Manifestul Partidului Comunist/Prefețe

by Karl Marx

PREFEȚE

 

PREFAȚĂ LA EDIȚIA GERMANĂ DIN 1872

„Liga comuniștilor”, o asociație muncitorească internațională, care în împrejurările de atunci nu putea, firește, să fie decît secretă, ne-a însărcinat pe subsemnații, la congresul ținut la Londra în noiembrie 1847, să alcătuim un amănunțit program de partid, teoretic și practic, destinat publicității. Așa s-a născut acest „Manifest”, al cărui manuscris a fost trimis la Londra, cîteva săptămîni înainte de revoluția din februarie^[1] pentru a fi tipărit. Publicat mai întîi în limba germană, el a fost retipărit în această limbă în Germania, Anglia și America, în cel puțin 12 ediții diferite. In englezește a apărut pentru prima dată în 1850, la Londra, în „Red Republican”, fiind tradus de Miss Helen Macfarlane, iar în 1871 el a fost editat în America în cel puțin trei traduceri diferite. In franțuzește a apărut mai întîi la Paris, scurt timp înaintea insurecției din iunie 1848, și, de curînd, în „Le Socialiste” din New York. Acum se pregătește o nouă traducere. In limba poloneză „Manifestul” a apărut la Londra, îndată după prima ediție germană. În rusește a apărut la Geneva, în deceniul al 7-lea. In limba daneză a fost de asemenea tradus curînd după apariția sa.

Oricît de mult s-ar fi schimbat împrejurările în ultimii douăzeci și cinci de ani, principiile generale dezvoltate în acest „Manifest” își păstrează, în linii generale, și astăzi încă deplina lor justețe. Pe ici, pe colo ar fi cîte ceva de îndreptat. Aplicarea practică a acestor principii va depinde, după cum spune „Manifestul” însuși, pretutindeni și întotdeauna de împrejurările istorice date, de aceea nici nu se acordă măsurilor revoluționare propuse la sfîrșitul capitolului al II-lea o importanță de sine stătătoare. Astăzi, acest pasaj ar suna în multe privințe altfel. Față de dezvoltarea formidabilă a marii industrii în ultimii douăzeci și cinci de ani, cît și față de progresul realizat o dată cu aceasta pe tărîmul organizării în partid a clasei muncitoare, față de experiența practică mai întîi a revoluției din februarie și mai ales a Comunei din Paris, unde proletariatul a deținut pentru prima oară puterea politică, timp de două luni, — programul acesta este pe alocuri învechit. Comuna a dovedit îndeosebi că „clasa muncitoare nu poate să ia pur și simplu în stăpînire mașina de stat așa cum este și să o pună în funcțiune pentru propriile sale scopuri” (vezi „Războiul civil din Franța, Adresa Consiliului General al Asociației Internaționale a Muncitorilor”, ediția germană, pag. 19, în care această idee este dezvoltată mai pe larg). Apoi, este de la sine înțeles că critica făcută literaturii socialiste este incompletă, întrucît ea merge numai pînă la 1847; la fel și observațiile în legătură cu poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferite țări (capitolul al IV-lea), deși și astăzi juste în liniile lor fundamentale, sînt totuși învechite în ceea ce privește amănunțele, pentru simplul fapt că situația politică s-a schimbat cu desăvîrșire și că dezvoltarea istorică a măturat majoritatea partidelor enumerate acolo.

„Manifestul” este însă un document istoric pe care noi considerăm că nu mai avem dreptul să-l schimbăm. O viitoare ediție va apare poate însoțită de o introducere care să cuprindă intervalul dintre 1847 și pînă azi; ediția de față a venit prea pe neașteptate pentru noi, pentru ca să mai avem răgazul s-o facem.

(Încărcați o imagine pentru a înlocui această imagine implicită.)

Die erste russische Ausgabe des „Manifestes der Kommunistischen Partei”, übersetzt von Bakunin, erschien anfangs der sechziger Jahre in der Druckerei des »Kolokol«. Der Westen konnte damals in ihr (der russischen Ausgabe des »Manifests«) nur ein literarisches Kuriosum sehn. Solche Auflassung wäre heute unmöglich.

Welch beschränktes Gebiet damals (Dezember 1847) die proletarische Bewegung noch einnahm, zeigt am klarsten das Schlußkapitel des Manifests: Stellung der Kommunisten zu den verschiedenen Oppositionsparteien in den verschiedenen Ländern. Hier fehlen nämlich grad – Rußland und die Vereinigten Staaten. Es war die Zeit, wo Rußland die letzte große Reserve der europäischen Gesamtreaktion bildete; wo die Vereinigten Staaten die proletarische Überkraft Europas durch Einwanderung absorbierten. Beide Länder versorgten Europa mit Rohprodukten und waren zugleich Absatzmärkte seiner Industrieerzeugnisse. Beide Länder waren damals

(Încărcați o imagine pentru a înlocui această imagine implicită.)

also, in dieser oder jener Weise, Säulen der bestehenden europäischen Ordnung.

Wie ganz anders heute! Grade die europäische Einwanderung befähigte Nordamerika zu einer riesigen Ackerbauproduktion, deren Konkurrenz das europäische Grundeigentum – großes wie kleines – in seinen Grundfesten erschüttert. Sie erlaubte zudem den Vereinigten Staaten, ihre ungeheuren industriellen Hülfsquellen mit einer Energie und auf einer Stufenleiter auszubeuten, die das bisherige industrielle Monopol Westeuropas und namentlich Englands binnen kurzem brechen muß. Beide Umstände wirken revolutionär auf Amerika selbst zurück. Das kleinere und mittlere Grundeigentum der Farmers, die Basis der ganzen politischen Verfassung, erliegt nach und nach der Konkurrenz der Riesenfarms; in den Industriebezirken[295] entwickelt sich gleichzeitig zum ersten Mal ein massenhaftes Proletariat und eine fabelhafte Konzentration der Kapitalien.

