Medici și medicină în trecutul românesc

by Nicolae Iorga

Aspect 2

Medici și medicină

in trecutul romănesc

Conferință ținută

la

Societatea studenților în medicină

de

N.  Iorga

 

 

București

Tipografia „Cultura Neamului Romănesc”
1919

Unui profan în ceia ce privește știința pentru care sînt pregătiți și pe care o s’o servească mare parte dintre acei cari sînt de față, nu i se poate cere să vorbească din trecutul medicinii la noi decît numai de partea aceia, foarte întinsă în ce privește timpul, dar foarte puțin cuprinzătoare în ce privește lucrurile, care este de competența istoricului. Prin urmare sînt multe veacurile care încap într’o expunere a medicinii în trecut așa cum o poate face un istoric, însă veacurile acestea nu sînt peste măsură de bogate în lucrurile care pot interesa pe studenții în medicină și pe domnii profesori, colegii miei, cari mi-au făcut cinstea să vie la această conferință. Așa încît lămuririle istorice au mai mult interesul curiosității. Și ca lămuriri istorice rog să fie primite puținele contribuții pe care le pot adăugi la cunoștința medicinei în trecut.

Pot spune de la început că, mult timp, medicina s’a făcut pe spinarea noastră, dar nu de către noi, așa încît nu sîntem noi răspunzători de metodele care s’au întrebuințat, și nici de resultatele la care s’a ajuns cu întrebuințarea acestor metode.

Dacă am îndrăznit să ating acest subiect, ascultînd de amabila învitare a președintelui Societății studenților în medicină, am făcut-o pentru că, în timpul din urmă, asupra oricărui punct din istoria noastră s’a strîns un material imens, care, în mare parte, nu e clasat, și e atît de întins acest material, atît de risipit, încît de multe ori se încurcă chiar cel care l-a strîns: nici el nu-i poate da de urmă atunci cînd îi trebuie pentru o lucrare anumită, nici el nu se poate folosi de întregul material care-i stă la disposiție, — mai tot acest material adunîndu-se accidental și tipărindu-se cum se tipărește ’n genere, în știința noastră istorică, mai ales, în care așa de multă disciplină în alegerea lucrurilor principale, pentru tipărirea celor principale întăiu și a celor secundare pe urmă, nu se observă. Pe de altă parte, o mare întreprindere la noi, făcută sistematic, cu toată aparența impunătoare a unei colecții cum este colecția Hurmuzaki, n’a prea fost, așa încît fiecare a adus ce s’a întîmplat de a găsit. Prin urmare, în publicațiile foarte întinse, în care un sistem nu se poate zice că este ușor de recunoscut, amănuntele apar topite, răspîndite și, oricum, de și istoric, nu le găsești pe toate, mai ales cînd ai puțin timp la disposiție pentru pregătirea unui subiect. Cînd deci materialul acesta este așa de risipit încît istoricul singur îl poate găsi cu greu, este totuși datoria lui, a istoricului, să încerce a strînge lucrurile împreună și să le înfățișeze, nu cîte sînt, ci cîte se pot găsi și nu în forma pe care ar dori-o, ci în forma pe care o îngăduie împrejurările.

Aceasta ca întroducere.

I.

Din capul locului s’ar putea spune mai multe în ce privește medicina anonimă, medicina populară, care e străveche, dar aceasta nu este atîta de domeniul istoricului, cît de domeniul folkloristului, și, dacă s’ar da o întindere mai mare acestei părți, ar rămînea prea puțin timp pentru partea cealaltă. De aceia mă voiu mulțămi să fixez două puncte care mi se pare că pănă acum au fost prea puțin puse în evidență și care totuși pot să aibă importanță.

În medicina populară, al cării material a fost strîns de la o bucată de vreme și publicat în „Analele Academiei Romîne”, iar, întîmplător, cînd și cînd, și în volumele care au apărut deosebit, ca acea culegere a doctorului Daniil Ionescu din Romanați și a fiului său, d Alexandru Daniil, apărută la București și la Vălenii-de-Munte, acum cîțiva ani^[1], în momentul acesta este mult de cercetat. Mi se pare însă că metoda cercetărilor nu este fixată. Materialul stă grămadă, fără linii conducătoare stabilite. Nu știu dacă este mai important, în lucrurile acestea, să ai material mult sau să ai linii conducătoare stabilite, în care și un material mai restrîns poate da mai mult adevăr decît materiale bogate unde însă această linie nu e trasă.

În această medicină populară sînt două grupări de făcut: de o parte trebuiesc grupate descîntecele, de altă parte rețetele. Adecă așa-numita medicină băbească a babelor, de o parte, iar, de altă parte, acele elemente de poesie populară, în cea mai mare parte neinteligibile, nici lingvistic, necum psihologic și încă mai puțin tehnic, care se întîlnesc în descîntece.

Acum, în ceia ce privește originea descîntecelor la noi, fiindcă în viața noastră națională s’au amestecat multe curente venite din multe părți, noi, odinioară, ne gîndiam să găsim toate lucrurile în Roma veche, și acesta a fost marele nostru păcat, care ne-a împiedecat de a înțelege atîtea chestiuni din trecutul nostru.

Pentru că, deci, în viața noastră națională sînt contopite multe curente, se poate pune întrebarea; de unde vin descîntecele acestea? De la care elemente care au contribuit la alcătuirea naționalității noastre, pot veni descîntecele? Este o parte care se înțelege, dar și o parte care nu se înțelege, din nenorocire, și care ar putea fi foarte interesantă.

Descîntece de acestea se întîlnesc în toată Peninsula Balcanică. Fără îndoială, la Ruteni, cărora li place acum să-și zică Ucrainieni, fără să priceapă foarte adese ori ei singuri ce însemnează aceasta, deși noi pricepem cînd suferim procedeele ucrainiene (ilaritate). Era și cineva care știa bine la noi ce e cu acești Ucrainieni, dar de la o bucată de vreme acea persoană s’a cam eclipsat, și nu mai e nimeni acum care să ne mai lumineze în această privință (Surîsuri).

În lumea aceasta „ucrainiană” sînt elemente etnice și elemente culturale comune nouă, — dacă vrea cineva să întrebuințez termenul de „Ucraineni”, zic și eu: „Ucraineni”, cu toate că țin mult mai mult la vechiul termen de „Ruteni”, „Rusneci”, supt care poporul nostru cunoaște această națiune. Acești Ucrainieni nu sînt în rîndul întîiu așa de Slavi, cum își închipuie ei. Ei pretind că represintă un element cu totul caracterisat din marea familie slavă; etnograficește și antropologicește se constată însă foarte răpede contrariul. Rusneacul, chiar cînd nu se coboară din înnaintași romîni, ceia ce este foarte adese ori casul, în vecinătatea noastră și în regiunile bucovinene dintre Prut și Nistru, e mult mai asămănător cu Romînul, în ce privește tipul fisic, decît Rusul din mijlocul stepei cu același Rutean. În ce privește locuința, în ce privește sistemul de a lucra cîmpul, în ce privește îmbrăcămintea, poesia populară, obiceiurile, asămănările cele mai mari există, nu între Rușii din stepă și Rușii din regiunea Nistrului, ci între acești așa-numiți Ruteni și între noi. Vechiul popor tracic s’a întins mult mai departe de cum credem noi, și acei cari vorbesc astăzi de un dialect slav mai mult sau mai puțin fixat — și învățații ucrainieni pretind că este extraordinar de fixat, fiindcă în loc de Chiev zic: Chiiv și în loc de Lvov zic: Lviv —, ar trebui să cugete puțin și la vechea comunitate tracică.

Așa încît recomand pentru orice fel de cercetări comparative ce s’ar face în acest domeniu, să lăsăm Roma veche de o parte și să luăm elemente de comparație de la substratul comun tracic.

Și să nu se oprească numai aici și în Peninsula Balcanică, unde sînt iarăși elemente venite de la Traci, indiferent dacă un Trac își zice Sîrb sau dacă în Sîrb trăiește și un Trac, ori dacă și în Bulgar ca și în mîndrul Grec vei regăsi cine știe ce strămoș Trac. Tot asemenea Ungurii, în mare parte, își închipuie că sînt Unguri, dar, dacă unii au aspectul — de suflet nu vorbim, căci se pare că sufletul nu li e asămănător cu sufletul celorlalți locuitori ai Europei, socotiți în generalitatea lor —, ca și al celorlalte popoare, același substrat există și la ei. Și, dacă așa este, ei nu o datoresc Fino-Ugrilor de odinioară, ci populațiilor slave din Panonia, populațiilor romănești pe care le au întîlnit în regiunile răsăritene de peste Tisa. Astfel folklorul unguresc merită totdeauna să fie studiat, nu fiindcă e maghiar, ci fiindcă nu e maghiar, fiindcă se întîlnesc atîtea ingrediente care sînt ale noastre sau ale Slavilor, atît de înrudiți supt raportul vieții primitive, încît aproape nu se poate face o deosebire.

