Manifestul Partidului Comunist/Anexe/1. Contribuții la istoria „Ligii comuniștilor”

by Karl Marx

Aspect 2

ANEXE

 

I

Contribuții la istoria „Ligii Comuniștilor”^[1]

O dată cu condamnarea comuniștilor de la Colonia, în 1852, se lasă cortina peste prima perioadă a mișcării muncitorești germane independente. Această perioadă este azi aproape uitată. Ea a durat totuși din 1836 pînă în 1852, iar mișcarea s-a extins, dată fiind răspîndirea muncitorilor germani în străinătate, în mai toate țările civilizate. Ba mai mult. Actuala mișcare muncitorească internațională este, în esență, continuarea directă a mișcării germane de atunci, care a fost, în genere, prima mișcare muncitorească internațională și din rîndurile căreia au provenit mulți dintre cei ce au jucat mai tîrziu un rol de conducere în Asociația Internațională a Muncitorilor. Iar principiile teoretice ale „Manifestului Comunist” din 1847 pe care „Liga comuniștilor” le-a înscris pe stindardul său, constituie în momentul de față cea mai puternică legătură internațională a întregii mișcări proletare din Europa și din America.

Pînă în prezent nu există decît o singură sursă de bază pentru o istorie coherentă a acestei mișcări. Este așa-numita carte neagră „Conspirațiile comuniste din secolul al XIX-lea” de Wermuth și Stieber, Berlin. 2 părți, 1853 și 1854. Această ticluire a două dintre cele mai mizerabile lichele polițiste ale secolului, plină de minciuni și de falsificări internaționale, mai servește și azi ca sursă principală tuturor lucrărilor necomuniste, privind această epocă.

Ce pot da eu aci nu este decît o schiță, și aceasta numai în ceea ce privește Liga; atît cît este absolut necesar pentru a înțelege „dezvăluirile”. Nădăjduiesc că îmi va mai fi dat să prelucrez cîndva bogatul material adunat de Marx și de mine în legătură cu istoria acelei glorioase tinereți a mișcării muncitorești internaționale.

***

Din liga secretă democrat-republicană a „proscrișilor”, înființată în 1834 de un grup de refugiați germani la Paris, s-au desprins în 1836 elementele extremiste, în majoritate proletare, care au format o nouă ligă secretă, „Liga celor drepți”. Liga-mamă, în care rămăseseră doar elementele cele mai inactive, în genul lui Jacobus Venedey, se stinse în scurt timp: în 1840, cînd poliția dădu în Germania de urma cîtorva secțiuni ale ei, nu mai era decît o umbră. În schimb, noua ligă se dezvolta relativ repede. La început era o mlădiță germană a comunismului muncitoresc francez, cu tradiții babuviste^[2], care începuse să prindă viață pe vremea aceea la Paris; comunitatea de bunuri era revendicată, ca o consecință inevitabilă a „egalității”. Scopul ligii era identic cu al societăților secrete pariziene din vremea aceea: ca era pe jumătate asociație de propagandă, pe jumătate conspirativă, Parisul continuînd să fie considerat ca centru al acțiunii revoluționare, cu toate că pregătirea unor putsch-uri ocazionale în Germania nu era cîtuși de puțin exclusă. Deoarece însă cîmpul de luptă decisiv rămînea tot Parisul, liga nu era, de fapt, pe vremea aceea decît o ramură germană a societăților secrete franceze, în special a acelei „Société des saisons”^[3], condusă de Blanqui și Barbés, cu care era în strînsă legătură. Francezii au început insurecția în ziua de 12 mai 1839^[4]; secțiunile ligii porniră la acțiune o dată cu ei, astfel că fură antrenate în înfrîngerea comună.

Dintre germani fuseseră arestați în primul rînd Karl Schapper și Heinrich Bauer; guvernul lui Ludovic Filip, după ce-i ținu închiși timp mai îndelungat, se mulțumi să-i expulzeze. Amîndoi plecară la Londra. Schapper, originar din Weilburg în Nassau, student al facultății de silvicultură din Giessen, în 1832 membru al conspirației organizate de Georg Büchner^[5], a luat parte, la 3 aprilie 1833, la asaltul asupra comandamentului de poliție din Frankfurt^[6], s-a refugiat în străinătate și în februarie 1834 a participat la marșul lui Mazzini asupra Savoiei^[7]. De statură uriașă, hotărît și energic, mereu gata să riște o existență tihnită și chiar viața, Schapper era prototipul revoluționarului de profesie, care a jucat un anumit rol în deceniul al patrulea. Deși avea o gîndire cam înceată, nu se poate spune că ar fi fost incapabil de o înțelegere mai profundă a problemelor teoretice, după cum dovedește chiar evoluția lui din „demagog”^[8] în comunist, și stăruia cu atît mai mult în cele o dată înțelese. Tocmai de aceea uneori pasiunea lui revoluționară o lua razna; ulterior își dădea însă întotdeauna seama de greșelile sale și le recunoștea deschis. Era un om dintr-o bucată, și ceea ce a făcut pentru întemeierea mișcării muncitorești germane rămîne de neuitat.

Heinrich Bauer, originar din Franconia, era cizmar; un omuleț vioi, inteligent, spiritual, al cărui trup puțintel ascundea însă și multă șiretenie și hotărîre.

Ajunși la Londra — unde Schapper, care la Paris fusese zețar, își cîștiga existența ca profesor de limbi străine —, ei reînnodară firele rupte ale ligii, făcînd acum din Londra centrul ligii. Acolo li se alătură — dacă nu o făcuse cumva chiar mai de mult la Paris — Josef Moll, ceasornicar din Colonia, un Hercule de statură mijlocie — de cîte ori n-au barat, cu succes, el și cu Schapper ușa unei săli împotriva a sute de adversari care o asaltau —, un om care, în ce privește energia și hotărîrea, era cel puțin egalul celor doi tovarăși ai săi, pe care îi întrecea însă din punct de vedere al inteligenței. Nu numai că era un diplomat înnăscut, cum au dovedit-o succesele numeroaselor sale misiuni, dar era mai accesibil și problemelor teoretice. I-am cunoscut pe toți trei la Londra, în 1843; erau primii proletari revoluționari pe care îi vedeam, și oricît s-ar fi deosebit, în amănunte, concepțiile noastre — căci pe atunci eu opuneam comunismului lor egalitar^[9] și mărginit o bună doză de înfumurare filozofică tot atît de mărginită —, nu voi putea totuși uita niciodată puternica impresie pe care acești trei oameni adevărați au făcut-o asupra mea, un tînăr care pe vremea aceea abia se pregătea să devină om.