Und nun Rußland! Während der Revolution von 1848/49 fanden nicht nur die

(Încărcați o imagine pentru a înlocui această imagine implicită.)

europäischen Fürsten, auch die europäischen Bourgeois in der russischen Einmischung die einzige Rettung vor dem eben erst erwachenden Proletariat. Der Zar wurde als Chef der europäischen Reaktion proklamiert. Heute ist er Kriegsgefangner der Revolution in Gatschina, und Rußland bildet die Vorhut der revolutionären Aktion in Europa.

Das »Kommunistische Manifest« hatte zur Aufgabe, die unvermeidlich bevorstehende Auflösung des modernen bürgerlichen Eigentums zu proklamieren. In Rußland aber finden wir, gegenüber rasch aufblühendem kapitalistischen Schwindel und sich eben erst entwickelndem bürgerlichen Grundeigentum, die größere Hälfte des Bodens im Gemeinbesitz der Bauern. Es fragt sich nun: Kann die russische Obschtschina, eine wenn auch stark untergrabene Form des uralten Gemeinbesitzes am Boden, unmittelbar in die höhere des kommunistischen Gemeinbesitzes übergehn? Oder muß sie umgekehrt vorher denselben Auflösungsprozeß durchlaufen, der die geschichtliche Entwicklung des Westens ausmacht?

(Încărcați o imagine pentru a înlocui această imagine implicită.)

Die einzige Antwort hierauf, die heutzutage möglich, ist die: Wird die russische Revolution das Signal einer proletarischen Revolution im Westen, so daß beide einander ergänzen, so kann das jetzige russische Gemeineigentum am Boden zum Ausgangspunkt einer kommunistischen Entwicklung dienen.

London 21. Januar 1882.

Karl Marx F. Engels.

PREFAȚĂ LA EDIȚIA RUSĂ DIN 1882

Prima ediție rusă a „Manifestului Partidului Comunist”, în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea^[2], în imprimeria revistei „Kolokol”. Pe vremea aceea, ediția rusă a „Manifestului” nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putință.

Cît de puțin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mișcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al „Manifestului”: „Poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferitele țări”. In acest capitol nu sînt menționate tocmai Rusia și Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacțiuni europene și cînd Statele Unite absorbeau prin imigrări tot prisosul de brațe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două țări furnizau Europei materii prime și erau în același timp piețe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa.

Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigrația europeană a permis Americii de nord să treacă la acea uriașă dezvoltare a producției agricole, care prin concurența ei zdruncină din temelii atît marea cît și mica proprietate funciară din Europa. Ea a mai permis Statelor Unite să exploateze imensele lor resurse industriale cu o astfel de energie și pe o scară atît de mare, încît monopolul industrial de pînă acum al Europei apusene și în special al Angliei va fi în scurt timp lichidat. Aceste două împrejurări, la rîndul lor, influențează în sens revoluționar asupra Americii însăși. Proprietatea funciară mică și mijlocie a fermierilor, temelia întregii orînduiri politice a Americii, este învinsă încetul cu încetul de concurența fermelor uriașe; în același timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întîia oară un proletariat numeros și o concentrare fabuloasă a capitalurilor.

Și acum Rusia! În timpul revoluției din 1848—1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii europeni au văzut în intervenția rusească singura salvare posibilă în fața primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Țarul a fost proclamat capul reacțiunii europene. Astăzi, el e prizonier al revoluției, la Gatcina, iar Rusia constituie detașamentul de avangardă al mișcării revoluționare din Europa.

„Manifestul Comunist” a avut sarcina să proclame pieirea inevitabilă și iminentă a proprietății moderne burgheze. În Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a afacerilor capitaliste și de proprietatea funciară burgheză abia în curs de dezvoltare, găsim mai mult de jumătate din pămînturi în proprietatea comună a țăranilor. Se pune întrebarea: poate obștea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăți comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la forma superioară a proprietății comuniste? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întîi prin același proces de descompunere propriu dezvoltării istorice a Apusului?

Singurul răspuns cu putință astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluția rusă va deveni semnalul unei revoluții proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate comună asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.

 

PREFAȚĂ LA EDIȚIA GERMANĂ DIN 1883

Prefața la ediția de față trebuie, din nefericire, s-o semnez singur. Marx, căruia întreaga clasă muncitoare din Europa și America îi datorează mai mult decît oricărui alt om, se odihnește în cimitirul din Highgate, iar pe mormîntul lui a și crescut prima iarbă. După moartea lui abia nu mai poate fi vorba de o modificare sau completare a „Manifestului”. De aceea îmi pare cu atît mai necesar să stabilesc aici încă o dată categoric următoarele:

Ideea fundamentală care străbate ca un fir roșu „Manifestul”, și anume că producția economică și structura socială care, în fiecare epocă istorică, rezultă în mod necesar dintr-însa constituie baza istoriei politice și intelectuale a acestei epoci; că, potrivit cu aceasta întreaga istorie (de la dizolvarea străvechii proprietăți comune asupra pămîntului) a fost istoria luptelor dintre clase, a luptelor dintre clasele exploatate și clasele exploatatoare, dintre clasele asuprite și clasele dominante, pe diferite trepte ale dezvoltării sociale; că această luptă a atins însă în momentul de față o treaptă cînd clasa exploatată și asuprită (proletariatul) nu se mai poate elibera de clasa care o exploatează și o asuprește (burghezia) fără a elibera în același timp pentru totdeauna întreaga societate de exploatare, asuprire și lupte de clasă — această idee fundamentală îi aparține pe de-a-ntregul și exclusiv lui Marx^[3].

