Melodiile românești

(Redirecționat de la Melodiile româneşti)
Jump to navigation Jump to search
Melodiile românești
de Vasile Alecsandri


Cu o nemărginită bucurie facem știut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieșit la lumină într-un Album foarte elegant, tipărit la Leopol și cuprinzând 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoțești etc.

Unul din compatrioții noștri din Bucovina, un artist de frunte, elev ale vestitului pianist Chopin, dl Șarl Miculi, pe care societatea ambelor capitale, a Moldovei și a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta și a aplauda minunatul său talent, este alcătuitorul și totodată editorul acelui Album neprețuit. În voiajul ce a făcut, la 1850, în provinciile noastre, dl Șarl Miculi, deși deprins din copilărie cu armoniile europenești, totuși s-a simțit cuprins de un adevărat entuziasm la auzirea melodiilor poporale ale românilor și a și hotărât a le prescrie pentru ca să le scape de noianul uitării.

Cu o răbdare și un tact de artist înamorat de frumusețile artei, el a ascultat pe cei mai vestiți lăutari din Iași și din București și a știut a deosebi ariile adevărat românești din mulțimea de arii străine ce au năvălit de vro câțiva ani la noi, trecând prin gurile și instrumentele țiganilor și ajungând la urechile noastre într-un hal de dihanie muzicală fără formă și fără nume.

Mulțumită fie dar dlui Miculi din partea românilor pentru fapta sa patriotică și vrednică de toată lauda, căci, în mijlocul grozavelor nenorociri ce au căzut ca un potop negru asupra neamului românesc, acest neam a știut a feri de înecare toate odoarele naționalității sale, portul, limba, credințele, poezia, cântecele și numele său atât de falnic! Și oricare om îi vine într-ajutor, oricare îi întinde o mână frățească pentru ca să scoată în lumina soarelui acele neprețuite odoare face o faptă bună și nobilă, o faptă ce merită recunoștința patriei.

Albumul dlui Miculi are îndoitul merit de a fi întocmit cu gust și știință, și mai cu seamă de a se ivi la vreme priincioasă. Astăzi, când Europa întreagă se ocupă de soarta Principatelor, când mai toate publicațiile periodice tipăresc articole interesante despre dânsele, când o mulțime de broșuri și volumuri scrise în toate limbile ies pe fiecare zi, tratând despre chestia Orientului și, prin urmare, despre viitorul României; astăzi, când țările noastre au deșteptat nu numai curiozitatea, dar chiar și simpatia lumii; când oamenii politici cercetează istoria tractatelor încheiate între Poarta Otomană și Principatele Dunării; când economiștii studiază izvoarele de avuție a pământului nostru; când pictorii ilustrează unele publicații cu o mulțime de desenuri ce înfățișează priveliștile cele mai pitorești ale câmpiilor, ale munților, ale orașelor și ale costumurilor românești; astăzi, zic, Albumul dlui Miculi e binevenit, căci aduce un contingent de mare preț la comoara cunoștințelor Europei în privirea naționalității noastre.

Până acum am fost noi, românii, uitați și neștiuți de lume; dar de la 1848 am început a ieși din întunericul în care eram cufundaț i, și frații noștri de la Apus, și toate națiile civilizate au îndreptat privirile lor în partea Răsăritului, ca să vadă ce este acest neam românesc, rătăcit de două mii de ani pe marginea Europei !

Revoluția din Valahia, mișcările din Moldova, ocupațiile armiilor rosienești au tras asupra acestor provincii luare-aminte a celor care nu vroiau să priceapă importanța acestor țări neînsemnate în cumpăna politicii; pe de altă parte, împrăștierea prin lume a exilaților de la 1848 a deprins urechile străinilor cu numele de român și, încet câte încet, ajutați prin scrierile autorilor ce se interesau de soarta noastră, precum și prin minunatele desenuri ale dlui Buke și alții, românii au izbutit a ieși puțin la iveală.