La Londra, precum și — în mai mică măsură — în Elveția, ei au profitat de libertatea de asociere și întrunire. Asociația muncitorească culturală germană, care mai există și azi, a luat ființă în mod legal încă la 7 februarie 1840. Această asociație servea ligii drept teren pentru recrutarea de noi membri și deoarece, ca întotdeauna, comuniștii erau membrii cei mai activi și cei mai inteligenți ai asociației, se înțelege de la sine că conducerea ei era în întregime în mîinile ligii. În curînd liga număra la Londra mai multe comunități, sau, cum se mai numeau pe atunci, „colibe”. Aceeași tactică, care de altfel se impunea de la sine, a fost urmată și în Elveția, precum și în alte părți. Oriunde se putea înființa asociații muncitorești, ele erau utilizate în același mod. Acolo unde erau interzise de lege, se înființau societăți corale, societăți de gimnastică etc. Legătura era menținută în bună parte cu ajutorul membrilor care soseau și plecau și care îndeplineau rolul de emisari acolo unde era nevoie. Și într-un caz și în altul liga era mult ajutată de înțelepciunea guvernelor, care expulzau pe orice muncitor indezirabil, transformîndu-l într-un emisar — și în nouă cazuri din zece, acesta era membru al ligii.

Liga reconstituită luase o mare extindere. Weitling, August Becker (o minte din cele mai agere, dar care, ca mulți germani, s-a pierdut din cauza slăbiciunii de caracter) și alții creaseră, în special în Elveția, o puternică organizație, care adoptase, mai mult sau mai puțin, sistemul comunist al lui Weitling. Nu e aici locul să criticăm comunismul lui Weitling. Dar în ce privește importanța sa ca primă afirmare teoretică de sine stătătoare a proletariatului german, subscriu și azi întru totul cuvintele scrise de Marx în 1844 în ziarul „Vorwärts”^[10] din Paris: „Oare burghezia (germană), cu filozofii și cărturarii ei cu tot, se poate făli cu o operă despre emanciparea burgheziei — emanciparea politică — care să se compare cu lucrarea lui Weitling «Chezășii ale armoniei și libertății»? Comparînd mediocritatea searbădă și fără vlagă a literaturii politice germane cu acest debut gigantic și strălucit al muncitorilor germani; comparînd aceste uriașe ghetuțe de copil ale proletariatului cu minusculii și scîlciații pantofi politici ai burgheziei, putem prezice cenușăresei o statură de atlet”. Această statură atletică se află azi în fața noastră, deși nu și-a atins încă nici pe departe dezvoltarea completă.

Și în Germania existau numeroase secțiuni, efemere prin însăși firea lucrurilor; dar cele care luau ființă întreceau ca număr pe cele care dispăreau. Abia după 7 ani, la sfîrșitul anului 1846, poliția descoperi o urmă a ligii la Berlin (Mentel) și la Magdeburg (Beck), fără a fi în stare să urmărească firul mai departe.

La Paris, unde se mai afla în 1840, Weitling reunise de asemenea, înainte de a pleca în Elveția, elementele împrăștiate.

Nucleul ligii îl constituiau croitorii. Croitori germani se găseau pretutindeni, în Elveția, la Londra, la Paris. La Paris limba germană devenise într-așa măsură limba predominantă a branșei, încît în 1846 am cunoscut acolo un croitor norvegian, venit pe mare de-a dreptul de la Drontheim în Franța, care în 18 luni nu învățase aproape nici un cuvînt francez, în schimb vorbea foarte bine germana. Dintre comunitățile de la Paris, în 1847, două se compuneau în majoritatea lor din croitori, iar una din tîmplari de mobilă.

De cînd centrul de greutate se strămutase de la Paris la Londra, pe primul plan trecuse alt factor: din germană, liga deveni treptat internațională. Din asociația muncitorilor făceau parte, afară de germani și elvețieni, reprezentanți ai tuturor acelor națiuni care se folosesc cu precădere de limba germană în relațiile lor cu străinii, adică scandinavi, olandezi, unguri, cehi, slavi de la sud și chiar ruși și alsacieni. În 1847 printre vizitatorii obișnuiți era și un englez, grenadier din gardă, în uniformă. Asociația adoptă peste scurtă vreme denumirea de Asociație culturală comunistă a muncitorilor, iar pe cărțile de membru se putea citi lozinca: „Toți oamenii sînt frați”, în cel puțin douăzeci de limbi, ce-i drept, pe alocuri, cu cîte o greșeală de limbă. Ca și asociația legală, și liga secretă căpătă în scurtă vreme un caracter internațional mai pronunțat; mai întîi într-un sens mai limitat: practic, datorită compoziției naționale pestrițe, teoretic, datorită convingerii că orice revoluție, pentru a fi victorioasă, trebuie să cuprindă întreaga Europă. Pentru moment nu se merse mai departe; dar bazele fuseseră puse.

Cu revoluționarii francezi liga menținea legături strînse prin refugiații de la Londra, tovarășii de luptă de la 12 mai 1839. La fel și cu polonezii mai radicali. Emigrația oficială poloneză, ca și Mazzini, erau, firește, mai degrabă adversari decît tovarăși de luptă. Din pricina caracterului specific englez al mișcării lor, chartiștii englezi fură lăsați la o parte ca nefiind revoluționari. Conducătorii de la Londra ai ligii au intrat abia mai tîrziu în legătură cu ei, prin mijlocirea mea.

Din pricina evenimentelor, liga își mai schimbase caracterul și în alte privințe. Deși Parisul continua să fie privit — și pe atunci pe bună dreptate — ca patrie a revoluției, dependența față de conspiratorii parizieni încetase. Faptul că liga luase o extindere mare făcu să-i crească și conștiința de sine. Simțeam că prindem rădăcini tot mai adînci în rîndurile clasei muncitoare germane și că muncitorii germani aveau menirea istorică de a fi stegarii muncitorimii din nordul și estul Europei. În persoana lui Weitling liga avea un teoretician comunist, pe care-l putea așeza oricînd alături de concurenții săi francezi din vremea aceea. În sfîrșit, experiența de la 12 mai arătase că deocamdată nu mai trebuiau încercate alte putsch-uri. Dacă orice eveniment continua să fie interpretat ca simptom al furtunii care se apropia, dacă statutul vechi, semiconspirativ era menținut în linii mari, aceasta se datora mai mult vechii încăpăținări revoluționare, care începuse de altfel să intre în conflict cu noua înțelegere mai justă, care-și deschidea drum.