Și, iarăși, Sașii din Ardeal cred că sînt numai represintanții culturei germane. Se înșeală: ei sînt, de sigur, în clasele de sus, și represintanții culturii superioare luate din Universitățile germane ale secolului al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, și tot așa și în tot ce au împrumutat din cărți, dar ca viață fundamentală populară atîta la ei e luat din același fond etnic ca și al nostru. Ei au venit peste noi, s’au aclimatisat prin noi, au lucrat pămîntul ca noi, au făcut casele ca noi, au împrumutat și în îmbrăcăminte unele elemente de la noi, păstrînd altele din regiunile renane.

Și, în sfîrșit, tot așa și la Secui; folklorul secuiesc merită să fie cercetat, fiindcă în bună parte Secuii sînt Romîni desnaționalisați, căci au venit foarte tîrziu, după 1200, conform cu ultimele cercetări poate colonisați de Cavalerii Teutoni — iar nu de Attila! —, și au luat deci întru toate datinele și notele sufletești ale poporului nostru, pe care l-au găsit acolo, pe care nu l-au putut înlocui și cu care s’au confundat, — în afară de dialectul unguresc pe care-l mai vorbesc.

Am dat aceste lămuriri pentru că pot să servească și la altceva, dar și atunci cînd e vorba de descîntece și rețete dacă voim să avem studii bune în această privință, trebuie să lăsăm sfînta Romă, pe care o venerăm supt toate raporturile, de care ne ținem în atîtea domenii, dar pe care e bine să o lăsăm de o parte în acest domeniu și să cercetăm încunjurimea noastră, care nu este numai a noastră, ci presintă, în același timp, prin originile sale, atîtea lucruri identice cu cele care se găsesc la obîrșia vieții vecinilor noștri.

Dar aș crede că, în descîntece, elementul sălbatec, elementul bizar, elementul cu totul deosebit de ce simțim și înțelegem noi și care a ajuns, prin urmare, neinteligibil și în graiu, și în fond, nu aparține civilisației tracice străvechi de la noi, ci unor elemente scitice, turanice.

Sciții erau alcătuiți dintr’o clasă dominantă arică și dintr’o mulțime imensă de supuși, care era turanică. Fără să se fi amestecat puternic cu Tracii, acei barbari au putut strecura în viața tracică anumite datine de ale lor.

Se dau astfel numai unele îndreptări pentru studii viitoare pe care n’am nici răgazul, nici intenția de a le face, dar se poate găsi cineva să le facă. Căci nu e lipsă de asămănare între aceste elemente sălbatece, barbare, bizare, neînțelese ale descîntecelor noastre și între ce se întîlnește ia populațiile din Nordul Siberiei, la care șamanismul represintă, nu numai religia, dar, în același timp, și o medicină religioasă, cu riturile sale, cu incantațiile sale și descîntecile sale.

Ar fi foarte folositoare apropierile, și, în această privință, natural că metoda ar fi să se întrebuințeze întîiu asemănarea cu vecinătatea, iar după aceia s’ar căuta dacă anume elemente scitice care s’au putut păstra în Nordul Asiei n’au părți comune cu descîntecele noastre.

Cît despre medicina babelor, acum am constatat, umblînd prin vechi colecții de documente, că pot să existe și mărturii istorice cu privire la practicarea acestei medicine, care e cu totul altceva decît falsa medicină a descîntecelor. În descîntece e numai supranaturalul care prin anumite elemente diabolice — fiindcă e curios că în toate religiile dracul e cel mai de ispravă — readuce sănătatea; stăpînul elementelor rele care au pătruns în corpul omenesc pleacă înnapoi, evacuează teritoriul, cum s’ar zice (ilaritate). Și teritoriul, prin urmare, se reface, refacere fără despăgubiri de războiu, care s’ar putea să lipsească și aiurea decît în acest domeniu, cu toate așteptările (surîsuri).

În medicina băbească nu este însă aceasta: este începutul medicinei celeilalte, omenești, raționale, pămîntești, fără amestecul elementelor infernale, sub-pămîntești. Și, în documente, ici și colo, vedem particulari cari arată cum au fost lecuiți de babe, prin medicina aceasta în care satele cred și acum așa de mult, și au motiv să creadă, căci ea întrebuințează leacuri vegetale, care pot să aibă efecte bune, și unele masagii care nu sînt cu totul deosebite de alte sisteme, care au progresat plecînd de la aceiași obîrșie.

Într’un document ardelean de la începutul veacului al XIX-lea am găsit astfel declarația cuiva care spune că a fost lecuit de o babă, arătînd și cît a dat, și e foarte interesantă expunerea prin felul naiv cum se povestește lecuirea. Lucruri de acestea s’ar putea găsi și în cantități mai mari, și aș putea spune chiar unde se pot găsi mai multe în domenii unde nu s’au făcut destule cercetări pînă acum. E vorba de mulțimea actelor judecătorești de la episcopii. Judecau episcopii într’o mulțime de chestii, jurisdicția eclesiastică fiind foarte întinsă și te miri ce se poate găsi într’însa. Se judecau lucruri cu totul străine de sfînta Biserică, din mai multe motive, între care și acela că sfînta Biserică se amesteca însăși într’o mulțime de domenii: și prin servitorii săi, ca împricinați, în chestii care n’aveau nimic a face cu teologia, răsăriteană sau apuseană. Cutreieră cineva tot cîmpul delictelor sociale și morale prin astfel de arhive. Se mai poate găsi însă cîte ceva și prin arhivele particulare. De pildă, iată ce cetim într’un document de la 1810: „Mi-am frînt mîna cè stîngă și mi-am zdrobit cheptu; acuma zac la Boița. Aici iaste o muiere meștere și s’au făgăduit că mă va vindeca”^[2].

Și nu se zicea: medicină băbească, ci altfel, și cuvîntul a rămas într’un domeniu cu totul special; se zicea „moașă”, adecă „strămoașă”. Astăzi însă cuvîntul „babă” e cel convenabil, cu care cineva se adresează față de asemenea persoane în stare să readucă pe cale hirurgicală sau medicinală, sănătatea în trupul bolnav.

Încă odată, acestea sînt mai mult indicații de studii viitoare într’un domeniu necercetat.

II.

 

Acuma, după acestea toate, vin la mărturiile istorice în ce privește, nu încîntările și descîntările, și nici cunoștințele băbești ale „moașelor”, ci medicina care venia pe vremuri la noi ca să lecuiască pe Domni întăiu — fiindcă medicina a plecat de la Domni, a trecut pe la boieri fără să fi ajuns încă la țerani (aplause) și, cînd va ajunge și acolo, atunci va fi perioada cea mai importantă din istoria medicinei la noi; atunci se va porni o eră nouă —; a trecut, zic, pe la boieri, a ajuns la tîrgoveți, și — s’a oprit acolo.

Cele mai vechi lămuriri despre practica medicinală exercitată la noi de străini, asupra Domnilor noștri vin din epoca lui Ștefan-cel-Mare.

Ceia ce nu înseamnă că înainte de Ștefan n’au existat doctori. Pentru a ne lămuri în această privință am putea căuta terminii cari se întrebuințau la noi pentru a-i numi. Este unul cu totul nou, pe care-l întrebuințăm din veacul al XIX-lea, pe care în zădar l-am căuta într’o vreme mai veche: acela de „medic”. Dar este un termin foarte vechiu, popular, cu aspect străin, dar mult mai puțin răspîndit decît credem, și neavînd în chip absolut sensul de medic cu pretenții științifice; terminul de „vraciu”. Vraciul are în el ceva miraculos, și în vechea noastră literatură „vraciul”, „vrăciuirea”, nu lipsesc, dar, lucru pe care nu l-ați fi crezut, în veacul al XVII-lea, și anume în întăia jumătate a veacului aceluia, cînd s’a tradus în Moldova Herodot — ceia ce a fost un mare fapt cultural din trecutul nostru: a se traduce Herodot într’o vreme cînd nu era tradus în întregime nici în franțuzește, și cred că nici în nemțește, deși știința germană, cum se știe, este anterioară creației lumii (ilaritate) și va durà după sfîrșitul lumii, pe care îl va și pregăti (ilaritate): fiind vorba de medicină în vre-o cîteva locuri, medicii sînt chemați „doftori”, nu „vraci”; nu există o singură dată „vraciu” în Herodot, ceia ce arată că medicina, care, în cea mai mare parte, în epoca aceasta, venia din lumea germanică, aducea de acolo titlul de „doctor”, prefăcut în „doftor”. Terminul îl aflăm, de altfel, și în testamentul, încă mai vechiu, din 1620, al lui Radu-Vodă Șerban pribeag la Viena^[3], și încă supt forma „doctor”.

 

Am spus că în epoca lui Ștefan-cel-Mare avem cele d’intăiu lămuriri sigure despre medici la noi. Aceste lămuriri sînt relativ bogate și oferă fără îndoială interes.