Am declarat acest lucru adeseori; tocmai acum însă este nevoie ca această declarație să se găsească și în fruntea „Manifestului” însuși.

 

PREFAȚĂ LA EDIȚIA ENGLEZĂ DIN 1888

„Manifestul” a fost publicat ca platformă a „Ligii comuniștilor”, asociație muncitorească exclusiv germană la început, apoi internațională, care, în împrejurările politice de pe continentul european înainte de 1848, nu putea fi decît o organizație secretă. La congresul Ligii, care a avut loc la Londra în noiembrie 1847, Marx și Engels au fost însărcinați să pregătească publicarea unui program complet, teoretic și practic, al partidului. Redactat în limba germană, manuscrisul fu trimis spre tipărire la Londra în ianuarie 1848, cîteva săptămîni înainte de izbucnirea revoluției franceze de la 24 februarie. O traducere franceză apăru la Paris, scurtă vreme înainte de insurecția din iunie 1848. Prima traducere engleză, întocmită de Miss Helen Macfarlane, a apărut la Londra în 1850, în „Red Republican” al lut George Julian Harney. Au apărut de asemenea o ediție daneză și una poloneză.

Înfrîngerea insurecției din iunie 1848 la Paris — această primă mare bătălie dintre proletariat și burghezie — a împins iarăși năzuințele sociale și politice ale clasei muncitoare din Europa, pentru cîtăva vreme, pe planul al doilea. De atunci lupta pentru preponderență a început să se dea din nou, ca în perioada dinaintea revoluției din februarie, numai între diferitele grupe ale clasei posedante; clasa muncitoare a fost redusă la o luptă pentru libertatea de acțiune politică și la poziția unei aripi de extremă stîngă a radicalilor stării de mijloc. Acolo unde mișcări proletare independente au continuat să dea semne de viață, ele au fost reprimate fără cruțare. Astfel poliția prusacă dibui Comitetul central al Ligii comuniștilor, care își avea pe atunci sediul în Colonia. Membrii lui fură arestați și, după 18 luni de detențiune, deferiți justiției, în octombrie 1852. Celebrul „proces al comuniștilor de la Colonia” a ținut de la 4 octombrie pînă la 12 noiembrie; șapte dintre deținuți fură condamnați de la trei pînă la șase ani recluziune. Îndată după pronunțarea sentinței, Liga fu dizolvată formal de către membrii rămași. Cît privește „Manifestul”, părea de aci încolo condamnat să cadă pradă uitării.

Cînd clasa muncitoare europeană prinse iarăși suficientă putere pentru un nou atac împotriva clasei dominante, luă ființă Asociația Internațională a Muncitorilor. Dar această Asociație, întemeiată anume pentru a suda într-o organizație unică întregul proletariat combativ din Europa și America, nu putea proclama de îndată principiile enunțate în „Manifest”. Internaționala trebuia să aibă un program destul de larg spre a putea fi acceptat de trade-unionurile engleze, de adepții francezi, belgieni, italieni și spanioli ai lui Proudhon și de lassalleienii din Germania^[4]. Marx, care a elaborat acest program spre satisfacția tuturor părților, avea deplină încredere în dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, dezvoltare care trebuia să rezulte în mod inevitabil din îmbinarea dintre acțiune și discuție. Evenimentele și peripețiile luptei împotriva capitalului — înfrîngerile mai mult încă decît victoriile — trebuiau negreșit să învedereze oamenilor insuficiența diverselor lor soluții miraculoase și să croiască drumul spre o mai deplină înțelegere adevăratelor premise pentru emanciparea clasei muncitoare. Și Marx a avut dreptate. În 1874, cînd Internaționala se destrămă, ea îi lăsă pe muncitori într-o stare cu totul diferită față de aceea în care îi găsise la întemeierea ei, în 1864. Proudhonismul în Franța, lassalleianismul în Germania erau pe cale de a pieri, de asemenea și trade-unionurile engleze conservatoare, deși în cea majoritate ele rupseseră de mult relațiile cu Internaționala, se apropiau încetul cu încetul de momentul cînd președintele lor putea să declare în numele acestora anul trecut la Swansea: „Socialismul continental nu ne mai înspăimîntă”. Într-adevăr, principiile „Manifestului” făcuseră progrese însemnate printre muncitorii din toate țările.

Astfel, „Manifestul” însuși trecu din nou pe primul plan. Din 1850 textul german fusese reeditat de cîteva ori în Elveția, în Anglia și în America. În 1872 el a fost tradus în engleză, și anume la New York, iar traducerea a fost publicată în „Woodhull and Claflin’s Weekly”. Pe baza acestei versiuni engleze a fost redactată și una franceză, publicată în „Le Socialiste” din New York. De atunci au fost publicate în America încă cel puțin două traduceri engleze, mai mult sau mai puțin denaturate, dintre care una a fost retipărită în Anglia. Prima traducere rusă, întocmită de Bakunin, a fost editată la Geneva pe la 1863, în tipografia în care apărea „Kolokol” al lui Herțen; a două, de eroica Vera Zasulici^[5], a apărut tot la Geneva în 1882. O nouă ediție daneză a apărut în „Socialdemokratisk Bibliothek”, Copenhaga 1885; o nouă traducere franceză în „Le Socialiste”, Paris 1886^[6]. După aceasta din urmă a fost întocmită o traducere spaniolă, care a fost publicată în 1886 la Madrid. Numărul reeditărilor germane nu poate fi indicat cu precizie; în total au fost cel puțin douăsprezece. O traducere în limba armeană, care urma să apară acum cîteva luni la Constantinopol, nu a văzut lumina tiparului deoarece, după cîte mi s-a relatat, editorul nu a avut curajul să publice o carte care poartă numele lui Marx, iar traducătorul a refuzat să o prezinte drept o lucrare a sa proprie. Am auzit și despre traduceri în alte limbi, dar nu le-am văzut. Astfel istoria „Manifestului” oglindește în mare măsură istoria mișcării muncitorești moderne; în momentul de față el este fără îndoială opera cea mai răspîndită, cea mai internațională a întregii literaturi socialiste, un program comun, recunoscut de milioane de muncitori din Siberia și pînă în California.