În schimb, doctrina socială a ligii, cu toată impreciziunea ei, suferea de un neajuns foarte mare, care însă se datora împrejurărilor. Membrii ligii, în măsura în care erau în genere muncitori, erau, de fapt, aproape toți meseriași. Cel care îi exploata era, pînă și în marile orașe, în majoritatea cazurilor doar un mic meșter. Pînă și exploatarea croitoriei pe scară mare, a confecțiilor, cum i se spune acum, prin transformarea acestei meserii în industrie casnică în contul unui mare capitalist, era abia în germene chiar și la Londra. Pe de o parte, exploatatorul acestor meseriași era el însuși un mic meșter, pe de altă parte, ei înșiși sperau să ajungă în cele din urmă mici meșteri. Și pe lîngă aceasta meseriașul german din vremea aceea se afla încă sub influența unui noian de concepții corporatiste moștenite. Se cuvine cea mai mare cinste acestor meseriași, care fără a fi adevărați proletari, ci doar un apendice al micii burghezii pe cale de a se transforma în proletariatul modern, care încă înainte ca între ei și burghezie, adică marele capital, să existe un antagonism direct, au fost în stare să anticipeze instinctiv viitoarea evoluție și — deși fără a fi pe deplin conștienți — să se constituie ca partid al proletariatului. Dar nu se putea ca vechile lor prejudecăți de meșteșugari să nu constituie pentru ei o piedică ori de cite ori era vorba de o critică amănunțită a societății existente, adică de o analiză a realităților economice. Și nu cred ca pe vremea aceea să fi fost în toată liga vreun om care să fi citit cîndva o carte de economic politică. Dar n-avea a face; cu „egalitatea”, „fraternitatea” și „dreptatea” treceai orice obstacol teoretic.

Între timp, alături de comunismul ligii și al lui Weitling se formase un alt comunism, esențialmente diferit de primul. La Manchester mă izbisem de faptul că realitățile economice, care nu jucaseră nici un rol sau unul foarte umil în lucrările istorice de pînă atunci, constituie, cel puțin în lumea modernă, o forță istorică hotărîtoare; că ele formează baza pe care se nasc actualele antagonisme de clasă; că în toate țările în care, datorită marii industrii, aceste antagonisme de clasă s-au dezvoltat pe deplin, prin urmare îndeosebi în Anglia, ele constituie la rîndul lor baza pentru formarea partidelor politice, a luptelor dintre partide și o dată cu ele a istoriei politice în ansamblul ei. Marx nu numai că ajunsese la aceleași păreri, dar le și generalizase în „Deutsch-französische Jahrbücher”^[11] (1844) în sensul că, în genere, nu statul condiționează și reglementează societatea burgheză, ci societatea burgheză condiționează și reglementează statul, că prin urmare politica și istoria ei trebuie explicate prin relațiile economice și prin dezvoltarea acestora, și nu invers. În timpul vizitei pe care i-am făcut-o lui Marx la Paris în vara anului 1844 a reieșit că sîntem pe deplin de acord în toate domeniile teoretice și din acest moment datează colaborarea noastră. Cînd ne-am întîlnit din nou, în primăvara anului 1845, la Bruxelles, Marx, pornind de la aceste baze, terminase elaborarea trăsăturilor fundamentale ale teoriei sale materialiste a istoriei, așa că începurăm să dezvoltăm noua concepție în amănunt, în cele mai diverse direcții.

Această descoperire, care revoluționa știința istoriei, și care, după cum se vede, este în esență opera lui Marx, eu neputîndu-mi atribui decît o participare foarte redusă la această descoperire, prezenta însă o importanță imediată pentru mișcarea muncitorească contemporană. Comunismul la francezi și la germani, chartismul la englezi nu mai apăreau ca ceva întîmplător, care ar fi putut tot atît de bine să nu fie. Aceste mișcări apăreau acum ca o mișcare a clasei asuprite moderne, a proletariatului, ca forme mai mult sau mai puțin dezvoltate ale luptei sale istoricește necesare împotriva clasei dominante, burghezia; ca forme ale luptei de clasă deosebite însă de toate luptele de clasă anterioare prin aceea că clasa asuprită de azi, proletariatul, nu se poate elibera fără a elibera totodată întreaga societate de scindarea în clase sociale, și implicit de luptele de clasă. Iar comunismul nu mai însemna de aci înainte: plăsmuirea, cu ajutorul fanteziei, a unui ideal social cît mai desăvîrșit cu putință, ci: înțelegerea naturii, a condițiilor luptei duse de proletariat și a telurilor generale ale acesteia care decurg de aici.

Nu aveam cîtuși de puțin intenția de a comunica aceste rezultate științifice noi, în mod discret, numai lumii „savante” prin lucrări voluminoase. Dimpotrivă. Amîndoi intrasem adînc în mișcarea politică, cîștigasem partizani în rîndurile intelectualității, mai cu seamă în vestul Germaniei, și ne creasem ample legături cu proletariatul organizat. Aveam datoria de a fundamenta în mod științific vederile noastre; pentru noi nu era însă mai puțin important să cîștigăm proletariatul european, și în primul rînd pe cel german, pentru convingerile noastre. Îndată ce totul fu limpede pentru noi înșine, ne-am pus pe lucru. Am întemeiat la Bruxelles o asociație muncitorească germană și am pus mîna pe „Deutsche Brüsseler Zeitung”^[12], care a fost pînă la revoluția din februarie organul nostru. Cu fracțiunea revoluționară a chartiștilor englezi aveam legături prin Julian Harney, redactorul organului central al mișcării, „The Northern Star”, la care colaboram. Tot astfel eram într-un fel de cartel cu democrații de la Bruxelles (Marx era vicepreședintele Societății democratice^[13]) și cu social-democrații francezi de la „Réforme”, căreia îi furnizam știri în legătură cu mișcarea engleză și germană. Pe scurt, legăturile noastre cu organizațiile și cu organele de presă radicale și proletare erau cum nu se putea mai bune.