Ștefan-cel-Mare a fost rănit la picior, cînd a atacat Chilia. Chilia a izbutit să o iea, dar piciorul i-a rămas atins pentru toată viața. Cît a fost tînăr, nu s’a resimțit; la bătrînețe oboseala l-a făcut să sufere îngrozitor de pe urma rănii. Atunci, în ultimii lui ani, cînd poate s’au adăugit și infirmități ce se ivesc la vrîstă foarte înnaintată, el s’a căutat cu medici străini. Relativ la doi din medicii aceștia, nu știm cînd și cum i-a căpătat; din ce lume au venit însă, știm foarte bine. Ștefan a avut un medic venit de la Hanul Tatarilor, medic care, cum se știe, a întrat și în piesa lui Delavrancea și prin aceasta s’a popularisat, dar izvoarele nu ni spun și procedeele pe care le-a întrebuințat, — și poesia are drepturile ei.

Era deci un medic evreu, care a asistat pe Domn pănă la sfîrșit; „il medigo zudeo de l’Imperator di Tartari”: medicii evrei aveau o veche practică arabă, în legătură cu cele bizantine, și practicele bizantine înseși erau și ele în legătură cu ce se putea ști din medicina clasică de pe vremurile lui Hipocrat privitor la beteșugurile și suferințele omenești. Cellalt medic era un bărbier din Buda: „un barbier di Buda”. Se pare că sistemul de a întrebuința, mai ales pentru boli care cer o intervenție hirurgicală, bărbierul, este un sistem unguresc (ilaritate). Prin urmare este de dorit, cum o intervenție chirurgicală acolo este evident necesară, ca Înțelegerea să-și trimeată bărbierii, și cît se poate mai răpede (ilaritate).

Dar mai cunoaștem și alți medici, între cari unul n’a stat pănă la sfîrșit, de și nu știm de ce. Doi dintre acești medici sînt Venețieni. Veneția și regiunile vecine aveau medici foarte buni, în înțelesul timpului, cu cari se mulțămiau clienții, — ca totdeauna. La 1502, întors dintr’o solie de la Moscova, de la Mosc — cum îi ziceau străbunii noștri — un Dimitrie Purcivii, Italian, trecînd prin țară, a adus o cerere de la medicul venețian al lui Ștefan-cel-Mare, Matei din Murano — el iscălește „Matheus Murianus”, în formă latinisată, și se obișnuia în istoriografia noastră a i se zice: Matei Muriano, dar e un Matei din insula Murano, de lîngă Veneția. Acest Matei cerea să i se trimeată din patrie doctoriile trebuitoare, — pharmaciae aliquae sive medicinae.

Prin urmare căuta pe Domn după datinele cunoscute la el acasă. Și Ștefan el însuși scrie, la 9 Decembre 1502, în această privință, cerînd să se dea medicului său venețian cele necesare pentru a-l curarisi de vechea sa rană^[4]. Medicul iscălia „doctor în arte și medicină^[5]”. Și dintr’un raport al lui, din singurul raport păstrat și care e foarte folositor și pentru cunoașterea țerii lui Ștefan, pentru icoana fiului său, pentru știința producției țerii, a mijloacelor militare, a războaielor purtate de marele Domn, aflăm că Matei a sosit la 1-iu August 1501 în Moldova, și Vodă l-a primit spuindu-i aceste cuvinte de prietenie: „n’am vrut să trimit după doctor în vre-o altă parte a lumii decît la prietenii miei, cari sînt sigur că mă iubesc”. Măsură de prudență, care se explică foarte bine. (Surîsuri.)

Matei din Murano însă, cînd sosise, era el însuși bolnav: medice, cura te ipsum. Și s’a curarisit destul de slab, sau boala i-a fost prea grea, căci a murit înnaintea pacientului; ceia ce e mai puțin obișnuit (ilaritate). De aceia, Ștefan, la 11 Octombre 1503, va trimite o altă scrisoare, în care va spune: „Matei nu mi-a putut face niciun folos”: nobis nihil proficere potuit. Se vede că latineasca e tradusă de-a dreptul după romănește; nu înțelegea Vodă să scrie diacul ce vrea el, ci trebuia să zică latinește cuvînt din cuvînt ce i se spunea în romănește, și de aceia latineasca aceasta nu e inteligibilă decît pentru cine știe și romănește (ilaritate.)

Și se trimete astfel boierul Teodor să mai ceară un medic, mai sănătos și resistent (ilaritate), asigurînd cu grijă că i se va da drumul în pace^[6].

Căci frica mare a tuturor doctorilor chemați aici era că nu vor putea să scape din țara unde erau atrași pentru consultații. Astfel, după un obiceiu păstrat pănă foarte tîrziu, soarta doctorului chemat la căpătîiul unui ilustru personagiu nu era totdeauna de invidiat, și vom vedea, pe la 1760, pe unul, Stahl, care a pățit pentru neizbînda curei sale foarte multe pe vremea lui Constantin-Vodă Racoviță. Incit, dacă se întîmpla ca lucrurile să iasă rău, pe medic îl puneau la închisoare —, închisoare fără sanatoriu (ilaritate).

Fiind vorba deci să se aleagă un nou medic pentru Moldova, s’au presintat trei candidați: unul, Gheorghe din Piemont, a fost ales, și era să fie trimis lui Ștefan. Colegiul a preferat însă pe altul, Ieronim de Cesena, spunînd că Gheorghe nu e bun. Și s’a mai oferit un al treilea, Alexandru din Verona. În concurența aceasta a biruit Colegiul cu candidatul său, Ieronim. Plata lui trebuia să fie de 500 galbeni de aur pe an, ceia ce însemna o sumă foarte importantă. Ieronim s’a pus pe drum. Ce s’a întîmplat cu dînsul, nu se știe. Oricum, la patul lui Ștefan-cel-Mare nu era în 1504 decît alt Italian, Lionardo de’ Massari, — ceia ce înseamnă Leonard dintr’o familie de casieri, „massarii”. Și avem raportul său despre moartea lui Ștefan și orînduirea succesiunii lui^[7]: aici se spune că se mai găsia pe lîngă Domn și bărbierul din Buda și medicul evreu al Hanului Tatarilor. Se temea să nu fie reținut și el, dar urmașul răposatului, Bogdan, în disposițiile pe care le au moștenitorii totdeauna, a declarat că Leonard nu are nicio vină și prin urmare va fi trimis cu cinste acasă.

În sfîrșit mai este un medic pe care Ștefan l-a cerut și l-a căpătat: un German. La 26 Februar 1502, prin urmare între Matei de Murano și Ieronim de Cesena, Domnul, a cărui boală lua un caracter tot mai îngrijitor, trimete și aiurea după medic, în acea Germanie care avea o foarte bună reputație supt acest raport. Și la Nürnberg, pe basa cererii lui și a recomandației regelui Ungariei^[8], s’a ales pentru a îngriji rana Domnului Moldovei un medic care fusese în serviciul orașului, foarte prețuit, așa încît se făcea un adevărat sacrificiu trimițîndu-l, Ioan Klingensporn (avea prin urmare un caracter potrivit în însuși numele său pentru a lecui un viteaz ca acest strașnic călăreț care fusese, în zilele lui, Voevodul moldovenesc).

A sosit el sau ba? Arhivele din Nürnberg cuprind numai atît, și este, evident, foarte bine venită această rară știre, rătăcită prin arhivele depărtatului oraș nemțesc.

De la medicul lui Ștefan-cel-Mare înnainte, avem o serie întreagă de acte pentru tot secolul al XVI-lea și al XVII-lea, în ce privește pe medicii Domnilor și boierilor noștri, — pentru că în secolul al XVIII-lea numai, se ajunge la medicină și pentru ceilalți. Astfel la 1508 întîlnim un medic, acesta Sas, cel dintîiu medic sas, — căci medicina săsească nu e așa veche precum s’ar crede, și a trebuit ca mai întăiu Sașii să lege relații cu Universitățile germane, de unde au luat și confesiunea luterană. Il chema Francisc.

Acum, Radu-cel-Mare a fost un om bolnăvicios și avea nevoie de necontenită îngrijire. E arătat astfel, în cronica turcească a timpului, că șapte ani a fost paralitic, „boala groaznică și cumplită” de care vorbește și Viața Sf. Nifon^[9]. Și, fiindcă i se cerea unui Domn să împartă dreptatea direct, Măria Sa făcea în fiecare an cercetarea țerii și avea pe lîngă fiecare mănăstire odăile sale unde se aduna lumea și vorbia de-a dreptul cu Vodă, așa încît se mîntuia în cîteva clipe expunerea procesului, pronunțîndu-se sentința fără niciun apel și executîndu-se imediat. Radu mergea, astfel, în căruță. De aceia a și venit medicul sas pentru dînsul^[10].

Zece ani după aceasta, — după ce cunoaștem, va să zică, pe medicul evreu al Hanului Tatarilor, pe bărbierul ungur din Buda, pe medicii italieni, pe unul german și altul sas, — avem și un medic din Ragusa.

Ragusa, pe coasta Mării Adriatice, este unul din cele mai minunate orașe de pe lume: făcut, în mic, după Veneția, a avut rosturi politice, administrative și de cultură ca și minunata cetate dogală. Aici a existat și o înnaltă cultură intelectuală încă de la începutul veacului al XVII-lea; literatura sîrbească o bucată de vreme s’a adăpostit în Ragusa, căci Serbia propriu-zisă era absolut la disposiția Turcilor. Ragusanii făceau și un comerț foarte întins, chiar pănă la noi, unde erau negustori detailiști, ca și bancheri cunoscuți. Și prin urmare nu e nimic mai explicabil decît ca un Domn de la noi să ceară medici de la Ragusa.