Totuși pe vremea cînd a fost redactat, nu l-am fi putut numi un manifest socialist. În 1847, prin socialiști se înțelegea pe de o parte adepții diferitelor sisteme utopice: oweniștii în Anglia, fourieriștii în Franța, care pe atunci ajunseseră și unii și alții să fie simple secte pe cale de dispariție; pe de altă parte, șarlatanii sociali de toate soiurile, care promiteau să înlăture prin felurite cîrpeli relele sociale, fără a primejdui în vreun fel capitalul și profitul —, în ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau înafara mișcării muncitorești și care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte”. Acea parte a clasei muncitoare care se convinsese de insuficiența unor simple răsturnări politice și susținea necesitatea unei revoluționări totale a societății își zicea pe atunci comunistă. Era un fel de comunism încă brut, necioplit, pur instinctiv, dar care nimerise punctul cardinal și era destul de puternic în sînul clasei muncitoare pentru a da naștere comunismului utopic — în Franța, acelui al lui Cabet, în Germania, acelui al lui Weitling. Astfel, în 1847 socialismul era o mișcare a păturii de mijloc, comunismul — o mișcare a clasei muncitoare. Socialismul, cel puțin pe continent, era admis în saloane, comunismul tocmai dimpotrivă. Și deoarece noi eram dintru început de părere că „emanciparea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși”, nu puteam sta la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Ba mai mult încă, nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.

Deși „Manifestul” este opera noastră a amînduror, mă simt totuși dator să precizez că ideea fundamentală, care formează miezul său, îi aparține lui Marx. Această idee constă în aceea că, în fiecare epocă istorică, modul de producție economică și de schimb preponderent și orînduirea socială care decurge în mod necesar dintr-însul constituie baza pe care se înalță istoria politică și intelectuală a acelei epoci și prin care își găsește exclusiv explicația; că, potrivit cu aceasta, întreaga istorie a omenirii (de la desființarea orînduirii gentilice primitive cu proprietatea ei comună asupra pămîntului) a fost o istorie a luptelor dintre clase, a luptelor dintre clasele exploatatoare și clasele exploatate, dintre clasele dominante și clasele asuprite; că istoria acestor lupte de clasă reprezintă o scară a dezvoltării care în momentul de față a atins o treaptă cînd clasa exploatată și asuprită — proletariatul — nu se poate elibera de sub jugul clasei exploatatoare și dominante — al burgheziei — fără a elibera totodată și pentru totdeauna întreaga societate de orice exploatare și asuprire, de orice deosebiri de clasă și lupte de clasă.

De această idee, care după părerea mea, este chemată să constituie în știința istoriei punctul de plecare pentru același progres pe care l-a constituit teoria lui Darwin în științele naturii, — de această idee ne apropiasem treptat amîndoi, încă cu cîțiva ani înainte de 1845. În ce măsură avansasem eu singur în această direcție reiese din lucrarea mea „Situația clasei muncitoare din Anglia”^[7]. Cînd m-am întîlnit însă din nou cu Marx la Bruxelles, în primăvara anului 1845, el elaborase deja complet această idee și mi-a expus-o în termeni aproape tot atît de clari ca cei în care am rezumat-o eu mai sus.

Din prefața noastră comună la ediția germană din 1872 citez următoarele:

„Oricît de mult s-ar fi schimbat împrejurările în ultimii douăzeci și cinci de ani, principiile generale dezvoltate în acest «Manifest» își păstrează, în linii generale, și astăzi încă deplina lor justețe. Pe ici, pe colo ar fi cîte ceva de îndreptat. Aplicarea practică a acestor principii va depinde, după cum spune «Manifestul» însuși, pretutindeni și întotdeauna de împrejurările istorice date, de aceea nici nu se acordă măsurilor revoluționare propuse la sfîrșitul capitolului al II-lea o importanță de sine stătătoare. Astăzi, acest pasaj ar suna în multe privințe altfel. Față de dezvoltarea formidabilă a marii industrii în ultimii douăzeci și cinci de ani, cît și față de progresul realizat o dată cu aceasta pe tărîmul organizării în partid a clasei muncitoare, față de experiența practică mai întîi a revoluției din februarie și mai ales a Comunei din Paris, unde proletariatul a deținut pentru prima oară puterea politică, timp de două luni, — programul acesta este pe alocuri învechit. Comuna a dovedit îndeosebi că «clasa muncitoare nu poate să ia pur și simplu în stăpînire mașina de stat așa cum este și să o pună în funcțiune pentru propriile sale scopuri» (vezi «The Civil War in France; Address of the General Council of the International Working-men’s Association»^[8], London, Truclove 1871, pag. 15, în care această idee este dezvoltată mai pe larg). Apoi, este de la sine înțeles că critica făcută literaturii socialiste este incompletă, întrucît ea merge numai pînă la 1847; la fel și observațiile în legătură cu poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferite țări (capitolul al IV-lea), deși și astăzi juste în liniile lor fundamentale, sînt totuși învechite în ceea ce privește amănuntele, pentru simplul fapt că situația politică s-a schimbat cu desăvîrșire și că dezvoltarea istorică a desființat majoritatea partidelor enumerate acolo.