Relațiile noastre cu „Liga celor drepți” erau următoarele. Existența ligii ne era, firește, cunoscută. În 1843 Schapper îmi propusese să intru în ligă, ceca ce, bineînțeles, am refuzat atunci. Dar noi nu numai că am rămas în permanentă corespondență cu cei din Londra, ci întrețineam chiar relații mai strînse cu doctorul Everbeck, actualul conducător al comunităților de la Paris. Fără a ne ocupa de chestiunile interne ale ligii, eram totuși la curent cu toate întîmplările mai importante. Deosebit de aceasta, noi influențam verbal, prin corespondență și prin presă concepțiile teoretice ale celor mai marcanți membri ai ligii. La aceasta serveau și diferitele circulare litografiate pe care le trimiteam prietenilor și corespondenților noștri din lumea întreagă la ocazii deosebite, cînd era vorba de chestiuni interne ale partidului comunist în curs de formare. Aceste circulare priveau uneori și liga. Astfel, un tînăr student din Westfalia, Hermann Kriege, care plecase în America și se prezentase acolo ca emisar al ligii, se asociase cu zănaticul Harro Harring pentru a revoluționa cu ajutorul ligii America de sud; el întemeiase o gazetă în care propovăduia, în numele ligii, un comunism exaltat, dulceag și sentimental, întemeiat pe „iubire”. Am luat atitudine împotriva acestui lucru printr-o circulară care nu întîrzie să-și facă efectul: Kriege dispăru de pe scena ligii.

Mai tîrziu a sosit la Bruxelles Weitling. Dar nu mai era naiva și tînăra calfă de croitor care, uimit de propriile sale aptitudini, se străduia să-și clarifice sieși cum va trebui să arate societatea comunistă. Era omul mare, urmărit de invidia celor cărora le era superior, care vedea pretutindeni rivali, dușmani ascunși, capcane; profetul izgonit dintr-o țară într-alta, care purta în buzunar rețeta pentru realizarea raiului pe pămînt și-și închipuia că lumea nu se gîndește la altceva decît cum să i-o fure. La Londra se certase cu membrii ligii, iar la Bruxelles, unde în special Marx și soția sa l-au întimpinat cu o răbdare aproape supraomenească, nu se putu de asemenea împăca cu nimeni. De aceea plecă peste scurtă vreme în America, ca să-și încerce acolo norocul ca profet.

Toate aceste împrejurări au contribuit la prefacerea care avea loc pe tăcute în ligă și mai cu seamă printre conducătorii de la Londra. Ei își dădură seama din ce în ce mai limpede de insuficiența concepțiilor de pînă atunci ale comunismului, atît a simplului comunism egalitar francez, cît și a comunismului lui Weitling. Derivarea comunismului din creștinismul primitiv, preconizată de Weitling, în ciuda unor amănunte geniale din „Evanghelia sărmanilor păcătoși”, făcuse ca în Elveția mișcarea să încapă, în bună parte, mai întîi pe mîna unor imbecili ca Albrecht și apoi a unor profeți mincinoși, care au exploatat-o, ca Kuhlmann. „Adevăratul socialism”, traducere a frazeologiei socialiste franceze într-o germană hegeliană scîlciată și în divagații sentimentale despre dragostea de oameni (vezi capitolul despre socialismul german, sau „adevărat”, în „Manifestul Comunist”), socialism propagat de cîțiva beletriști și pe care îl introdusese în ligă Kriege și lectura scrierilor respective, trebuia să provoace silă vechilor revoluționari din ligă, chiar și numai prin neputința sa senilă. Netemeinicia concepțiilor teoretice de pînă atunci și greșelile practice care decurgeau din ele convingeau tot mai mult pe cei din Londra de justețea noii noastre teorii, a lui Marx și a mea. La adoptarea acestei concepții a contribuit, desigur, și faptul că printre conducătorii de la Londra se aflau atunci doi oameni care-i întreceau cu mult pe cei de mai sus prin capacitatea lor de înțelegere teoretică: miniaturistul Karl Pfänder din Heilbronn și croitorul Georg Eccarius din Turingia^[14].

Pe scurt, în primăvara anului 1847^[15] Moll se prezentă la Bruxelles, la Marx, și imediat după aceea la mine, la Paris, pentru a ne invita insistent, în numele tovarășilor săi, să intrăm în ligă. Spunea că sînt tot atît de convinși de justețea concepțiilor noastre în genere, ca și de nevoia de a elibera liga de vechile tradiții și forme conspirative. Dacă acceptam să intrăm în ligă, avea să ni se dea ocazia să expunem la un congres al ligii comunismul nostru critic într-un manifest, care urma să fie apoi publicat ca manifest al ligii; pe de altă parte, am putea contribui ca organizarea învechită a ligii să fie înlocuită cu una nouă, mai adecvată timpului și scopului.

Pentru noi era neîndoielnic că în sînul clasei muncitoare germane era nevoie de o organizație, fie și numai în vederea propagandei, și că, în măsura în care nu era vorba de o organizație pur locală, ea trebuia să fie, chiar dacă și-ar avea sediul înafara Germaniei, o organizație secretă. Iar liga era tocmai o astfel de organizație. Ceea ce aveam să-i reproșăm pînă atunci ligii era abandonat acum, ca fiind greșit, chiar de către reprezentanții ei; iar noi eram invitați să participăm la reorganizarea ligii. Puteam refuza? Firește că nu! Intrarăm deci în ligă; Marx constitui la Bruxelles o comunitate a ligii cu prietenii noștri mai apropiați, în timp ce eu vizitam cele trei comunități de la Paris.

În vara anului 1847 a avut loc la Londra primul congres al ligii, la care comunitățile din Bruxelles au fost reprezentate de W. Wolff, iar cele din Paris de mine. Aici s-a desăvîrșit, în primul rînd, reorganizarea ligii. Fură lichidate vechile numiri mistice de pe vremurile conspirației; liga se organiză acum pe comunități, circumscripții, circumscripții conducătoare, organ central și congres, și-și luă numele de „Liga comuniștilor”. „Scopul ligii este răsturnarea burgheziei, dominația proletariatului, lichidarea vechii societăți burgheze, bazată pe antagonisme de clasă, și întemeierea unei societăți noi, fără clase și fără proprietate privată” — astfel glăsuiește primul articol. Organizația însăși avea un caracter cît se poate de democratic, cu organe alese și revocabile, ceea ce închidea drumul oricăror veleități conspirative, care presupun dictatura, iar liga fu transformată — cel puțin pentru vremuri obișnuite de pace — într-o simplă asociație de propagandă. Noul statut a fost supus comunităților spre discutare — într-atît se proceda de democratic acum —, apoi dezbătut din nou la al doilea congres și adoptat definitiv de către acesta la 8 decembrie 1847. Statutul a fost reprodus de Wermuth și Stieber, vol. I, pag. 239, anexa X.