Acest medic al lui Neagoe-Vodă Basarab se chema Ieronim Matievich, și el se întîlnește prin Decembre 1517, cînd a fost trimis de stăpînul său la Veneția. E făcut acolo cavaler de către doge, ceia ce echivala, de altfel, cu o simplă decorație din timpurile noastre, — nu mai mult. Între actele ragusane comunicate mie de răposatul mieu prieten Jirecek, se găsesc două făcînd mențiuni despre Matievich: care se întîmpină la plecare și la întoarcere, în Decembre 1517 și în April 1518. Din ele se vede că Ieronim era „medicus chyrurgicus, servitor illustris domini Bassarachi (sic)” și, cum se cam încurcau lucrurile la atîta distanță, se adauge că acesta e „Voevod al Transilvaniei”^[11].

III.

De la medicul lui Neagoe Basarab trecem acum la medicii Domnilor moldoveni din aceiași vreme sau dintr’o vreme apropiată cu aceia pănă la care n’am ajuns.

Căci de medicii Domnilor munteni contemporani se vorbește mult mai rar. Despre tatăl lui Mihai Viteazul se știe că el, Pătrașcu-cel-Bun, a fost trimes la munte după aier, la Rîmnicul-Vîlcii, și, fiindcă Rîmnicul era mai aproape de Sibiiu, unde se aflau mai buni medici ca la Brașov, a fost chemat de acolo, ca să-i ajute, doctorul Ioan Evangelista^[12].

Un medic din Brașov se întorcea în 1568 de la Curtea munteană a lui Petru-Vodă^[13]. Cum și urmașul tînărului Voevod care era să se stîngă în exil la Constantinopol, Alexandru-Vodă, era bolnăvicios, Ivașcu Golescu-i aduce în 1574 un medic tot din acea cetate săsească^[14]. În Iulie 1576 „doctorul” e trimes iarăși la noi, și în Decembre se dau „pilule” Domnului^[15]. Din trimeterea, în Iulie 1577, a lui Chisar Clucerul la Brașov știm că e vorba de doctorul Paul^[16].

Ceia ce nu împiedecă moartea Voevodului. Dar și în 1578, pentru copilul Domn Mihnea, venia același^[17]. Un doctor brașovean îl căuta zece ani mai târziu^[18].

Trecînd acum la Moldova, Petru-Vodă Rareș, care era om cu multe nevoi și multe delicatețe, care domnià împărătește, avînd o nevastă ce se cobora din Țarii sîrbești, din neamul Brancoviceștilor cari au continuat pe Impăratul sîrbesc Ștefan Dușan și cari supt toate raporturile aveau pretenții în legătură cu această strălucită înrudire, Petru Rareș, zic, se căuta, în 1528, cu un medic ardelean; cel puțin așa se pare după un text care nu e din cale afară de clar^[19]. In tot casul, la 1542, în a doua Domnie, după ce el stătuse o bucată de vreme în cetatea Ciceului, unde a îndurat mari năcazuri, după ce trecuse prin Constantinopol și cum spune legenda, Sultanul trebuia să-l calce, conform obiceiului, tradiției, în picioarele calului său, iar Rareș a întrebuințat o formă ipocrită: s’a așezat supt podul pe care a trecut Sultanul și astfel l-a călcat calul acestuia fără a-i face vre-o neplăcere (ilaritate), după ce s’a întors în țară și a spus acel cuvînt teribil, pe care l-am citat în vremuri cînd aveau unii oameni inima lor cît un purice, dar de atunci li-a crescut la loc, acel cuvînt strașnic: „voiu fi ce-am fost și mai mult decît atît” și era acuma, bătrîn și slăbit, căci, oricum, lucrurile lăsaseră urme în vlaga lui, Petru a întrebuințat doi medici ardeleni de categoria bărbierului: unul, Ștefan, la 1542, și cellalt, Gheorghe^[20].

Pe urmă, la 1563, ne oprim la Domnia unui valetudinar în tot timpul Domniei sale. Acest valetudinar, a cărui cruzime a rămas vestită mai ales prin amintirea nuvelei lui Costachi Negruzzi, exagerată pe basa unor cronici care poate au exagerat și ele, cu „capul lui Moțoc” din această splendidă operă de imaginație, Alexandru Lăpușneanu, om de sigur foarte crunt, care omora pentru plăcerea de a omorî, și pentru anume necesități politice care, pe vremea aceia, se puteau servi în felul acesta, distrugînd atîta boierime, — era mînat și de boala lui. Căci a fost un om bolnav. De ce natură să fi fost această boală n’am putea lămuri, și ceia ce bănuiesc nu poate fi spus oral. Un act contemporan, concordînd cu ce spune însuși în scrisorile lui, arată că la urmă el era orb^[21]. In scrisorile acestui om rău sînt însă note de duioșie stranii, alături de pasagii ca acesta: „din ochii miei se scurg urdori”, ex oculis meis stercora colliguntur. Avea momente contrazicătoare, ca orice om desechilibrat. Ca Filip al II-lea al Spaniei, care scria fetei lui din Țerile-de-jos despre frumuseța cîntecului privighetorilor în grădinile Escurialului! Într’o scrisoare, Alexandru-Vodă cere Sașilor să-i trimită prune uscate, care se prepară acolo mai bine decît la dînsul, pentru că „Doamnei noastre îi plac foarte mult aceste prune”.

Fiind așa, i-a trebuit să se caute necontenit. Și, fiindcă i-a dat Dumnezeu de odată și un alt năcaz, fiind lovit la picioare^[22], el se adresează Ardelenilor, ca să-i trimeată un medic sau un bărbier. La 1558 întîlnim întăiul cas: îi vine din Bistrița medicul sas Andrei^[23], care l-a căutat mai multă vreme. Vedem din scrisorile Voevodului că-i recomanda ierburi care cresc numai prin Ardeal în luna lui Maiu^[24].

Mai tîrziu, — ca să nu ne împovărăm de păcate și să zicem că „cetățenii” erau lipsiți de îngrijiri medicale —, se cerea ducerea unui medic din Brașov pentru ei în genere^[25]. Trebuie să fi fost o boală cumplită (ilaritate), și, de fapt, era atunci ciuma, cea d’intăiu asupra căreia avem vre-o lămurire^[26]. Atunci deci s’a gîndit un Domn și la nevoile „cetățenilor”, cari să fie căutați în bloc de acest medic ardelean.

Acum, dacă Alexandru Lăpușneanu avea nevoie de un doctor necontenit, evident că avea același nevoie și Petru Șchiopul, care se pare că a fost totdeauna șchiop și boala lui o cunoaștem din timpul exilului, — căci el părăsește țara la 1591 și fuge în Austria, așezîndu-se lîngă Viena, apoi s’a dus la Tirol și s’a stabilit la Innsbruck, de unde a trecut la Bozen, unde a și murit, fiind îngropat lîngă biserica Franciscanilor, unde i am văzut mormîntul, acoperit de altele clădite de-asupra lui. Într’unul din multele rapoarte privitoare mai ales la cererile de bani ale găzduitorilor săi, cari desprețuiau juvaierele și blănurile bogăției orientale, e vorba și de boala care-l făcea să nu poată merge călare și care se numește „Maretz”, în urîta limbă germană de acolo, din Tirol^[27]. Înnainte însă de a-și părăsi țara pentru boala lui a avut nevoie de un medic și a adus deci pe Ioan Fasching, din Bistrița: avem o scrisoare a lui din 1585, de implorare către ai săi ca să intervie pe lîngă Domn, care, evident, nu voià să-i deie voie să se întoarcă acasă. Nu știm ce soartă va fi avut intervenția^[28].

A fost un moment, pe la 1577 cînd Țara-Romănească era să aibă ca Domn pe un doctor, pe un doctor care nu era Romîn în aparență, dar pretindea a fi tot Romîn, prin legăturile tăinuite, recunoscute de boieri, ale maicei sale. E medicul Bernardino Rosso, din Pera: se pare că, deci, Neagoe Basarab, pe care și-l pretindea tată, cunoscuse pe mama lui Bernardino, și erau persoane în stare să dovedească lucrul acesta, și prin semnele pe care pretendentul neașteptat le avea pe corp. Căci obiceiul era să se taie semne de acestea pentru ca un copil nelegitim, la o anume vîrstă, să poată face a i se recunoaște calitatea domnească. Bernardino Rosso a mers astfel cu boierii din partidul lui și a cerut Domnia Țerii-Romănești, care s’a dat însă, puțină vreme după aceasta, unui fiu, tot din flori, al aceluiași Pătrașcu, Petru-Vodă Cercel^[29].