Chestia Orientului de astăzi ne-a scos cu totul la lumină, și acum suntem un suget de studii interesante pentru Europa: istoria patriei noastre, obiceiurile poporului, poeziile sale, tot ce se atinge [de] naționalitatea românilor au deșteptat curiozitatea publică; suntem astăzi o nație nouă, descoperită de puțin timp, și avem tot prestigiul noutății; trebuie dar să ne arătăm europenilor cu ce avem mai frumos și mai vrednic de a-i interesa.

În Franța, Germania și Anglia poeziile noastre poporale, traduse și tipărite, au produs o mare plăcere și au recomandat cât se poate de mult geniul poetic al românilor. Nu rămâne îndoială că melodiile noastre naționale vor dobândi locul ce merită în admirarea acelor ce prețuiesc frumusețea originală a melodiilor poporale și care știu a cunoaște sufletul unui neam în tainele acelor melodii.

Nu-mi este iertat mie ca să hotărăsc despre meritul și armonia cântecelor românești, căci poate aș cădea în prepus de părtinire. Mărturisesc eu însumi că pentru mine unele din melodiile românești, unele doine, unele hore, unele cântece de lume cuprind o lume întreagă de armonie dulce și duioasă, care îmi pătrunde inima de lacrimi; las dar să se exprime asupra lor un om competent și nepărtinitor, un pianist de mare talent ce a petrecut câțiva ani printre noi, dl Hanri Erlich. lată ce zice acest artist în prefața colecției de arii românești ce a tipărit în Viena, la 1850: „Strigătul de naționalitate și de drepturi egale a aflat un răsunet puternic în poporul român care locuiește Valahia, Moldova, Basarabia, Bucovina, precum și cea mai mare parte din Transilvania și Banat și câteva comitaturi din Ungaria“.

„Ocupând el singur un teritoriu [de] peste 5000 mile pătrate, poporul român prezentează un element național compact, tare și unit.

Am trăit mai mult de trei ani printre acest popor. Am avut prilej a-i învăța limba, a-i cunoaște obiceiurile, năravurile și ariile naționale; și fiindcă pământenii m-au încredințat că am nimerit bine caracterurile acestor melodii atât de originale și atât de interesante, cred că îndeplinesc o datorie de recunoștință pentru primirea favorabilă de care totdeauna m-am bucurat lângă români, contribuind din partea mea prin publicarea acestei colecții care este o probă mai mult că naționalitatea acestui popor se pronunță curată și necontestabilă nu numai în limba și datinile sale, dar încă și în muzica sa, care se deosebește de oricare alta cunoscută până acum.

Negreșit, aceste arii se vor părea foarte curioase la întâia vedere pentru melodia lor cu totul originală și câteodată sălbatică, pentru acompaniamentul lor, care uneori cuprinde acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, și alteori e cu totul simplu și chiar monoton.

Și cu toate acestea nu ne sfiim de a spera că, cu cât își va da cineva osteneala de a le juca, cu atât va prețui expresia de melancolie, dulce, și dureroasă chiar, care se pronunță mai în toate ariile de cântec ale românilor. Sunt în muzica națională a acestui popor de acele pasaje misterioase care fac să se presimtă dorințe înfocate și ascunse în fundul inimii și care se manifestă prin plânset numai.

De altă parte, ariile de dans răsună acea veselie nebunatică, zgomotoasă, la care nenorocitul se aruncă cu totul în aceste momente de plăcere.

Instrumentele ce întrebuințează românii sunt: buciumul, fluierul păstorilor, cimpoiul și naiul. Sunt mulți țărani care mai joacă și din vioară, dar artiștii de acest instrument se află mai cu seamă printre țigani, care sunt adevărații muzici ai orașelor.

Aceștia se slujesc și cu naiul, și cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunete ascuțite, pasajele cele mai pătimașe; cobza ține loc de bază, și mai totdeauna e jucată de către cel mai în vârstă dintre artiștii țigani, care execută pe acest instrument acompaniamentele cele mai grele cu o îndemânare vrednică de mirat.

Pe acești lăutari îi întâlnești în toate sărbătorile; ei poartă mai totdeauna haine orientale. Când cineva îi aude executând în chip serios și melancolic, care niciodată nu-i lasă, ariile naționale române într-o societate aleasă, adăugând muzicii instrumentelor lor un cântec plin de tristețe, și când vede cineva impresia ce produce asupra auzitorilor, atunci pricepe că, deși toți românii care au primit o educație cât de puțin îngrijită au luat manierele și năravurile societății moderne, cu toate acestea sentimentul național există în toată virtutea la dânșii și pătrunde lustrul modelor străine.