Al doilea congres a avut loc în același an, la sfîrșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie. La acest congres a participat și Marx, susținînd noua teorie în dezbateri prelungite — congresul a durat cel puțin zece zile. În cele din urmă, toate divergențele și îndoielile au fost lichidate, și noile principii au fost adoptate în unanimitate, iar Marx și cu mine am fost însărcinați să elaborăm manifestul, ceea ce am și făcut imediat după aceea. Cîteva săptămîni înaintea revoluției din februarie, manifestul a fost trimis la Londra pentru a fi tipărit. De atunci el a făcut ocolul lumii, a fost tradus în aproape toate limbile și mai servește și azi în cele mai diferite țări drept călăuză mișcării proletare. Locul vechii devize a ligii: „Toți oamenii sînt frați” l-a luat noua lozincă de luptă „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, care proclamă fățiș caracterul internațional al luptei. Șaptesprezece ani mai tîrziu această lozincă a răsunat în toată lumea ca chemare la luptă a Asociației Internaționale a Muncitorilor, iar azi proletariatul gata de luptă din toate țările a înscris-o pe stindardul său.

Izbucni revoluția din februarie. Imediat, organul central de pînă atunci, din Londra, transmise împuternicirea sa circumscripției conducătoare din Bruxelles. Dar această hotărîre veni într-un moment în care la Bruxelles domnea deja o adevărată stare de asediu, și germanii, în special, nu se mai puteau întruni nicăieri. Eram tocmai pe punctul de a pleca cu toții la Paris, astfel că noul organ central a hotărât să se dizolve și el, să transmită împuternicirea sa lui Marx și să-l autorizeze să constituie imediat la Paris un nou organ central. Abia se despărțiseră cei cinci care luaseră această hotărîre (3 martie 1848), și poliția pătrunse în locuința lui Marx, îl arestă și-l sili să plece a doua zi în Franța, unde avea tocmai intenția să plece.

În scurt timp ne-am întîlnit din nou cu toții la Paris. Acolo a fost alcătuit următorul document, semnat de membrii noului organ central, care a fost difuzat în toată Germania și din care se mai poate învăța și azi cîte ceva:

 

REVENDICĂRILE PARTIDULUI COMUNIST ÎN GERMANIA^[16]

 

1. Germania întreagă va fi declarată republică unitară și indivizibilă.
3. Reprezentanții poporului vor primi un salariu, pentru ca și muncitorul să poată pătrunde în parlamentul poporului german.
4. Înarmarea generală a poporului.
7. Domeniile princiare și alte domenii feudale, toate minele, întreaga exploatare a subsolului etc. vor deveni proprietate de stat. Pe aceste domenii se va practica agricultura în stil mare, după cele mai moderne metode științifice, în folosul întregii societăți.
8. Ipotecile asupra proprietăților țărănești vor fi declarate proprietatea statului. Dobînzile la aceste ipoteci vor fi plătite de țărani statului.
9. În regiunile unde se practică arendarea, renta funciară sau arenda vor fi plătite statului ca impozit.
11. Toate mijloacele de transport: căi ferate, canale, vapoare, șosele, poștă etc. vor fi preluate de stat. Ele vor deveni proprietate de stat, care le va pune în mod gratuit la dispoziția clasei nevoiașe.
14. Limitarea dreptului de moștenire.
15. Introducerea unor impozite cu puternic caracter progresiv și desființarea impozitelor pe articolele de consum.
16. Înființarea de ateliere naționale. Statul garantează tuturor muncitorilor existența și se îngrijește de cei inapți de muncă.
17. Învățămînt public gratuit.

Este în interesul proletariatului german, al păturii mic-burgheze și al micii țărănimi să lupte cu toată energia pentru înfăptuirea măsurilor de mai sus. Căci numai prin înfăptuirea lor masele de milioane care în Germania au fost exploatate pînă acum de o mînă de oameni, care vor căuta să mențină asuprirea și în viitor, își vor putea dobîndi drepturile lor și puterea care li se cuvine ca producători ai tuturor bogățiilor.

Comitetul:
Karl Marx. Karl Schapper. H. Bauer.
F. Engels. J. Moll. W. Wolff.

La Paris domnea pe atunci mania legiunilor revoluționare. Spanioli, italieni, belgieni, olandezi, polonezi, germani se adunau în cete spre a-și elibera patriile respective. Legiunea germană era condusă de Herwegh, Bornstedt, Börnstein. Întrucît imediat după revoluție toți muncitorii străini se pomeniră nu numai fără ocupație, dar pe deasupra și molestați de populație, aceste legiuni se bucurară de o mare afluență. Noul guvern văzu în ele un mijloc de a se descotorosi de muncitorii străini și le acordă l’étape du soldat, adică cartiruirea și alocația de marș de 50 de centime pe zi pînă la graniță, unde ministrul de externe, Lamartine, cel plin de elocință și veșnic mișcat pînă la lacrimi, găsea prilejul să-i predea guvernelor respective.

Ne-am opus în modul cel mai hotărît acestui joc de-a revoluția. A invada Germania, care pe atunci era în plină fierbere, pentru a introduce revoluția cu forța, din afară, însemna să subminezi revoluția chiar în Germania, să întărești guvernele și să predai pe membrii fără apărare ai legiunilor pe mîna trupelor germane — lucru de care avea grijă Lamartine. Mai tîrziu, cînd revoluția a învins la Viena și la Berlin, legiunea își pierdu de-a binelea rostul; dar de vreme ce începuse, jocul continua.

Noi am înființat un club comunist german, unde sfătuiam muncitorii să nu se înroleze în legiune, ci să se întoarcă unul cîte unul în patrie și să activeze acolo în interesul mișcării. Vechiul nostru prieten Flocon, care făcea parte din guvernul provizoriu, a obținut pentru muncitorii trimiși de noi aceleași înlesniri de care se bucurau membrii legiunilor. Astfel am trimis înapoi în Germania vreo 300-400 de muncitori, printre care marea majoritate a membrilor ligii.

Cum era ușor de prevăzut, liga se dovedi a fi un instrument mult prea slab față de mișcarea maselor populare care se dezlănțuise. Trei sferturi din membrii ligii, care locuiseră înainte în străinătate, își schimbară domiciliul întorcîndu-se în patrie; ca urmare, comunitățile lor de pînă atunci erau în bună parte dizolvate, astfel că pierdură orice legătură cu liga. Parte din cei mai ambițioși nici nu mai încercară să reia legătura, ci începură, fiecare în localitatea lui, să creeze pe cont propriu cîte o mică mișcare separată. În sfîrșit, situația era atît de diferită în fiecare din micile state, în fiecare provincie, în fiecare oraș, încît liga n-ar fi putut da decît directive foarte generale; dar acestea puteau fi difuzate cu mult mai bine prin presă. Într-un cuvînt, din momentul în care au încetat cauzele care făcuseră necesară liga secretă, a încetat și liga secretă de a mai avea vreun sens ca atare. Dar faptul acesta putea surprinde cel mai puțin pe aceia care tocmai înlăturaseră ultimele rămășițe de caracter conspirativ al acestei ligi secrete.