Evident că Petru Cercel s’o fi căutat în multele lui rătăciri cu medici, dar aiurea decît în Domnia lui munteană, căci se știe că el a fost prin Franța, într’o calitate dubioasă, la o Curte cu o reputație rea, Curtea lui Henric al III-lea, — de unde „Cercel”; după aceia a mers la Constantinopol, unde i s’a dat, cu greu, Domnia, a stat doi ani în Scaun, a clădit Curtea din Tîrgoviște, înnoind biserica de acolo, a turnat tunuri — ca acel de la Museu, care cred că n’o fi fost întrebuințat și modernisat de Germani. Și după ce a pierdut Domnia, s’a dus în Apus, stînd iarăși la Veneția, de și-a luat un palat pe Canal Grande. Era un om foarte cunoscut, foarte frumos, foarte simpatisat acolo, găsind, nu numai admiratori, ci, lucru mai rar, persoane care să-l împrumute, deși nu oferia garanții. Evident că în toate aceste drumuri Petru Cercel o fi avut a face cu medici; dar pe aceștia nu-i putem ști.

Cît privește pe Mihai însuși, nu-i știm medicul în Ardeal, dar e imposibil ca el, fiind „Craiu” în Ardeal să nu fi avut, ca și Báthoreștii, un medic pe lîngă dînsul. Am găsit o singură scrisoare de-a lui în legătură cu această artă: la 1600, înnaintea luptei de la Mirislau, pe care a pierdut-o, ordonînd strîngerea taberei la Sas-Sebeș, el cerea o mulțime de meșteșugari, începînd cu „bărbierii hirurgi”^[30].

Ca dovadă de legăturile pe care pribegii din țerile noastre au trebuit să le aibă cu medicii străini, stă și testamentul lui Radu Șerban, făcut la Viena la 1620, testament scris în romănește și care, printr’o întîmplare cu totul neașteptată, s’a păstrat. E scris pe o coală de hîrtie, extrem de remarcabilă și prin așezarea și prin caligrafia scrisului. Între marturi e trecut și d-rul „Rorăr”, din „Beciu” (Viena)^[31].

Matei Basarab, firește, a avut în ultimii ani un medic cu care s’a căutat necontenit, fiindcă fusese rănit la genunchiu în lupta de la Finta (1653), un medic adus din Ardeal. În revista „Luceafărul” s’a publicat o scrisoare de-a lui, cerînd medici după luptă.

Cronicarul ardelean Kraus^[32] povestește că „bărbierul” lui Matei, puind fără socoteală plasture pe picior, nu putu împiedeca o cangrenă. Atunci prințul ardelean trimete aliatului său „un renumit bărbier din Sibiiu”. El întîlnește însă pe Polonul care îngrijia pe Matei, înveninîndu-l cu plasture. Medicul ardelean, Iacob din Făgăraș, descopere crima și aduce prinderea vinovatului și a complicilor lui, unsprezece boieri, dintre cari unii ar fi fost și uciși. O scrisoare a noului Domn Constantin Basarab îl arată trimețînd după leacurile cerute de medicul său, în Ardeal^[33].

Atîta putem spune pănă în acel moment, pe la sfîrșitul veacului al XVII-lea, în care Curtea lui Vodă-Brîncoveanu avea, și în ce privește medicina, persoane foarte bine cunoscute, și unele deosebit de interesante.

IV.

În Moldova, Radu Mihnea, om de o cultură neobișnuită, care-și trăise tinerețele și în Veneția, îmbolnăvindu-se de ochi, ca Lăpușneanu, nu află la noi cine să-l caute, ci părăsește la 1619 puterea, pentru a merge să se caute la Constantinopol de unde se întoarce sănătos^[34].

Ștefan Tomșa, rivalul său, un bătrîn foarte crunt, care și el cunoștea Apusul, ca unul ce luase parte la războiul dintre Henric al IV-lea și regele Spaniei, fiind între apărătorii cetății Jaca, în Pirinei, tiranul acela care speria Iașul trecînd pe străzile podite cu loadbe de lemn în fruntea gărzii lui înnarmate și care măcelărià pe boieri ca distracție și ca precauțiune, scrie odată în Ardeal că-i trebuie un doftor sau un bărbier care să lecuiască urechea astupată a unui casnic, căruia „îi vîjîia capul”; oferia o sută galbeni de aur pentru a se aduce urechea bolnavă în stare bună^[35]: o formidabilă sumă pe vremea aceia, care ar face gelos și pe un doctor din timpul nostru (ilaritate).

Tot în Moldova, la jumătatea veacului al XVII-lea, Vasile Lupu avea un medic străin, danes, Scogard, cunoscut printr’o scrisoare ce privește sinodul ortodox, care s’a ținut pe vremea aceia în Iași^[36].

Doctorul nu era însă așa de faimos încît, fiind bolnav moștenitorul lui Vasile-Vodă, Ioan, de o mînă, să nu se simtă nevoia de a-l trimete la Constantinopol, cu gîndul de a se consulta, la nevoie, și medici din Padova, pe atunci vestită în toată lumea grecească, și de a se întrebuința băile de Brusa; copilandrul a murit însă în Capitala turcească^[37].

Dar în epoca lui Vasile Lupu știm că existau și prin deosebite orașe „bărbieri” permanenți pentru îngrijirea rănilor, pentru oase frînte, pentru legături scrîntite și pentru luat sînge, — ceia ce se obișnuia pentru orice boală. Și iată de unde cunoaștem aceasta:

Într’un rînd, la Suceava, au venit oameni din Ardeal, cari s’au îmbătat și, făcînd scandal, străjerii au intervenit și i-au bătut, cum era datoria lor, dar, dintre victimele lor, unul, rănit, a trebuit să fie pus în pat pe multă vreme. Din scrisoarea pe care o trimete Vornicul de Suceava către Bistrițeni, plîngîndu-se de tulburarea păcii, el spune că nenorocitul a fost dat pe sama unui bărbier și bărbierul a trebuit să fie plătit: „Au dat unul bărbiarului o fotă și o năframă, iar altul au dat iar bărbiarului să îmble să tămăduiască pre cel ce dzace tăiat d’ănșii, de au dat trei zloți și giumătate”^[38].

Va să zică se plătia une ori în natură cu piese de îmbrăcăminte femeiești; cea dintăiu pomenire a bărbiereselor în izvoarele istoriei (ilaritate).

Am spus că lămuriri mult mai bogate le avem în ce privește epoca lui Brîncoveanu.

Brîncoveanu a avut pe lîngă el oameni foarte remarcabili. Fără a vorbi prea mult despre doctorul Ioan Comnenul, format în Italia, care ajunsese călugărul Ierofeiu și Mitropolit de Silistra († 1717)^[39], el a ținut întăiu pe doctorul Iacob Pylarino. În istoria medicinei deplină, care trebuie să se scrie cîndva, acest medic Iacob va ocupa un loc de samă. El e în adevăr o personalitate, și activitatea lui a fost în legătură cu popularisarea ideii vaccinării înnainte de epoca lui Jenner^[40]; scrisese o lucrare grecească foarte folositoare asupra acestui subiect. A făcut, de alminteri, și carieră politică, căci acel care la noi era „Iacob doctorul” a ajuns consulul Veneției la Smirna în 1708. La București se însurase și, din socotelile lui Brîncoveanu, cunoaștem și darurile ce i s’au făcut la nuntă^[41].

Acesta este unul din medicii lui Brîncoveanu. Pe lîngă el însă bogatul, mindrul Domn avea și pe alții. Probabil că a întreținut relații, la Constantinopol, și cu un vestit medic evreu, Daniel Fonseca, de la care avem și ceva dintr’o corespondență literară în vremea cînd Domn la București era rivalul și urmașul lui Constantin-Vodă, Nicolae Mavrocordat^[42].

Aici la noi însă era un „medic mare”, sau, cum se zicea în epoca fanariotă, un archi-iatros, Panteleon^[43], care apare numit astfel în socotelile citate. Afară de aceștia, în sfîrșit, găsim la Curte și pe un hirurg sas, Ștefan Sixt^[44], și pe un curios tip care, după nume, arăta să fie Italian: Bartolomeo Ferrati, conte, care se îmbrăca foarte amestecat, procurînd momente plăcute acelor cari veniau la Brîncoveanu: „blană polonă, cingătoare pestriță de mătasă, ciubote mici polone, roșii, galbene, negre, cu potcoavă; apoi peruca, pălărie nemțească cu galon de aur^[45].

Omul era bogat, avea moșii în Ardeal, și Vodă îi dăduse cu ce să-și ieie o moșie în Moldova, la Coțofănești. Căsătorit cu Agnes Kalnoky, avea o fată măritată cu Anton Horváth de Zsákod și presinta pe lîngă profesia lui medicală și anume aptitudini de arheologie și spionaj^[46]. Supt toate raporturile însă, și în ce privește multiplicitatea ocupațiilor, și în ce privește varietatea costumului, e, de sigur, un om puțin obișnuit.

Tot pe atunci a venit cel d’intăiu medic frances, Lantier^[47], însurat cu o Armeancă, trecut la islamism și, după pocăință, trimes la București, de ambasadorul său; altul va apărea numai la 1730, în Domnia lui Constantin Mavrocordat: medicul Bertin, care lecui de epilepsie pe tînărul Voevod^[48].

