Meșterul orb
În târgul Hârlăul din ținutul Botoșani, era un orb cu numele Dorofti, care era minunea târgului, pentru vrednicia sa cea ciudată. El fabrica tot felul de telnice, fluierei, jucărei, rogojini, mindire, biciuște și alte mărunțișuri. Se mirau toți cum un om lipsit de vedere poate face atâte lucruri și, când lucra în dughenița lui, se găsea totdeauna câte un leneș care-l privea lucrând. Între aceia, se afla prea des Dediul Frunză, copilul vecinului lui Dorofti, care era de 15 ani și încă nu se apucase de vreo meșterie. Dediul nu o făcea aceasta doară că era plecat la vreun rău, ci lui îi plăcea să privească șuierând și cu mânile în sân cum lucrează alții și să-i cheltuiască astfel zilele, dormind și căscând gura. Tatăl său adese se jăluia lui Dorofti de trândăvia fiului său, care s-au făgăduit că-i va da bune sfaturi și că se va sili a-l dezbăra de lene.
Într-o seară, când în dughenița lui Dorofti se strânseseră mai mulți curioși decât altă dată, orbul se scoală de la lucru, iese și se pune pe prispă dinaintea casei care se aurea de razele soarelui apuitor. Un cerc mare de privitori se formă împregiurul lui, între care era și Dediu.
-Zău, moș Dorofti, zise el, aș dori prea mult să știu cum ai putut învăța atâte meșteșuguri, fără să vezi?
-O! aceasta e o istorie lungă, zise orbul clătinând din cap și îndesându-și căciula.
-Spune-ne-o, strigă Dediul, spune-ne-o, moș Dorofti.
-Bucuros, răspunse orbul după puțină gândire, prea bucuros, căci poate să fie folositoare la vr-unul dintre noi. Să vă povestesc toată viața mea.
„Când m-am născut, ochii mei erau deschiși la lumină ca și ai voștri; când am pierdut vederea, aveam numai cinci ani. Eram încă prea tânăr, ca să pot prețui toată mărimea acestei pierderi, cu toate aceste, lumea, care se făcuse pustie pentru mine, se împlu pe nesimțite. Până atunci, cunoșteam lucrurile prin videre, după aceea, începui să mă obicinuiesc a le cunoaște prin pipăire și auzire. Treptat, simțeam tot mai mult nevoia de a mă desăvârși în mijloacele aste de videre; mă deprindeam a judeca depărtarea după sunet și a ghici natura lucrurilor după pipăit; însă îndeletnicirile aceste erau mai mult o trebuință pentru mine, decât o petrecere.
Poate vi s-au întâmplat să nu puteți dormi nicidecum în vr-o noapte. Aduceți-vă aminte cât de lungă vi s-au părut vremea atunci și ce urât ați simțit în mijlocul întunericului care vă împregiura. E, bine! Închipuiți-vă acum o asemenea noapte, dar fără sfârșit…! era viața mea!
Cu toate că aveam oarecare jucării, care puteau să-mi gonească urâtul pentru puțină vreme, dar petrecerea aceasta fiind fără scop, curând mă dezgustă. Pe de altă parte, toți nu contenea a-mi plânge soarta și a jăli pre părinți, pentru sarcina cu care i-au împovărat Dumnezeu; compătimirea aceasta mă mâhnea: nu mă puteam obicinui cu ideea de a fi în veci o pricină de întrestare și de durere pentru acei care mi-au dat viața.
A face rău, chiar nevrând, la acei pre care îi iubim este durerea cea mai mare ce poate cineva simți. Dar oare era adevărat că n-o să pot fi bun de nimic? N-ar fi fost oare o nerecunoștință și o mișelie să rămân într-o așa stare ticăloasă și să fiu un lucru care trebuia să pricinuiască mâhnire părinților mei? Toate ideile aceste mă preocupau, căci gândim mult atunci când nu videm; hotărâi, dar, să fac tot ce-mi va sta în putință, spre a trage din puterile mele tot folosul ce se va putea. Prin urmare, mă apucai să învăț a deosebi și cunoaște jucăriile ce mi le dăduse, le desfăcui bucățică câte bucățică și pricepui că pot face și eu asemene. Iată cei întâi meșteșug al meu; dar n-am vrut să mă opresc numai la atâta.