Acum se dovedi însă că liga fusese o minunată școală de activitate revoluționară. În Renania, unde „Neue Rheinische Zeitung”^[17] reprezenta un centru sigur, la Nassau, în Hessa renană etc., pretutindeni în fruntea mișcării extreme democratice stăteau membri ai ligii. Același lucru la Hamburg. În sudul Germaniei acest lucru era împiedicat de preponderența democrației mic-burgheze. La Breslau, Wilhelm Wolff activase cu mult succes pînă în vara anului 1848; el obținu și un mandat silezian ca supleant în parlamentul de la Frankfurt. În sfîrșit, la Berlin, zețarul Stephan Born, care fusese un membru activ al ligii la Bruxelles și la Paris, a întemeiat o „Frăție muncitorească”, destul de răspîndită, care a ființat pînă la 1850. Born era un tînăr foarte talentat, dar care prea era nerăbdător să devină un mare om politic. El „se înfrăți” cu tot soiul de oameni, doar-doar s-o mai mări ceata din jurul lui, dar nu era nicidecum omul care să poată canaliza într-o singură direcție tendințele contradictorii și să aducă lumină în haos. De aceea în publicațiile oficiale ale frăției găsești un amestec pestriț de concepții expuse în „Manifestul Comunist” și de reminiscențe și deziderate corporatiste, de fragmente din Louis Blanc și Proudhon, protecționism vamal etc., — într-un cuvînt, o încercare de a împăca pe toată lumea. Frăția a inițiat în special greve, sindicate profesionale, cooperative de producție, uitînd că în primul rînd trebuia cucerit prin izbînzi politice terenul pe care asemenea lucruri pot fi înfăptuite durabil. Mai tîrziu, cînd victoriile reacțiunii i-au făcut pe conducătorii frăției să-și dea seama de necesitatea de a lua parte direct la lupta revoluționară, firește că mulțimea pestriță care se grupase în jurul lor i-a părăsit. Born a luat parte la insurecția din mai 1849, de la Dresda, și a scăpat printr-o întâmplare fericită. Dar față de marea mișcare politică a proletariatului, „Frăția muncitorească” se dovedise a fi o simplă ligă separatistă, care exista mai mult pe hârtie și avea un rol atît de neînsemnat, încît reacțiunea a găsit de cuviință să o suprime abia în 1850, iar organizațiile afiliate ei care supraviețuiră —, abia după mai mulți ani. Born, care se numește de fapt Buttermilch, n-a ajuns un mare om politic, ci doar un mărunt profesor în Elveția, care nu-l mai traduce pe Marx în limbaj corporatist, ci pe blîndul Renan în germana sa dulceagă.

Cu ziua de 13 iunie 1849 la Paris, cu înfrîngerea insurecției din luna mai în Germania și cu zdrobirea revoluției ungare de către ruși se încheiase o perioadă însemnată a revoluției din 1848. Cu toate acestea, victoria reacțiunii nu era nicidecum definitivă. Era necesară o reorganizare a forțelor revoluționare împrăștiate și totodată o reorganizare a ligii. Ca și pînă în 1848, împrejurările făceau imposibilă orice organizare deschisă a proletariatului; prin urmare, era din nou necesară o organizație secretă.

În toamna anului 1849 majoritatea membrilor fostelor organe centrale și congrese erau iarăși adunați la Londra. Lipseau doar Schapper și Moll. Schapper, care era închis la Wiesbaden, sosi și el la Londra, după ce fu achitat în primăvara anului 1850. Moll, care după ce făcuse un șir întreg de călătorii cu misiuni și în scopuri de agitație din cele mai periculoase — în ultima vreme recrutase tunari pentru artileria din Palatinat^[18] chiar din rîndurile armatei prusiene din provincia renană —, a intrat în detașamentul lui Willich, în compania muncitorească din Besançon și a căzut lovit de un glonte în cap în bătălia de pe Murg, în fața podului de la Rotenfels. În schimb, însă, a intrat în mișcare Willich. Acesta era unul din acei comuniști prin sentiment, atît de frecvenți în Germania de vest după 1845, ceea ce-l făcea ca pe ascuns să fie instinctiv în opoziție cu orientarea noastră critică. Dar mai mult decît atît: Willich era un profet în toată regula, convins că este predestinat a fi eliberatorul proletariatului german și, ca atare, avea de-a dreptul pretenții atît la dictatura politică, cît și la cea militară. Comunismului primitiv creștin, propovăduit înainte de Weitling, i se alătura astfel un fel de islamism comunist. Propaganda pentru această religie nouă se mărginea însă deocamdată la cazarma refugiaților de sub comanda lui Willich.

Astfel liga a fost reorganizată, s-a dat publicității „Adresa” din martie 1850, publicată în anexe^[19], iar Heinrich Bauer a fost trimis în Germania ca emisar. Această adresă, redactată de Marx și de mine, mai prezintă interes și azi, deoarece democrația mic-burgheză mai este și azi partidul care, la viitoarea zguduire europeană care trebuie să se producă în scurt timp (intervalul dintre revoluțiile din Europa — 1815, 1830, 1848—1852, 1870 — durează în secolul nostru 15—18 ani), — va veni negreșit la cîrmă în Germania pentru a salva societatea de muncitorii comuniști. Prin urmare, multe din cele spuse acolo mai sînt actuale și azi. Călătoria lui Heinrich Bauer a avut un succes deplin. Acest cismar mic și voios era un diplomat înnăscut. El a readus în organizația activă pe foștii membri ai ligii, dintre care o parte se delăsase și o parte activa pe cont propriu; în special i-a readus pe actualii conducători ai „Frăției muncitorești”. Liga începea să joace rolul conducător în asociațiile muncitorești, țărănești și de gimnastică în măsură incomparabil mai mare decît înainte de 1848, așa încît chiar în adresa trimestrială imediat următoare trimisă comunităților în iunie 1850, se putea constata că studentul Schurz din Bonn (ex-ministrul american de mai tîrziu), care călătorea prin Germania în serviciul democrației mic-burgheze, „găsise toate elementele utilizabile deja grupate în jurul ligii”. Liga era incontestabil singura organizație revoluționară importantă din Germania.