Dar, pentru a ne întoarce la Brîncoveanu, simpatia de care se bucurau medicii supt Domnia lui se explică și prin faptul că avea o familie numeroasă. Și mai trebuie să se țină samă, pentru a se înțelege ușurința relativă cu care se puteau afla acuma profesioniștii, de următorul fapt. Pe atunci, la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, medicii ajung să joace un rol foarte important în toată lumea turco-grecească. Turcii, ca și Arabii, au o deosebită evlavie pentru ei. Nu se putea ca un medic să nu fie om învățat, în socotința lor, și nu se putea ca un om învățat să nu fie medic. Toți călătorii spun că la o întîmplare de boală veniau la dînșii fel de fel de Musulmani bolnavi, bărbați betegi, femei nenorocite, copii suferinzi, cerînd numai decît să li se dea o consultație. Se recomandă chiar de călători că oricine vrea să fie prețuit în lumea turcească să iea cîteva prafuri în buzunar și să arăte că e priceput în usagiul lor. Și la Greci a trecut acest respect, aproape superstițios, de la Turci. Și atunci, de pe la 1670-80, încep să vie în Italia Greci cari-și fac la Padova studiile de medicină, și, fiindcă pedantismul grecesc stăruia în vechea filosofie s’a creat cuvîntul cu care au fost cunoscuți mult timp toți medicii de acest fel: „iatrofilosofi”, adecă „medici-filosofi”.

Un astfel de iatrofilosof, care a jucat un rol extraordinar în lumea turcească, a fost și Alexandru Mavrocordat, tatăl lui Nicolae și lui Ioan, bunicul lui Constantin-Vodă, care a făcut studii de medicină la Padova. În familia lui s’a stabilit chiar un fel de tradiție de a se învăța această artă, șeful familiei învățînd, prin practică, pe copiii lui. N’ar fi cu neputință deci ca Nicolae Mavrocordat să fi știut puțină medicină, ceia ce nu l-a împiedecat să moară de ciumă, ca și fratele lui Ioan; dar știm foarte bine că fata lui Alexandru, foarte inteligentă, soția beizadelei Matei Ghica și mama lui Grigore Ghica-Vodă al II-lea, avea cunoștinți serioase de medicină, — cea d’intăiu femeie, care, cel puțin în cercul familiei și cunoștințelor sale, a practicat medicina^[49].

Nicolae Mavrocordat a avut pe lîngă sine un medic Aromîn, cu pregătire la Padova, Ioan Procopie, zis Pamperi, autor al unor biografii literare anexate la „Bibliotheca graeca medii aevi” a lui Fabricius^[50] și, un timp, și pe Olandesul Mihail Schendus Vanderbech, care, părăsind supărat această Curte, se răzbună printr’un pamflet^[51].

În felul acesta am ajuns la jumătatea veacului al XVIII-lea.

Grecii medici au dispărut, întrerupîndu-se, de bănuiala turcească și de gelosia ortodoxiei, relațiile cu Italia, și Domnii întrebuințează, cum spuneam, sau medici francesi, sau medici germani, sau medici italieni, din ce în ce mai mult.

Dintre Francesi, am pomenit mai sus pe Bertin; Jean-Baptiste Marie Desmarets se afla la 1729 pe lîngă același Constantin Mavrocordat^[52]. În ce privește acum pe Germani, în cimitirul bisericii catolice din București era îngropat, în Octombre 1741, după o petrecere de douăzeci și opt de ani în țară, unde venise la abia douăzeci de ani, hirurgul Cristian Maler din Brandenburg, care din luteran se făcuse catolic^[53].

A fost vorba de acel doctor Stahl care a îngrijit pe nevasta lui Constantin-Vodă Racoviță, tînără încă, de la Constatinopol, foarte gingașă ca sănătate și care, adusă în Iași pe una din acele ierni cumplite cu vifor și furtună, s’a îmbolnăvit și a murit foarte răpede. Pentru Constantin-Vodă a fost o durere nesfîrșită; i-a făcut un mormînt de toată frumuseța, care însă nu se mai cunoaște că e frumos, fiindcă, găsindu-se în biserica Golia, care se repară încă din tinerețele mele, s’a îngrămădit pe el, necontenit, un strat de praf atît de gros, încît marmura zace supt un adînc coperiș preservator, pănă în momentul cînd vor putea continua reparațiile^[54].

Medicul care nu putuse salvà pe Doamna Sultana, a fost pus la închisoare, unde a stat o mulțime de vreme: s’au găsit desperatele lui scrisori de intervenție.

Îndată după aceasta practica medicinei la noi se află într’o fasă nouă. Și iată cărui fapt i se datorește această fasă nouă: Grecii, cari o bucată de vreme aveau legături numai cu Italia, cu Veneția și Padova, în special, încep să aibă legături cu lumea ungurească, cu lumea germană, și anume prin Romînii macedoneni.

Scriind, acum în urmă, o broșură de popularisare a chestiei Macedoniei pentru Apuseni și căutînd prin fel de fel de cărți vechi, prin listele de abonați sau prenumeranți, am rămas uimit de cantitatea enormă de elemente aromănești în toate manifestările culturale ale Grecilor din veacul al XVIII-lea. Așa-numiții „Greci” cu rol cultural sînt mai toți din Epir, din Macedonia și Tesalia, din regiunile vestite odinioară prin comerțul lor cu Veneția. Nu era însă regiune mai puțin grecească ca aceasta, și nu era regiune unde elementul romănesc să fie mai bogat represintat. Așanumiții „negustori greci” din Ardeal, de la Brașov, de la Sibiiu, din Tokay, din Buda, ca și din părțile ungurești locuite de Romîni, ca Beiușul, Oradea-Mare, acei cari au întemeiat bisericile cele mai frumoase pe care le au astăzi Romînii ortodocși și care nu sînt făcute de săracii credincioși din partea locului, erau membri privilegiați ai cunoscutelor „Companii”. De aici au resultat colonii foarte prospere și de înnaltă civilisație, de la o bucată de vreme și în centrele germane ale Austriei și Germaniei chiar, ca în Lipsca, unde bîlciul anual atrăgea necontenit și oaspeți mai puțin statornici.

„Grecii” aceștia, cari trăiesc din tată în fiu prin aceste regiuni apusene, chiar dacă se întorceau la bătrîneță să moară acasă, să se îngroape după datina răsăriteană, puneau pe fiii lor să învețe, nu numai negoțul, dar și alte lucruri, medicina între altele. Și astfel s’au creat, de la o bucată de vreme, legături foarte strînse între știința medicală germană, care a progresat enorm la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, și între lumea răsăriteană.

De aceia întîlnim un mare număr de tineri cari-și fac studiile acolo, la Lipsca mai ales, cum e casul pentru cutare „Trac” care închină o compilație de școală lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica^[55], apoi pentru Tudose Gheorghiadi, pentru Constantin Filiti din Epir, care, acesta, a studiat la Halle, ajuns a fi centrul pentru învățarea medicinei de Greci. Ei nu se duceau să practice la Constantinopole, unde se plătia puțin, ci veniau să exercite arta lor în București sau în Iași. Să mai cităm numele unui dr. Siropulo, unui dr. Tudurachi, din Moldova, mort la Cîmpina, la întorsul de la băi în Germania, unui dr. Saul, unui dr. Pascal, căsătorit la Berlin cu o Germană^[56].

Numărul acelor „Greci” cari s’au așezat în capitalele noastre la sfîrșitul veacului al XVIII-lea sau la începutul veacului al XIX-lea este în adevăr foarte mare, și ei concurează cu foarte mare succes pe medicii germani, ca dr. Herlitz, de pildă, cu care s’a început la Iași, în 1768 spitalul Sf. Spiridon, făcut de nemîngîiatul Constantin-Vodă Racoviță.^[57]

Unul din medicii sași din Ardeal care merită să fie menționat mai cu deosebire, fiindcă a lăsat o operă de informație de o valoare cu desavîrșire deosebită — „Beiträge zu einer statistisch-historischen Beschreibung der Moldau” (1805). — este Andreas Wolf, care a stat la noi între 1780 și 1796, venind întăiu la 1780 și stînd pănă la 1782, pentru ca apoi, revenind la 1788, să petreacă în Moldova între 1795 și 1797. A fost prieten foarte bun cu vestitul Mitropolit moldovean, de origine din Ardeal, Iacov Stamati, care a făcut biserica Banului din lași, unde mai este un portret deosebit de frumos al lui.

În paragraful închinat medicilor, Wolf își rîde de colegii lui greci, chiar de arhi-iatrul plătit cu 500 pănă la 1.000 de lei pe lună, și citează ca incapabili pe Testabuza ca și pe Costa, cari amîndoi vorbiau și latinește. Se pare că și medicul ardelean Chenot, de origine frances, a funcționat pe la 1780-90 în Moldova^[58].

Între medicii greci cari se bucurau de mai multă faimă prin anii 1780-90 au fost cunoscuți mai ales doi: Silvestru Filiti, „doctorul Silivestru”, și doctorul Dimitrie Caracaș.