Încredințându-mă că voința ațâțată de sentimentul datoriei poate săvârși toate, doream să mă apuc de o meserie care să mă facă neatârnat de orice ajutor străin și învățai muzica, adecă fluierul și cimpoiul. Cu meșteșugul acesta, începui a cutreiera satele, unde duminecile făceam să dănțuiască flăcăii și fetele, cântându-le hore, iar pre bătrâni îi veseleam cu doinele mele.
Aste mă făceau să trăiesc îndestul de bine, dar nu eram mulțămit, fiindcă părinții mei trăiau cu îndestulă greutate, fiind bătrâni; am hotărât și m-am dus la Botoșani, unde mă primi în gazdă un neguțitor mindirigiu. Băietul gazdei mele mă rugă să-l învăț fluierul; eu primii bucuros, cu tocmeală ca să mă-nvețe și pre mine mindirigia în care mă deprinsei foarte bine, îndemnat de ideea că omul, de multe ori, este silit să alerge la mai multe feliuri de mijloace de trai și cine trebuia să fie, pentru viitor, mai îngrijit decât mine! Mă deprinsei trepta și în curând a fabrica jucării, rogojini, feluri de mobile de lemn, panere, coșciuge și altele, deosebit de muzica pe care o învățasem și de minderigie, în care mă desăvârșisem.
După ce m-am simțit în stare a-mi câștig pânea, m-am înturnat acasă. Părinții mei, neputincioși, fură siliți a alerga la mine. Ziua aceasta au fost cea mai frumoasă din toate zilele vieței mele! Eu, un biet băiet orb, acela care trebuia să fie povara familiei sale, am agiuns, prin puterea voinței mele, să le fiu de ajutor și de razim! Cunoscui atunci că o datorie mare, împlinită, dă putere și fericire. În toate sările, luam de subsuori pre tatăl meu și pre maică-mea și ne primblam împreună; ei mă povățuiau și eu îi sprijineam. Trecătorii sta și ne privea cu respect.
Tatăl meu și maică-mea murind, mi s-au urât a mă locui într-un loc care-mi aducea aminte de pierderea lor. M-am mutat în Hârlău, unde m-am însurat și unde trăiesc acum de mai mulți ani, liniștit și mulțămit; nu cer altă de la Dumnezeu decât sănătatea, căci cât pentru avuție, El mi-au dat una nesecată, dăruindu-mă cu stăruirea și cu iubirea de muncă. Adeseori când șăd la lucru și aud glasul cerșetorilor care ș-ar putea câștiga pânea sau pre bețivii care-și pierd vremea și starea prin crâșme – zic în sine: „Orbi în lumea aceasta nu sunt acei care nu văd soarele, ci acei care nu-și văd datoria.”
După ce Dorofti și-au isprăvit istoria, se sculară toți auzitorii și asupra celor ce auziseră, făceau feliuri de băgări de seamă, fiecare după cum se pricepea; unul, numai, nu se sculă, ci au rămas șezând și tăcând. Acesta era Dediul Frunză. El au rămas multă vreme cu coatele pe genunchi și cu capul pe mâni, absorbit de gânduri; de două ori au trebuit să-l cheme acasă. A doua zi, des-de-dimineață, se întoarse cu tatăl său la dughenița lui Dorofti.
-Vecine, zise bătrânul Frunză, iată un băiat pre care l-au făcut înțelept istoria dumitale. Dediul vrea să se facă și el folositor și au venit acum să te roage ca să-l primești de ucenic.