«Manifestul» este însă un document istoric pe care noi considerăm că nu mai avem dreptul să-l schimbăm”.

Traducerea de față se datorește domnului Samuel Moore, traducătorul celei mai mari părți din „Capitalul” lui Marx. Am revăzut-o împreună și eu am adăugat cîteva note spre a lămuri unele aluzii de ordin istoric.

 

PREFAȚĂ LA EDIȚIA GERMANĂ DIN 1890

De cînd au fost scrise cele de mai sus^[9], a devenit necesară o nouă ediție germană a „Manifestului”, iar cu „Manifestul” însuși s-au întîmplat multe care trebuie amintite aci.

O a doua traducere rusă — de Vera Zasulici — a apărut la Geneva în 1882; prefața la această traducere a fost scrisă de Marx și de mine. Din păcate, am rătăcit manuscrisul german original și sînt astfel nevoit să o retraduc din rusește, fapt de pe urma căruia prefața nu cîștigă de loc^[10]. Iat-o:

„Prima ediție rusă a «Manifestului Partidului Comunist», în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea în imprimeria revistei «Kolokol». Pe vremea aceea, ediția rusă a «Manifestului» nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putință.

Cît de puțin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mișcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al «Manifestului»: «Poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferitele țări». In acest capitol nu sînt menționate tocmai Rusia și Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacțiuni europene și cînd Statele Unite absorbeau prin imigrări tot prisosul de brațe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două țări furnizau Europei materii prime și erau în același timp piețe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa.

Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigrația europeană a permis Americii de Nord să treacă la acea uriașă dezvoltare a producției agricole, care prin concurența ei zdruncină din temelii atît marea, cît și mica proprietate funciară din Europa. Ea a mai permis Statelor Unite să exploateze imensele lor resurse industriale cu o astfel de energie și pe o scară atît de mare, încît monopolul industrial de pînă acum al Europei apusene și în special al Angliei va fi în scurt timp lichidat. Aceste două împrejurări, la rîndul lor, influențează în sens revoluționar asupra Americii însăși. Proprietatea funciară mică și mijlocie a fermierilor, temelia întregii orînduiri politice a Americii, este învinsă încetul cu încetul de concurența fermelor uriașe; în același timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întîia oară un proletariat numeros și o concentrare fabuloasă a capitalurilor.

Și acum Rusia! In timpul revoluției din 1848—1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii europeni au văzut în intervenția rusească singura salvare posibilă în fața primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Țarul a fost proclamat capul reacțiunii europene. Astăzi, el e prizonier al revoluției, la Gatcina, iar Rusia constituie detașamentul de avangardă al mișcării revoluționare din Europa.

«Manifestul Comunist» a avut sarcina să proclame pieirea inevitabilă și iminentă a proprietății moderne burgheze. In Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a afacerilor capitaliste și de proprietatea funciară burgheză abia în curs de dezvoltare, găsim mai mult de jumătate din pămînturi în proprietatea comună a țăranilor. Se pune întrebarea: poate obștea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăți comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la forma superioară a proprietății comuniste? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întîi prin același proces de descompunere propriu dezvoltării istorice a Apusului?

Singurul răspuns cu putință astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluția rusă va deveni semnalul unei revoluții proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate comună asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.

 

O nouă traducere poloneză a apărut cam în același timp la Geneva: „Manifest Kommunistyczny”.

Apoi a mai apărut și o nouă traducere daneză, în „Socialdemokratisk Bibliothek, Kjöbenhavn 1885”. Din păcate, ea nu este absolut completă; cîteva pasaje esențiale, la care traducătorul, se vede, a întîmpinat dificultăți, au fost omise; pe alocuri mai există și alte indicii de superficialitate, cu atît mai regretabile cu cît, citind lucrarea, îți dai seama că traducătorul, lucrînd cu ceva mai multă grijă, ar fi putut da o versiune excelentă.

In 1886 a apărut o nouă traducere franceză în „Le Socialiste”, din Paris; e cea mai bună din cele apărute pînă acum.

După aceasta fu publicată, în același an, o versiune spaniolă, mai întîi în „El Socialista” din Madrid, apoi ca broșură: „Manifiesto del Partido Comunista”, por Carlos Marx y F. Engels. Madrid. Administracion de „El Socialista”. Hernan Cortés 8.

Cu titlu de curiozitate voi mai aminti că în 1887 unui editor din Constantinopol i s-a oferit spre publicare manuscrisul unei traduceri în limba armeană, dar acest om de treabă nu a avut curajul să tipărească o lucrare pe care figura numele lui Marx, fiind de părere că cel mai bun lucru ar fi dacă traducătorul s-ar da drept autor; acesta refuză însă.

După ce în Anglia fură retipărite în repetate rînduri cînd una, cînd alta din traducerile americane, mai mult sau mai puțin inexacte, apăru în sfîrșit o traducere autorizată, în 1888. Ea este făcută de prietenul meu Samuel Moore, iar înainte de a fi dată la tipar a fost revăzută încă o dată de noi amîndoi. Titlul ei este: „Manifesto of the Communist Party, by Karl Marx and Frederick Engels. Authorized English Translation, edited and annotated by Frederick Engels. 1888. London, William Reeves, 185 Fleet st. E. C.”. Unele din adnotările acestei ediții le-am adoptat și pentru cea de față.

