Manifestul Partidului Comunist/3. Literatura socialistă și comunistă
III
Literatura socialistă și comunistă
1. Socialismul reacționar
a) Socialismul feudal
Aristocrația franceză și cea engleză erau chemate, prin poziția lor istorică, să scrie pamflete împotriva societății moderne burgheze. În revoluția franceză din iulie 1830 și în mișcarea engleză pentru reformă, ea fusese din nou învinsă de parvenitul detestat. De o luptă politică serioasă nici nu mai putea fi vorba. Aristocrației nu-i rămînea decît lupta literară. Dar chiar în domeniul literaturii vechea frazeologie de pe timpul restaurației[1] devenise imposibilă. Pentru a-și cîștiga simpatii, aristocrația trebuia să-și dea aerul că trece cu vederea interesele ci și că-și formulează actul de acuzare împotriva burgheziei numai în interesul clasei muncitoare exploatate. Ea își procura astfel o satisfacție în a cînta cuplete satirice la adresa noului ei stăpîn și în a-i șopti la ureche proorociri mai mult sau mai puțin sinistre.
În felul acesta a luat naștere socialismul feudal, amestec de tînguială și de batjocură, de ecou al trecutului și de amenințare a viitorului, care nimerea uneori burghezia drept în inimă prin critica sa amară, spirituală și distrugătoare, dar care făcea întotdeauna o impresie comică prin absoluta-i incapacitate de a înțelege mersul istoriei moderne.
Aristocrații fluturau ca drapel traista de cerșetor a proletariatului pentru a strînge în urma lor poporul. Dar de cîte ori îi urma, poporul zărea pe posteriorul lor vechile blazoane feudale și se împrăștia rîzînd în hohote, fără respect.
O parte din legitmiștii francezi și „Tînăra Anglie”[2] au oferit acest spectacol.
Atunci cînd feudalii demonstrează că modul lor de a exploata a fost diferit de exploatarea burgheză, ei uită un singur lucru, și anume că ei exploatau în condiții și împrejurări cu totul diferite și în prezent depășite. Atunci cînd arată că în timpul dominației lor proletariatul modern nu a existat, ei uită că burghezia modernă a fost tocmai vlăstarul necesar al orînduirii lor sociale.
De altfel, ei ascund atît de puțin caracterul reacționar al criticii lor, încît principala învinuire pe care o aduc burgheziei constă tocmai în aceea că sub dominația ei se dezvoltă o clasă care va face să sară în aer întreaga ordine socială veche.
Ei învinuiese burghezia nu atît că a creat un proletariat în genere, cît că a creat un proletariat revoluționar.
De aceea, în practica politică, ei participă la toate măsurile violente împotriva clasei muncitoare, iar în viața de toate zilele sînt gata, în ciuda frazeologiei lor umflate, să culeagă merele de aur[3] și să renunțe la credință, iubire și onoare în schimbul negoțului cu lînă, sfeclă și rachiu[4].
După cum popa mergea totdeauna mînă în mînă cu feudalul, tot astfel și socialismul popesc merge alături de socialismul feudal.
Nimic mai ușor decît a da o spoială socialistă ascetismului creștin. Oare creștinismul n-a tunat și fulgerat și el împotriva proprietății private, a căsătoriei și a statului? Oare nu a propovăduit el în locul acestora caritatea și cerșetoria, celibatul și înăbușirea patimilor trupești, viața de chilie și biserica? Socialismul creștin[5] nu-i decît aghiasma cu care popa sfințește necazul aristocratului.
Aristocrația feudală nu este singura clasă care a fost răsturnată de burghezie și ale cărei condiții de viață s-au atrofiat și au pierit cu încetul în societatea burgheză modernă. Târgoveții din evul mediu și mica țărănime au fost precursorii burgheziei moderne. În țările mai puțin dezvoltate din punct de vedere industrial și comercial, această clasă continuă să vegeteze alături de burghezia în ascensiune.
În țările în care s-a dezvoltat civilizația modernă s-a format o nouă mică burghezie, care, fluctuînd intre proletariat și burghezie ca parte întregitoare a societății burgheze, se formează mereu din nou și ai cărei membri sînt însă mereu azvârliți de concurență în rîndurile proletariatului; mai mult, pe măsură ce se dezvoltă marea industrie, ei văd apropiindu-se momentul cînd vor dispărea cu desăvîrșire ca parte independentă a societății moderne și vor fi înlocuiți, în comerț, în manufactură și în agricultură, cu supraveghetori și servitori.
În țări ca Franța, în care clasa țărănească alcătuiește mai mult de jumătate din populație, era firesc ca critica pe care o făceau regimului burghez scriitorii care luau atitudine pentru proletariat și împotriva burgheziei să fie pe măsura micului burghez și a micului cultivator și să ia partea muncitorilor din punctul de vedere al micii burghezii. În felul acesta a luat naștere socialismul mic-burghez. Sismondi e șeful acestei literaturi nu numai pentru Franța, dar și pentru Anglia.