Doctorul Caracaș, care studiase la Halle și la Viena, a fost, nu numai întemeietor de spitale și om foarte căutat pentru învățătura sa și pentru un deosebit talent în îngrijirea bolnavilor, dar, în același timp, un spirit larg în sensul secolului al XVIII-lea, un „homme d’esprit”, capabil de-a face versuri pe care evident nu le dădea ca un mijloc de curarisire, versuri pe care pe la sfîrșitul vieții sale le-a strîns într’un volum destul de elegant, care este una din cele mai mari rarități bibliografice^[59].

Un al treilea doctor, foarte cunoscut pe vremea aceia, a fost Constantin Darvari,^[60] dintr’o familie aromănească, de loc din Clisura Macedoniei^[61].

Pe urmă numărul medicilor se înmulțește foarte tare. La București era, la începutul secolului, un doctor Atanase Ioanide (1804), un doctor Atanase Xenocrat, un doctor Mihail Hristari, medicul lui Alexandru-Vodă Suțu, care a murit în ajunul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, supt bănuiala că a fost otrăvit. Hristari a fost traducător din franțuzește (a redat și „Brutus” al lui Voltaire). Alături de dînșii se întîlnește doctorul Eustratie Rola; în Moldova ca hirurg un Fotino Kapu; supus engles, ceia ce înseamnă că venia din Insulele Ioniene, și un doctor Sakellario^[62]. Vom avea și pe un doctor Arsachi, care, în epoca Regulamentului Organic, a fost și una din personalitățile politice ale țerii.

Înnainte de a merge mai departe, să pomenim și pe Constantin Caracaș, format la Viena, care nici într’un chip nu poate fi lăsat la o parte. Doctorul Constantin sau Constantinachi Caracaș era și o figură populară la noi pe la 1820-30. El a lăsat o carte, tipărită în tipografia grecească a lui Eliad, carte mai rară chiar decît poesiile lui Dimitrie Caracaș. Se chema „Topografia Țerii-Romănești și cercetări antropologice privitoare la sănătatea și bolile locuitorilor acestei țeri de către domnul medic-filosof Constantin Caracaș, 1830”. Fără îndoială, este o lucrare care merită să fie tradusă de la început pănă la sfîrșit, căci autorul era un spirit extraordinar de remarcabil.

In scrierea, analogă, a lui Andrea Wolff sînt și o mulțime de lucruri care puteau să lipsească, și altele, care ar fi fost necesare, lipsesc. La Constantin Caracaș e cu totul altfel; cartea nu cuprinde nimic superfluu, lămuririle sînt de o claritate desăvîrșită. Sînt știri care luminează natura ca și starea sanitară a principatului muntean în cele d’intăiu decenii ale secolului al XIX-lea, și luminează și altceva: toată viața maselor mari ale populației noastre în această vreme. Este o descriere făcută supt raportul special al tuturor împrejurărilor etnografice și politice din țară.

De pe la 1812 înnainte, pănă să se restabilească Domniile indigene în Moldova și Muntenia, medici străini din Apus, în concurență cu cei greci, apar din nou și la București și la Iași. Este foarte ușor să se facă lista lor; unii dintre dînșii pot să fie urmăriți și în ce privește tesele publicate în Germania. Noi avem prin îngrijirea d-lui dr. Crăiniceanu, o bibliografie a lucrărilor relative la medicina în țerile noastre, dar i s’ar putea adăugi, cred, însemnările de tese, care, dacă nu-s ale noastre, nu sînt fără legătură practică cu medicina la noi. Astfel, în Moldova, încă din veacul al XVIII-lea se găsia doctorul Herlitz, citat și mai sus^[63]; se întîlnesc apoi doctorii Gebauer, Schmeltz, Gräfitz, Grünau, la Filantropia, în 1818, dr. Krammer, dr. Kraus (Iași, 1819), dr. Mesitz, dr. Pluck, dr. Sporer, dr. Wehnert, dr. Pluck, dr. Sporer, dr. Troya, etc.

Și, în ce privește pe doctorii străini cari nu sînt Nemți, nici Sași, avem pe doctorul Marsille, care a avut la 1827 legături politice și care a fost amestecat la un moment dat într’o conspirație; la Iași era doctorul Perez și doctorul Viola, un Ungur, cu tot numele lui frumos italian.

Acum, acești doctori germani erau prețuiți, de la 1814, mai mult decît doctorii greci cari învățaseră în Germania. Acest lucru îl putem vedea dintr’un act foarte interesant: hrisovul lui Scarlat-Vodă Callimachi, care schițà la 1814 o Casă a doctorilor, foarte bine alcătuită. Casa aceasta fixà deosebitele salarii și scutelnici în proporție cu importanța fiecăruia dintre medicii pe cari-i așeza Domnia.

Hrisovul dă lefurile respective și prevede și un număr de moașe. E din 14 August 1813, dar citează și un hrisov mai vechiu, al lui Alexandru Ioan Mavrocordat, care devine astfel el însuși autorul primei încercări de a organisa un serviciu sanitar la noi. În fruntea serviciului erau doi doctori, cari trebuiau să fie și profesori. Doctorul șef avea 9.840 lei pe an; în al doilea rînd venia hirurgul și alți doctori, plătiți cu 2.800, 2.600 și 2.000 de lei pe an. Se fixează și anii de pensie: după douăzeci de ani, și nu, ca astăzi, cînd pensiile se servesc pe lumea cealaltă (ilaritate). Se prevedea să se aducă pe lîngă acești doctori și unul care să fie numai hirurg; acestuia i se oferiau 3.000 lei pe an.

Hrisovul acesta al lui Callimachi este interesant și prin altceva, căci fixează îndatoririle morale ale medicilor pe vremea aceasta. Iată ce zice:

„Iar noi, ca niște înșine făcători ai acestei Case și a epitropiei doftorilor, numind anume pre cei ce dintru dînșii ni-au arătat acum, hotărîm ca de acum, după obiceiul ce s’au ținut ca un lucru obștesc, să se facă alegerea doftorilor în vremea cuviincioasă, și a gerahilor, și a moașelor de cătră veliții boieri ai pămîntului, și lefile se vor plăti după tocmelile ce vor face cu dumnealor boierii și epitropii Casii, însă cu acest fel de chibzuire și îndatorire și desăvîrșit hotărîre, adecă acești doftori, gerahi și moașe să fie de acum toți îndatoriți, și cei ce se rînduiesc acum și cei ce după vreme se vor rîndui, a alerga cu sîrguință la trebuințele și chemările, nu numai a boierilor, ce de obște și la săraci și ticăloși, spre care aceasta și cuvîntul evanghelicesc îi îndatorește. „Să li se anunțe” încît ori în care ceas, noaptea sau ziua, sau din partea boierilor, sau a clirosului bisericesc, sau din partea celui mai de jos sărac și străin vor fi chemați, să nu îndrăznească vre unul a pune pricinuire de îngreuiere sau a prelungi mergerea pe a doua zi, din care să se primejduiască viața oamenilor; ce, sau cu a lor trăsură, sau pe jos să alerge spre ajutorul celui ce pătimește, în vremea cînd se pedepsește de boală și se primejduiește, căci într’alt chip, dăcă fără vederată și binecuvîntată trupească neputință, oricare din doftori, fără mustrare de cuget pentru înfricoșatul răspuns ce are a da înnaintea văzătorului a toate Dumnezeu, cu nesfială va călca acest așezămînt făcîndu-se aceasta cunoscută la stăpînire, se va scoate din numărul doftorilor, și tocmeala lui se va strica, și el întru nimica se va socoti. Asemene și moașele și gerahul vor alerga cu osîrdie la cei nevoiași, de la care să nu nădăjduiască a lua vre-o plată, fără numai de la cei în putere, cît va fi prin putință și voință.” (Aplause.)

Ca să nu încheiem acum cu impresiunea că în epoca d’innaintea lui Davila nu erau și Romîni medici, să citez trei nume de medici romîni cari au funcționat înnainte de această epocă și cari au lăsat nume legate și de opere.

De o parte este unul pe care cei mai bătrîni l-au mai apucat: doctorul Cuciureanu din Iași; de altă parte, un alt doctor din Moldova, a cărui tesă, în Germania, scrisă latinește, despre frigurile din Moldova, am avut-o și eu, dar năvălitorii, foarte amatori de asemenea broșuri pentru încălzitul sobelor, au curățit-o cu toate celelalte care se găsiau în biblioteca mea de țară. E vorba de doctorul Vîrnav, — fratele călugărului unionist, încălzit de speranțele nației sale —, și de cercetările sale despre friguri în Moldova.

În sfîrșit, ca al treilea doctor am putea aduce pe doctorul Episcopescu, care, cred, se chema și Manega, ca și prelucrătorul, în Basarabia al vechilor legi moldovenești și care a lăsat un foarte interesant studiu, a cărui importanță nu se poate pune pe departe alături de studiul lui Constantin Caracaș însuși care Constantin Caracaș, — adaug, — a fost o inteligență superioară, și inteligența lui Alexandru Odobescu nu se datorește tatălui său, generalului, om foarte mediocru, nici bunicului, negustor de piei, de carne și grăsime la Brașov la începutul secolului, ci mamei sale, o femeie foarte frumoasă, foarte deșteaptă, fata „doctorului Constandachi”. Acasă la doamna Ana Odobescu, văduva colonelului, fiul vechiului colonel, este un foarte frumos portret al acestei femei istețe.