„Manifestul” a avut un destin al lui. Primit cu entuziasm la apariție (după cum dovedesc traducerile enumerate în prima prefață) de către avangarda, pe atunci încă puțin numeroasă, a socialismului științific, el a fost curînd împins pe planul al doilea din cauza reacțiunii care s-a dezlănțuit o dată cu înfrîngerea muncitorilor din Paris în iunie 1848, și, în cele din urmă, a fost proscris „de drept”, în urma condamnării comuniștilor de la Colonia, în noiembrie 1852. O dată cu dispariția de pe arena publică a mișcării muncitorești legate de revoluția din februarie, „Manifestul” a trecut și el pe planul al doilea.

Cînd clasa muncitoare din Europa strînsese din nou destule forțe pentru un nou atac împotriva puterii clasei dominante, luă ființă Asociația Internațională a Muncitorilor. Scopul ei era să contopească într-o singură mare armată întreaga muncitorime combativă din Europa și America. De aceea, Asociația nu putea să pornească de la principiile enunțate în „Manifest”. Ea trebuia să aibă un program care să nu închidă ușa nici trade-unionurilor engleze, nici proudhoniștilor francezi, belgieni, italieni și spanioli, și nici lassalleenilor germani^[11]. Acest program — considerentele introductive ale statutelor Internaționale^[12] — a fost întocmit de Marx cu o măiestrie recunoscută chiar și de Bakunin și de anarhiști. Pentru, victoria finală a principiilor enunțate în „Manifest”, Marx se bizuia exclusiv pe dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, care trebuia să rezulte neapărat din comunitatea de acțiune și din discuție. Evenimentele și peripețiile luptei împotriva capitalului, înfrîngerile mai mult încă decît succesele, nu puteau să nu convingă pe luptători de insuficiența panaceelor de pînă atunci, deschizîndu-le mințile pentru o înțelegere adîncă a adevăratelor condiții ale emancipării muncitorilor. Și Marx a avut dreptate. Clasa muncitoare din 1874, în momentul dizolvării Internaționalei, era cu totul alta decît cea din 1864, în momentul înființării Internaționalei. Proudhonismul în țările latine și lassalleanismul specific în Germania erau pe cale de a pieri, ba chiar și ultraconservatoarele trade-unionuri engleze din acea vreme se apropiau din ce în ce mai mult de momentul cînd, în 1887, președintele congresului lor din Swansea putu să declare în numele lor: „Socialismul continental nu ne mai înspăimintă”. Dar, în 1887, socialismul continental aproape că nu mai era altceva decît teoria enunțată în „Manifest”. Și astfel, istoria „Manifestului” oglindește într-o anumită măsură istoria mișcării muncitorești moderne de la 1848 încoace. In momentul de față el este, fără îndoială, opera cea mai răspîndită, cea mai internațională din întreaga literatură socialistă; el este programul comun al multor milioane de muncitori din toate țările — din Siberia pînă în California.

Totuși, în momentul apariției nu l-am fi putut numi un manifest socialist. Prin socialiști se înțelegea în 1847 două feluri de oameni. Pe de o parte, adepții diferitelor sisteme utopice, mai cu seamă oweniștii în Anglia și fourieriștii în Franța, care de pe atunci ajunseseră și unii și alții să fie simple secte pe cale de dispariție. Pe de altă parte, șarlatanii sociali de toate soiurile, care voiau să înlăture relele sociale prin diversele lor panacee și prin tot felul de cîrpeli, fără a vătăma cîtuși de puțin capitalul și profitul. In ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau înafara mișcării muncitorești și care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte”. In schimb, acea parte a muncitorilor care era convinsă de insuficiența unor simple răsturnăări politice și cerea o revoluționare radicală a societății, acea parte își zicea pe atunci comunistă. Comunismul acesta era abia schițat, pur instinctiv și adesea cam necioplit; dar el a fost destul de puternic pentru a da naștere la două sisteme de comunism utopic: în Franța — sistemul „icaric” al lui Cabet, în Germania — sistemul lui Weitling. Socialism însemna în 1847 o mișcare burgheză, comunism — o mișcare muncitorească. Socialismul, cel puțin pe continent, era admis în saloane, comunismul — tocmai dimpotrivă. Și deoarece noi, încă de pe atunci, eram categoric de părere că „emanciparea muncitorilor trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși”, nu puteam sta nici un moment la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.

„Proletari din toate țările, uniți-vă!” — Puține glasuri ne-au răspuns cînd am lansat aceste cuvinte în lume, acum patruzeci și doi de ani, în ajunul primei revoluții pariziene în care proletariatul a pășit în arenă cu revendicări proprii. Dar la 28 septembrie 1864 proletarii din majoritatea țărilor Europei apusene s-au unit în Asociația Internațională a Muncitorilor de glorioasă amintire. Internaționala însăși a trăit, ce-i drept, numai nouă ani. Dar mărturia cea mai bună că înfrățirea pe veci a proletarilor din toate țările, pe care ea a întemeiat-o, trăiește încă și trăiește mai puternică decît oricînd, este chiar ziua de azi. Căci astăzi, cînd scriu aceste rînduri, proletariatul din Europa și din America își trece în revistă forțele de luptă mobilizate pentru prima oară, — mobilizate ca o singură armată, sub un singur steag și pentru un singur țel imediat: stabilirea, prin lege, a zilei normale de muncă de 8 ore, revendicată încă de Congresul de la Geneva al Internaționalei din 1866 și apoi și de Congresul muncitoresc de la Paris, în 1889. Și priveliștea zilei de azi va deschide ochii capitaliștilor și moșierilor din toate țările, arătîndu-le că astăzi proletarii din toate țările sînt într-adevăr uniți.

