și al aplicării ei, lucrare ce, de altfel, n’ar fi lipsită de interes.
- ↑ In cursul acestei lucrări vom avea încă de multe ori prilejul să-l cităm pe Const. Graur, reproducând pasagii din articolele lui și chiar articole întregi. Dintre toți ziariștii și scriitorii noștri, Graur este acela care s’a ocupat cel mai mult — și trebue s’o spunem: cel mai bine — de vechea mișcare socialistă. Are cunoștințele necesare — și obiectivitatea cea mai desăvârșită. L’am și îndemnat — de multe ori, și foarte stăruitor, — ca să scrie Istoria socialismului român, pe care, altfel, nu văd cine o va scrie. N’am avut impresia că va urma îndemnul. El se mulțumește să risipească în diverse articole politice sau literare, nenumărate fragmente, pe măsură ce actualitatea ziaristică îi dă prilejul. E ceea ce francezii numesc „la petite Histoire”. Dar și în forma aceasta redusă, contribuția lui Graur rămâne foarte prețioasă.
- ↑ In volumașul „Câți-va inși” (Biblioteca „Dimineața”), d. Const. Graur închină un capitol impresionant vieții și morții lui S. Edelstein. Este bine că autorul curăță memoria lui Edelstein de legenda de ridicol pe care, pe nedrept, i-o creaseră contemporanii. D. Graur face același lucru și pentru memoria lui Niță Pițurcă, și el unul din cei „câți-va inși”.