La ce avea să servească însă această organizație depindea în esență de faptul dacă se realizau perspectivele unui nou avînt revoluționar. În cursul anului 1850 acest nou avînt deveni însă tot mai puțin probabil, ba chiar imposibil. Criza industrială din 1847, care pregătise revoluția de la 1848, trecuse; începuse o perioadă nouă de nemaipomenită prosperitate industrială. Pentru cine avea ochi să vadă și se servea de ei, trebuia să fie limpede că furtuna revoluționară de la 1848 se potolea treptat.

„În această prosperitate generală, în care forțele de producție ale societății burgheze se dezvoltă atît de înfloritor pe cît e în genere cu putință în cadrul relațiilor burgheze, nu poate fi vorba de o revoluție adevărată. O astfel de revoluție este cu putință numai în perioadele în care cei doi factori, forțele de producție moderne și formele de producție burgheze intră în contradicție între ele. Diferitele certuri la care se dedau acum reprezentanții diferitelor fracțiuni ale partidului continental al ordinei, compromițîndu-se reciproc, departe de a fi prilej de noi revoluții, sînt, dimpotrivă, posibile doar pentru că temelia relațiilor este momentan atît de sigură și — ceea ce reacțiunea nu știe — atît de burgheză. Toate încercările reacțiunii de a stăvili dezvoltarea burgheziei vor eșua ciocnindu-se de ea, la fel ca și indignarea morală și toate proclamațiile entuziaste ale democraților”. Așa scria Marx și cu mine în „Cronica din mai-octombrie 1850”, publicată în „Noua Gazetă Renană, revistă politico-economică”, caietele V și VI, Hamburg 1850, pag. 153.

Această înțelegere lucidă a situației apărea însă multor oameni ca o erezie într-o vreme cînd Ledru-Rollin, Louis Blanc, Mazzini, Kossuth, iar dintre corifeii germani mai mărunți, Ruge, Kinkel, Gögg și cum le-o mai fi zicînd înjghebau la Londra viitoare guverne provizorii nu numai ale patriilor lor, ci ale întregii Europe, și cînd nu mai rămînea decît să se obțină în America, ca împrumut al revoluției, mijloacele necesare pentru a înfăptui, cît ai bate din palme, revoluția europeană, și implicit diferitele republici. E de mirare că un om ca Willich s-a lăsat înșelat și că Schapper, cuprins de vechiul său elan revoluționar, s-a lăsat prostit, că majoritatea muncitorilor de la Londra, care erau în mare parte ei înșiși emigranți, i-au urmat în tabăra fabricanților de revoluții burghezo-democrați. Într-un cuvînt, atitudinea rezervată pe care o preconizam noi nu era pe placul acestor oameni; după ei trebuia să se participe la fabricarea de revoluții; noi ne-am opus categoric. A avut loc sciziunea; ce-a urmat se poate citi în „Dezvăluiri”. A venit apoi arestarea, mai întîi a lui Nothjung, după aceea a lui Haupt, la Hamburg, care a trădat, divulgînd numele organului central din Colonia și care urma să figureze ca martor principal în proces. Rudele lui vrînd să evite această rușine îl expediară la Rio de Janeiro, unde s-a stabilit mai tîrziu ca negustor și ca recunoștință pentru meritele sale, a fost numit consul general, la început al Prusiei și apoi al Germaniei. Acum se află iarăși în Europa^[20].

Pentru o mai bună înțelegere a celor ce urmează, dau aci lista acuzaților de la Colonia: 1) P. G. Röser, lucrător la fabrica de țigări; 2) Heinrich Bürgers, care la sfîrșitul vieții a fost deputat progresist în Dietă; 3) Peter Nothjung, croitor, mai tîrziu fotograf, decedat acum cîțiva ani la Breslau; 4) W. J. Reiff; 5) Dr. Hermann Becker, actualmente primarul general al municipiului Colonia și senator; 6) Dr. Roland Daniels, medic, care a murit cîțiva ani după proces, în urma tuberculozei contractate în închisoare; 7) Karl Otto, chimist; 8) Dr. Abraham Jacoby, actualmente medic la New York; 9) Dr. J. J. Klein, actualmente medic și consilier comunal la Colonia; 10) Ferdinand Freiligrath, care pe vremea aceea se afla deja la Londra; 11) J. L. Ehrhard, funcționar comercial; 12) Friedrich Lessner, croitor, stabilit actualmente la Londra. Dintre ei au fost condamnați de Curtea cu juri, pentru tentativă de înaltă trădare, după dezbateri publice care au durat de la 4 octombrie pînă la 12 noiembrie 1852: Röser, Bürgers și Nothjung la cîte 6 ani recluziune, Reiff, Otto și Becker la cîte 5 ani, Lessner la 3 ani, iar Daniels, Klein, Jacoby și Ehrhard au fost achitați.

Cu procesul de la Colonia se încheie această primă perioadă a mișcării muncitorești comuniste germane. Imediat după condamnare am dizolvat liga, iar peste alte cîteva luni, liga separatistă a lui Willich-Schapper își dădu și ea obștescul sfîrșit.

***

De atunci și pînă acum s-a scurs o viață de om. Pe atunci, Germania era o țară a meșteșugului și a industriei casnice, bazate pe munca manuală, azi e o mare țară industrială, încă în plină și impetuoasă revoluție industrială. Pe atunci trebuia să cauți, unul cîte unul, pe muncitorii care să fie conștienți de situația lor de muncitori și de antagonismul istorico-economic dintre ei și capital, pentru că însuși acest antagonism era abia în curs de formare. Azi întreg proletariatul german trebuie supus unui regim de legi excepționale, pentru a încetini întru cîtva procesul dezvoltării lui spre deplina înțelegere a poziției lui de clasă asuprită. Pe atunci puținii oameni care ajunseseră pînă la înțelegerea rolului istoric al proletariatului trebuiau să se întrunească în secret, să lucreze în ilegalitate, să se adune pe ascuns în mici comunități de 3 pînă la 20 de inși. Azi, proletariatul german se poate lipsi de o organizație oficială, fie ea publică sau secretă^[21]; simpla coeziune firească dintre tovarășii de clasă care gîndesc la fel este suficientă pentru a zdruncina întreg imperiul german, fără a mai fi nevoie de statute, autorități, rezoluții sau alte forme palpabile. Bismarck e arbitrul Europei, afară, dincolo de graniță; dar în interiorul țării crește pe zi ce trece tot mai amenințătoare figura de atlet a proletariatului german, așa cum o prevedea Marx încă din 1844, crește uriașul pentru care edificiul imperiului conceput pe măsura filistinului este de pe acum prea strîmt, uriașul a cărui statură gigantică și ai cărui umeri lați se dezvoltă în așteptarea momentului cînd va fi destul să se ridice de la locul lui pentru a preface în praf și pulbere întregul edificiu al imperiului. Ba mai mult. Mișcarea internațională a proletariatului european și american s-a întărit acum atît de mult, încît nu numai forma ei dintîi, strîmtă — liga secretă —, dar chiar și cea de-a doua formă, publică, infinit mai cuprinzătoare Asociația Internațională a Muncitorilor —, a devenit pentru ea o cătușe, iar simplul sentiment de solidaritate, care se bazează pe înțelegerea identității poziției lor de clasă, e suficient pentru a uni pe muncitorii din toate țările și de toate limbile într-un singur mare partid al proletariatului și pentru a-l cimenta. Doctrina pe care între 1847 și 1852 a reprezentat-o liga, și care pe atunci putea fi tratată de către filistinii înțelepți, cu dispreț, ca elucubrație a unor extremiști zănatici, ca o doctrină secretă a cîtorva sectanți răzleți, are azi nenumărați adepți în toate țările civilizate ale lumii, printre condamnații din minele Siberiei, ca și printre căutătorii de aur din California; iar întemeietorul acestei doctrine, omul cel mai hulit, cel mai ponegrit al timpului său, Karl Marx, era, la moartea sa, sfetnicul proletariatului din Lumea Veche și din Lumea Nouă, care i se adresa ori de cîte ori avea nevoie și căruia el nu precupețea să-i dea sfatul lui.