Cât pentru caracterul și ritmul muzical al ariilor române, se cade să mărturisesc curat că este tot ce e mai greu de a deprinde și de a înțelege dacă cineva nu le-a auzit jucate în țară de către lăutarii indigeni. Mă voi încerca însă de a explica, pe cât se va putea, deosebitele genuri și nuanțele cele mai caracteristice ale muzicii naționale române.

Ariile române se împart în doine sau balade, în cântece de lume sau romanțe, în cântece de joc sau hore și altele și în marșuri antice naționale.

Baladele sunt arii vechi ale cărora cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir istoric sau vreun roman de amor. Țăranii de la munte, care sunt adevărații barzi români, cântă aceste balade cu un glas plângător foarte lin, cu un muvement de muzică cu totul neregulat, stăruind asupra notelor de cântec și iuțind pe cele de fantezie. Ei știu să dea acestor arii o expresie de întristare visătoare, de un efect extraordinar. Adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, aude de departe un fluier care fluieră cu dulceață un cântec de dor. Atunci se oprește fără voie ca dominat de un farmec necunoscut spre a asculta mai mult timp aceste suspine ale muntelui. Am întâlnit mulți călători străini în țările române care, nefiind deloc de școala romantică, mi-au mărturisit că aste cântece atât de simple și atât de expresive le-au făcut o impresie mai vie și mai adâncă decât toate gambadele muzicale ce se aud azi în sălile de concert și de teatru și care sunt primite cu aplauze frenetice.

Cântecele de lume (romanțele) sunt melodii făcute pe poezii mai noi și au mai tot acel caracter ca al baladelor. Ele se deosebesc de balade în aceea că, jucate cu un muvement mai iute, ele slujesc asemene ca arii de joc. Cântecele de joc sunt melodii înadins pentru dans.

Dansul cel mai obișnuit în orașe este hora. La țară se joacă hora, jocul de brâu, călușarii etc.

Hora să joacă astfel: dansatorii, atât oameni, cât și femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână și formează un cerc unde fiecare poate intra și ieși după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; totdeodată brațurile se clatină încet; dansatorii se apropie sau întind cercul tot cu acele mișcări, ceea ce dă horei un oarecare aer de indolență și de o lene care nu se întrerumpe decât de către vreun vesel dansator ce-și manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare grațioasă se cuvine mai cu seamă de a se exprima în muzică; de aceea trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua foarte puțin.

Cu cât mișcările horei sunt line, egale și liniștite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie și zgomotoase: dansatorii se țin cu mâna stângă de încingătoare, rezemându-se cu mâna dreaptă de umărul vecinului, și execută acest dans cu cea mai mare iuțeală. Dansul Călușarilor are o semnificație cu totul istorică pentru români; țăranii păstrează în memoria lor fapte confuze din istoria vechilor romani, ai căror sunt urmași, și răpirea sabinelor este unul din înaltele fapte, cele mai memorabile, ale glorioșilor lor străbuni, al cărei suvenir ei îl celebrează prin jocul Călușarilor. Ei aleargă la sunetele fluierului, ale vioarei și ale cimpoiului, înarmați cu emblemele anticelor arme romane, măciuci, lănci, securi, și sar, strigă, iau poziții rezbelice, încât, prin aceste mișcări și prin zângănitul armelor, ei își reprezintă suvenirul acestui cavaleresc episod al analelor primitive ale Romei antice. Săptămâna Rusaliilor este cu totul consacrată acestui joc al Călușarilor, care ține loc de capitol de istorie.

Cititorul îmi va ierta că m-am oprit la descrierea tuturor astor amănunte. Am socotit că era neapărat a zice câteva cuvinte asupra caracterului unei muzici naționale care, fiind necunoscută artiștilor, precum și amatorilor până acum, nu va lipsi, după cum sper, de a lua unul din cele întâi rânduri printre ariile naționale ale altor popoare ce au fost primite cu favor... etc.“