Și, la capăt, să nu uităm opera altui medic moldovean, de o însemnătate mult mai mică decît a celor de mai sus, a unuia care se ocupă de creșterea copilului și de creșterea lui în cei d’intăi ani.

Cu aceasta am încheiat. Ne apropiem de Regulamentul Organic, care, cu altă pregătire, deschide altor oameni alte cariere.

1. „Culegere de descîntece din jud. Romanați”, 2 vol., 1907-9.
2. Cf. „Studii și documente”, VIII, p. 87, no. XLVI. Cf. și ibid., p. 146, no. CCXCVII: „Poate că și-o fi îngropat copiii cari i-au lepădat dintr’însa cu leacuri”.
3. „Analele Academiei Romîne”, XXI, p. 291.
4. Hurmuzaki, VIII, p. 35, no. XLIV.
5. „Artium et medicinae doctor”; ibid., pp. 36-7.
6. Ibid., pp. 38-9, no. XVIII.
7. Ibid., pp. 40-1.
8. Iorga, „Acte și fragmente”, III, pp. 73-4.
9. V. „Floarea Daturilor”, I, București, 1907, pp. 433-5.
10. Hurmuzaki, XV, p. 180, no. CCCXXIX. Cf. ibid., p. 267, nota 1.
11. Iorga, „Două documente din Arhivele ragusene”, în „Arhiva societății științifice și literare” din Iași, IX.
12. Hurmuzaki, XI, pp. VIII și 868: „pecierat sibi doctorem medicine intromitti”
13. Ibid, p. 804.
14. Ibid, p. 812.
15. Ibid, p. 814.
16. Ibid., p. 815.
17. Ibid., p. 818.
18. Ibid., p. 834.
19. Ibid., ?V, p. 304, no. DLVII.
20. Ibid., p. 427, no. DCCXC, p. 502, no. CMXXXIX.
21. „Ille solus Palatinus Moldavie Alexander, manendo in Szoczowa duodecimque consiliarios suos decolando, factus est caecus, et statim post hunc diem in tota terra Moldaviae ad hunc usque diem grassatur pe tis” (după scrisori moldovenești din Novembre 1564); Iorga, „Nouveaux matériaux pour servir à l’histoire de Jacques Bastlikos l’Héraclide”, București 1900, p. 85.
22. Hurmuzaki, XV, p. 553, no. MXVIII.
23. Cf. ibid., p. 762, no. MXXXVI, și p. 533, no. DCCCCLXXIX. Ceruse pentru picior un „medicum seu barbitonsorem”, și pentru boala de ochi se adresase și la Sibiiu.
24. Ibid., p. 553, no. DCCCCLXXIX.
25. Ibid., p. 604, no. MCXXVI.
26. „Nouveaux matériaux”, l. c. A doua, din 1577, care a pustiit Orientul, pare a ne fi atins și pe noi; „Analele Academiei Romîne” XVIII, pp. 20-1.
27. Hurmuzaki, XI, passim.
28. Ibid., p 683, no. CXXXIX.
29. „Analele Academiei Romîne”, XVIII, pp. 22-3.
30. Hurmuzaki, XII, p. 986, no. MCCCXCIX.
31. „Analele Academiei Romîne”, XXI, p. 291.
32. In „Rerum austriacarum scriptores, pp. 210-1.
33. Hurmuzaki, XV, pp. 1258-9, no. MMCCCXLVI
34. Miron Costin, p. 268: „Singur au pohtit la Impărăție să-i vie mazilie, să poată merge la Țarigrad, pentru leacul ochilor.
35. Hurmuzaki, XV, p. 925.
36. Hurmuzaki, V, partea 1, p. 68.
37. Cf. Miron Costin, p. 309; Hurmuzaki, IV, p. 512, no. DXCV; Papadopol-Calimah „Despre Gheorghe Ștefan”, pp. 26-7 și Iorga, „Studii și documente”, IV, p. 263. Corpul lui Ioan a fost trimes îmbălsămat la Iași. — Cf. „Studii și doc.”, VIII, p. 88: „Sînt hotărît de dobtor a merge la o baie în pămîntul Țerii-Turceștti, la oraș la Brusa” (1813).
38. Hurmuzaki, XV, p. 1054, no MDCCCCLXXIV. — Pentru un bărbier-medic, ibid., p. 1653, no. MCCXL.
39. Scrisori de ale lui și în Hurmuzaki, XIV.
40. Cf. Iorga, „Istoria literaturii romîne în secolul al XVIII-lea”, 1, pp. 39-40, 45 (cartea lui în Sathas, „Filologia neo-elenică” (grecește), pp. 428-30, sau în Legrand, „Bibliographie hellénique”, II, p. 474; cf. „Biserica ortodoxă”, XV, pp. 903-4 și Hurmuzaki, IX, p. 404, no. DXLVIII. La 1699 el era încă la Veneția („Ist. lit.”, I. p. 45).
41. Condica Vistieriei, în „Revista istorică a arhivelor”, II, pp. 313, 659, 715, 721, 729.
42. Hurmuzaki, Supl. I, partea 1, pp. 444, 454; „Arh. soc. șt. și lit. din Iași, articolul mieu și al lui Al. Mavrocordat.
43. Condica Vistieriei, pp. 338.
44. Hurmuzaki, IX, partea 1, p. 610, no. DCCXXXIV (inscripția de pe mormîntul copiilor lui).
45. Dadich, în Gatterer, „Allgemeine historische Bibl.”, XV, pp. 239-40.
46. Hurmuzaki, IX, partea 1, pp. 533-4; IX, partea 2, pp. 191-2, no. CCLI; „Arch. istorică”, 1, p. 50; Fermendzin, „Acta Slavorum meridionalium”, XVIII, p. 330; Timon, „Imago Novae Hungariae”, Viena, 1754, p 28; Bergler, „Isagoge in eruditionem universalem”, p. 422; Cf. „Ist. lit. rom.”, I, p. 40 și nota 9; p. 144 nota 1.
47. Hurmuzaki, Supl. I, partea 1, p. 354.
48. Sulzer, „Geschichte des transalpinischen Daziens”, partea inedită (originalul la Brașov; copie în Bibl. Acad. Romîne).
49. Hurmuzaki, IX, partea I, p. 607, no. DCXCXXI: „La madre del Gicca, dragoman della Porta, sorella di Mavrocordato, prencipe di Valachia, che professa cognitione de medicina, me lo fà conoscere col essibirmi l’inclusa nota per il provedimento di alcuni medicamenti da costi”.
50. V. și Iorga, „Istoria Romînilor din Peninsula Balcanică”, București, 1919, p. 50.
51. „Empirica illustris per septem nobilissima euporista famillaria remedia, authore Michaele Schendo R. C. S. eq. Vanderbech, etc., ad dita authoris apologia adversus Mavrocordati sycophantias, par le docteur Conrade de Schebelen. Cf. Sulzer, „Geschichte des transalpinischen Daciens”, II, pp. 91-2.
52. I. C. Filitti, „Scrisori francese privitoare la relațiunile Principatelor romîne cu Franța în sec. al XVIII-lea”, p. 8, no. VII.
53. Hurmuzaki, IX, partea I, p. 609.
54. Iorga, „Inscripții” („Studii și documente”, XV), p. 163. Cf. Sulzer, o. c., III, pp. 52-3 și partea istorică inedită; Raicovich, „Osservazioni”, p. 161 – nota.
55. V. „Revista istorică” pe April-Maiu, 1919.
56. Cf. Sulzer, o. c., III, pp. 53-4, 667-8; Hurmuzaki, X, p. 39, no. XXXIX; „Ist. lit. rom.”, II, p. 18 și nota 5.
57. „Studii și doc.”, V, p 566; Hurmuzaki, l. c.
58. I, p. 208 și urm. El vorbește și de cele trei spițerii din Iași (a orașului, a Curții și a unui Hiot) și de acea din Botoșani.
59. Nota distinctivă a poemelor cuprinse în acest opuscul e credința în puterea tămăduitoare a naturii înseși.
60. „Demetrii Karacasse, medicinae doctoris urbis bukurestensis atque nosocomii quod in eodem Sancti Panteleemonis nuncupatur, medici” (și grecește), Viena. Vendoti, 1795. E dedicat lui Vodă Alexandru Moruzi.
61. Cf. „Ist. lit. rom.”, II, p. 266. V. și C. Caracaș, „Topografia” etc. (v. mai jos) (în grecește), București, 1830, p. 261.
62. Cf „Studii și doc.”, VIII, p. 97; „Arhiva soc. științifice și literare din Iași”, VII, p 155.
63. Hurmuzaki, X, l. c. Luase pe Margareta Botticher din Berlin, văduvă.