De-ar fi și Marx lîngă mine să vadă toate acestea cu ochii lui!

 

PREFAȚĂ LA EDIȚIA POLONEZĂ DIN 1892^[13]

Faptul că a devenit necesară o nouă ediție poloneză a „Manifestului Comunist” constituie un prilej de felurite meditații.

Mai întîi e demn de reținut faptul că în ultimul timp „Manifestul” a devenit, oarecum, un indicator al dezvoltării marii industrii pe continentul european. In măsura în care se dezvoltă marea industrie într-o țară, sporește și dorința muncitorilor ei de a se lămuri asupra poziției lor ca clasă muncitoare față de clasele posedante, ia amploare în rîndurile lor mișcarea socialistă și „Manifestul” se cere tot mai mult. Așa că nu numai situația mișcării muncitorești, dar și gradul de dezvoltare al marii industrii în orice țară se poate stabili cu destulă exactitate după numărul de exemplare ale „Manifestului” difuzate în limba respectivă.

Prin urmare, noua ediție poloneză marchează un progres hotărît al industriei poloneze. Și nu încape îndoială că de la ultima ediție, apărută acum zece ani, acest progres s-a produs în realitate. Polonia rusească, Polonia Congresului, a devenit marca regiune industrială a imperiului rus. Pe cînd marea industrie rusă e împrăștiată sporadic — o parte lîngă golful Finic, o parte la centru (Moscova și Vladimir), altă parte la Marea Neagră și la Marea de Azov, restul risipită prin alte părți —, cea poloneză se află concentrată pe un spațiu relativ restrîns, avînd parte de avantajele și dezavantajele care rezultă din această concentrare. Avantajele au fost recunoscute de fabricanții ruși concurenți, atunci cînd au cerut taxe vamale protecționiste împotriva Poloniei, în ciuda dorinței lor aprinse de a-i transforma pe polonezi în ruși. Dezavantajele — pentru fabricanții polonezi și pentru guvernul rus — se vădesc în răspîndirea rapidă a ideilor socialiste printre muncitorii polonezi și în faptul că „Manifestul” este tot mai mult cerut.

Dar dezvoltarea rapidă a industriei poloneze, care a întrecut cu mult pe cea rusă, este la rîndul ei o nouă dovadă a vitalității indestructibile a poporului polonez și o nouă garanție pentru apropiata sa renaștere națională. Renașterea unei Polonii independente și puternice este însă o chestiune care nu privește numai Polonia, ci pe noi toți. O sinceră colaborare internațională a națiunilor europene este cu putință numai cu condiția ca fiecare din aceste națiuni să fie pe deplin autonomă acasă la ea. Revoluția de la 1848, care, sub steagul proletar, a pus pe luptătorii proletari să îndeplinească ceea ce de fapt era treaba burgheziei, a și realizat prin executorii ei testamentari — Ludovic Bonaparte și Bismarck — independența Italiei, Germaniei, Ungariei; dar Polonia, care de la 1792 încoace a făcut mai mult pentru revoluție decît aceste trei țări laolaltă, Polonia a fost părăsită cînd, în 1863, a sucombat în fața superiorității copleșitoare a puterii rusești. Nobilimea nu a putut nici păstra, nici recuceri independența Poloniei; pe burghezie această chestiune o lasă, cel puțin astăzi, indiferentă. Totuși, ea este necesară pentru colaborarea armonioasă a națiunilor europene. Ea poate fi cucerită numai de tînărul proletariat polonez în ale cărei mîini va fi bine păstrată. Căci muncitorii din tot restul Europei au tot atîta nevoie de independența Poloniei cît și muncitorii polonezi înșiși.

 

PREFAȚĂ LA EDIȚIA ITALIANĂ DIN 1893
CĂTRE CITITORUL ITALIAN

Publicarea „Manifestului Partidului Comunist” coincide, am putea spune, exact cu ziua de 18 martie 1848, cu revoluțiile de la Milano și Berlin, care reprezintă răscularea a două națiuni așezate una în centrul continentului european, cealaltă în centrul țărilor mediteraneene; a două națiuni slăbite pînă atunci din cauza fărîmițării teritoriale și luptelor interne, și care ajunseseră din această pricină sub stăpînire străină. Pe cînd Italia era supusă împăratului Austriei, Germania se afla, deși nu chiar atît de direct, sub jugul tot atît de apăsător al țarului tuturor rușilor. Urmările lui 18 martie 1848 liberară Italia și Germania de această rușine; dacă, din 1848 pînă în 1871, aceste două mari națiuni au fost reconstituite și, oarecum, redate lor înseși, lucrul acesta a fost posibil, după cum spune Karl Marx, pentru că aceiași oameni care înăbușiseră revoluția de la 1848 deveniseră, împotriva voinței lor, executorii ei testamentari.

Această revoluție a fost pretutindeni opera clasei muncitoare; clasa muncitoare a fost aceea care a înălțat baricade și și-a pus viața în joc. Numai muncitorii din Paris au avut, atunci cînd au răsturnat guvernul, intenția netă de a răsturna dominația burgheziei. Dar oricît ar fi fost ei de conștienți de antagonismul de neînlăturat care exista între propria lor clasă și burghezie, nici progresul economic al țării și nici dezvoltarea spirituală a maselor muncitorești franceze nu atinsese acel grad care să permită transformarea revoluționară a societății. Roadele revoluției fură deci culese, în cele din urmă, de clasa capitaliștilor. In celelalte țări, în Italia, în Germania, în Austria, muncitorii nu făcură în fond altceva decît să aducă la putere burghezia. Dar în nici o țară dominația burgheziei nu e cu putință fără independența națională. Revoluția de la 1848 trebuia deci să aducă cu sine unitatea și independența națiunilor care pînă atunci fuseseră lipsite de ele: Italia, Germania, Ungaria. Polonia va urma la timpul său.