1. Lucrarea de față a lui Engels a fost scrisă ca introducere la a treia ediție a cărții lui Marx „Dezvăluiri în procesul comuniștilor de la Colonia”, apărută în 1885. — Nota Red.
2. Babuvism — învățătura lui Gracchus Babeuf, comunist utopic francez (1700—1797). — Nota Red.
3. „Société des saisons” („Societatea anotimpurilor”) — asociație secretă întemeiată de Blanqui în 1837, avînd un caracter pur conspirativ. — Nota Red.
4. În timpul insurecției din Paris din 12 mai 1839, care a fost pregătită de „Societatea anotimpurilor”, a fost ocupată primăria, s-a alcătuit un guvern provizoriu și Blanqui a fost numit comandant suprem. Deoarece răsculații nu aveau legătură cu masele, ei au putut fi înfrînți cu ușurință de poliție și de garda națională. — Nota Red.
5. E vorba de tentativa de propagandă revoluționară în sînul țărănimii din Hessa, întreprinsă de poetul german Georg Büchner (1813—1837), în vederea căreia el a întemeiat în 1834 împreună cu preotul Weidig, conducătorul liberalilor din Hessa, „Societatea drepturilor omului”. — Nota Red.
6. Asaltul asupra comandamentului de poliție din Frankfurt a fost o încercare de putsch nereușită, întreprinsă de vreo 50 de zurbagii radicali, în majoritate studenți. — Nota Red.
7. Marșul asupra Savoiei a fost una din expedițiile fără succes întreprinse de revoluționarul italian Mazzini (1805—1872), republican mic-burghez, în vederea unificării Italiei și eliberării ei de sub jugul austriac. — Nota Red.
8. Așa numeau autoritățile din Germania pe reprezentanții ideilor liberalo-democratice din deceniile al treilea și al patrulea ale secolului al XIX-lea. În 1819 a fost instituită o comisie specială pentru cercetarea „uneltirilor demagogice” în toate statele germane. — Nota Red.
9. Prin comunism egalitar înțeleg, după cum am spus mai sus, comunismul care se bazează exclusiv sau cu precădere pe revendicarea egalității. (Nota lui Engels.)
10. „Vorwärts” — organul radical al emigranților germani, care apărea la Paris din 1844. Dintre colaboratorii lui făcea parte și Marx. — Nota Red.
11. „Deutsch-französische Jahrbücher” („Analele germano-franceze”) — revistă radicală publicată în 1844 la Paris de Marx, împreună cu hegelianul de stînga Arnold Ruge. — Nota Red.
12. „Deutsche Brüsseler Zeitung” („Gazeta germană din Bruxelles”) — organul emigranților germani din Belgia, care a apărut începînd din 1847. — Nota Red.
13. Societatea democratică — o asociație cu caracter internațional care cuprindea pe democrații belgieni și pe emigranții de la Bruxelles. A fost întemeiată în septembrie 1847. — Nota Red.
14. Pfänder a murit la Londra acum vreo opt ani. Era o minte deosebit de subtilă, spiritual, ironic, dialectic. Eccarius a fost ulterior, precum se știe, ani de zile secretarul general al Asociației Internaționale a Muncitorilor, în al cărei consiliu general erau, printre alții, următorii membri vechi ai ligii: Eccarius, Pfänder, Lessner, Lochner, Marx și eu. Mai tîrziu Eccarius s-a ocupat exclusiv de mișcarea sindicală engleză. (Nota lui Engels.)
15. Împuternicirea dată în scris lui Josef Moll pentru tratative cu Marx și Engels, găsită între hîrtiile lăsate de Engels, poartă data de 20 ianuarie 1847. — Nota Red.
16. Engels citează aci punctele principale ale „Revendicărilor”. Textul complet a fost publicat în Marx-Engels, Opere complete, Secțiunea întîi, vol. VII, pag. 3-4. — Nota Red.
17. „Neue Rheinische Zeitung” („Noua Gazetă Renană”) a apărut la Colonia de la 1 iunie 1848 pînă la 19 mai 1849. Redactor-șef era Marx, iar unul din redactori era Engels. — Nota Red.
18. Este vorba de artileria armatei revoluționare care a luptat împotriva trupelor guvernamentale prusace în insurecția din Palatinat și Baden în mai-iunie 1849. — Nota Red.
19. Este vorba de anexele lucrării lui Karl Marx: „Dezvăluiri în procesul comuniștilor de la Colonia”. — Nota Red.
20. Schapper a murit la Londra la 1870, Willich a luat parte la războiul civil american, unde s-a distins; devenit general de brigadă, el a fost împușcat în piept, în bătălia de la Murfreesboro (Tennessee), s-a vindecat însă și a murit acum vreo zece ani în America. Dintre celelalte persoane pomenite mai sus, voi menționa că lui Heinrich Bauer i s-a pierdut urma prin Australia, iar Weitling și Everbeck au murit în America. (Nota lui Engels.)
21. După cum reiese din context, această frază trebuie înțeleasă numai ca o aluzie ironică la încercările neizbutite ale lui Bismarck de a înăbuși partidul proletar și întreaga mișcare muncitorească socialistă prin legi excepționale. — Nota Red.