Prin urmare, deși revoluția de la 1848 nu a fost o revoluție socialistă, totuși ea i-a croit drum acesteia și i-a pregătit terenul. Prin avîntul pe care regimul burghez l-a dat, în toate țările, marii industrii, acest regim a creat pretutindeni, în ultimii 45 de ani, un proletariat numeros, bine închegat și puternic; în felul acesta el însuși a dat viață groparilor săi, — pentru a ne servi de un termen al „Manifestului”. Fără restaurarea independenței și unității fiecărei națiuni nu s-ar fi putut înfăptui nici unirea internațională a proletariatului, nici colaborarea liniștită, rațională a acestor națiuni spre atingerea unor țeluri comune. Să încercăm doar a ne închipui o acțiune comună, internațională, a muncitorilor italieni, maghiari, germani, polonezi, ruși în condițiile politice ale perioadei dinainte de 1848!

Astfel, bătăliile anului 1848 nu au fost zadarnice, după cum nici cei 45 de ani care ne despart de această etapă revoluționară nu s-au scurs în zadar. Roadele se apropie de maturitate, și tot ce doresc este ca publicarea acestei traduceri italiene să fie de bun augur pentru izbînda proletariatului italian, așa cum a fost publicarea originalului pentru revoluția internațională.

„Manifestul” recunoaște întru totul rolul revoluționar pe care l-a jucat capitalul în trecut. Prima națiune capitalistă a fost Italia. Sfîrșitul evului mediu, feudal, și zorile erei moderne, capitaliste, sînt caracterizate printr-o figură grandioasă: aceea a italianului Dante, care e totodată ultimul poet al evului mediu și cel dintîi poet al erei moderne. Azi, ca și pe la 1300, o nouă eră istorică e pe cale de a se naște. Ne va dărui oare Italia un nou Dante care să vestească nașterea acestei ere noi, proletare?

1. E vorba de revoluția din februarie 1848 din Franța. — Nota Red.
2. Ediția menționată a apărut în 1869. În prefața lui Engels la ediția engleză din 1888 data apariției acestei traduceri ruse a „Manifestului” este de asemenea indicată inexact (vezi volumul de față, pag. 16. — Nota Trad.). — Nota Red.
3. „De această idee — spun în prefața la traducerea engleză — care, după părerea mea, este chemată să constituie în știința istoriei punctul de plecare pentru același progres pe care l-a constituit teoria lui Darwin în științele naturii —, de această idee ne apropiasem treptat amîndoi, încă cu cîțiva ani înainte de 1845. În ce măsură avansasem eu singur în această direcție, reiese din lucrarea mea «Situația clasei muncitoare din Anglia». Cînd m-am întîlnit însă din nou cu Marx la Bruxelles, în primăvara anului 1845, el elaborase deja complet această idee și mi-a expus-o în termeni aproape tot atît de clari ca cei in care am rezumat-o eu mai sus”. (Nota lui Engels la ediția germană din 1890.)
4. Lasalle însuși se declara față de noi întotdeauna discipol al lui Marx și, ca atare, se situa pe poziția „Manifestului”. Totuși, în agitația sa publică din 1862—1864 el s-a limitat la revendicarea unor cooperative de producție creditate de stat. (Nota lui Engels.)
5. În „Postfața” lucrării „Relațiile sociale din Rusia” (K. Marx și F. Engels, Opere complete, vol. XVI, partea a II-a, pag. 394), Engels atribuie traducerea indicată lui Plehanov. În ediția rusă din 1900 a „Manifestului Partidului Comunist”, însuși Plehanov pretinde că el ar fi autorul traducerii. — Nota Red.
6. Anul indicat este inexact. Traducerea franceză menționată de Engels a apărut în „Le Socialiste” în 1885. — Nota Red.
7. „The Condition of the Working Class in England in 1844”, By Frederick Engels. Translated by Florence K. Wishnewetzky, New York, Lovell-London. W. Reeves 1888. (Situația clasei muncitoare din Anglia în 1844” de Friedrich Engels. Tradusă de Florence K. Wishnewetzky, New York, Lovell-Londra. W. Reeves 1888.) (Nota lui Engels.) [vezi și F. Engels: „Situația clasei muncitoare din Anglia”, Editura pentru literatură politică, 1953. — Nota Trad.]
8. Războiul civil din Franța, Adresa Consiliului General al Asociației Internaționale a Muncitorilor. — Nota Trad.
9. Engels se referă la prefața ediției germane din 1883. — Nota Red.
10. Originalul german al prefeței la ediția rusă din 1882, scrisă de Marx și Engels, rătăcit de acesta din urmă, a fost găsit și se păstrează în arhiva Institutului Marx-Engels-Lenin din Moscova. Textul ei îl redăm aci după original. — Nota Red.
11. Lassalle însuși se declara față de noi întotdeauna „discipol” al lui Marx și, ca atare, se situa, firește, pe poziția „Manifestului”. Nu tot astfel stăteau însă lucrurile cu acei dintre adepții săi care nu depășeau revendicarea sa în privința cooperativelor de producție creditate de stat și care împărțeau întreaga clasă muncitoare în partizani ai ajutorului de stat și partizani ai autoajutorării. (Nota lui Engels.)
12. Vezi K. Marx și F. Engels, Opere alese în două volume, vol. I, ed. P.M.R. 1949, pag. 386—390. — Nota Trad.
13. Textul acestei prefețe este redat după originalul redactat de Engels în limba germană. — Nota Red.