Acest socialism analiza cu multă perspicacitate contradicțiile din sînul relațiilor de producție moderne. El demasca apologia fățarnică a economiștilor. El demonstra, fără posibilitate de contrazicere, efectele distrugătoare ale mașinismului și ale diviziunii muncii, concentrarea capitalurilor și a proprietății funciare, supraproducția, crizele, pieirea inevitabilă a micilor burghezi și țărani, mizeria proletariatului, anarhia în producție, strigătoarele disproporții în repartiția bogăției, războiul industrial nimicitor dintre națiuni, descompunerea vechilor moravuri, a vechilor relații familiale, a vechilor naționalități.
Potrivit conținutului său pozitiv, însă, acest socialism dorește sau să restabilească vechile mijloace de producție și de schimb, și, o dată cu ele, vechile relații de proprietate și vechea societate, sau să închidă din nou, cu forța, mijloacele moderne de producție și de schimb în cadrul vechilor relații de proprietate, care au fost sfărîmate și care nu se putea să nu fie sfărimate de aceste mijloace. În ambele cazuri acest socialism este reacționar și totodată utopic.
Corporațiile în manufactură, economie patriarhală la țară — iată ultimul lui cuvînt.
În dezvoltarea sa ulterioară, acest curent s-a împotmolit într-o neputință lașă[6].
Literatura socialistă și comunistă din Franța, care a luat naștere sub presiunea unei burghezii dominante și care este expresia literară a luptei împotriva acestei dominații, a fost introdusă în Germania pe vremea cînd burghezia tocmai începuse lupta împotriva absolutismului feudal.
Filozofii, semifilozofii și toți cei cu pretenții literare din Germania se aruncară cu lăcomie asupra acestei literaturi, uitînd însă că odată cu introducerea acestor scrieri din Franța nu fuseseră introduse în Germania și condițiile de viață de acolo. Dată fiind starea de lucruri din Germania, literatura franceză pierdu orice semnificație practică imediată și luă o înfățișare pur literară. Ea trebuia să apară ca o speculație sterilă asupra adevăratei societăți[7], asupra realizării naturii omenești. Astfel, revendicările primei revoluții franceze nu aveau pentru filozofii germani ai secolului al XVIII-lea alt înțeles decît acela de deziderate ale „rațiunii practice” în general, iar manifestările voinței burgheziei revoluționare din Franța erau, în ochii lor, niște legi ale voinței pure, ale voinței așa cum ar trebui să fie, ale adevăratei voințe omenești.
Activitatea literaților germani consta exclusiv în a pune de acord noile idei franceze cu vechea lor conștiință filozofică, sau, mai bine zis, în a-și însuși din punctul lor de vedere filozofic ideile franceze.
Ei își însușiră aceste idei în același fel în care se însușește în genere o limbă străină: prin traducere.
Se știe că peste manuscrisele operelor clasice din vremurile antichității păgîne, călugării așterneau povești searbăde despre sfinții catolici. Literații germani procedară invers cu literatura profană franceză. Ei își scriseră absurditățile filozofice pe dosul originalului francez. De pildă, pe dosul criticii franceze a relațiilor bănești ei au scris „înstrăinarea naturii umane”, pe dosul criticii franceze a statului burghez ei au scris „desființarea stăpînirii universalului abstract” etc.
Această frazeologie filozofică, substituită teoriilor franceze, a fost botezată de ei „filozofia acțiunii”, „adevăratul socialism”, „știința germană a socialismului”, „fundamentarea filozofică a socialismului” etc.
În felul acesta literatura socialist-comunistă franceză a fost de-a dreptul emasculată. Și deoarece în mîna germanului ea înceta să exprime lupta unei clase împotriva alteia, el era convins că biruise „unilateralitatea franceză”, că el apăra, în locul unor nevoi adevărate, nevoia de adevăr, iar în locul intereselor proletariatului, interesele ființei umane, ale omului în general, ale omului care nu aparține nici unei clase, care în genere nu aparține realității, ci negurilor fanteziei filozofice.
Acest socialism german, care lua atît de solemn în serios stîngacele sale exerciții școlărești și le trîmbița atît de zgomotos, își pierdu însă puțin cîte puțin pedanta nevinovăție.
Lupta burgheziei germane, mai cu seamă a celei prusace, împotriva feudalilor și a monarhiei absolute, într-un cuvînt mișcarea liberală, deveni mai serioasă.
„Adevăratului” socialism i se ivi, astfel, prilejul dorit de a opune mișcării politice revendicările socialiste, de a profera blestemele tradiționale împotriva liberalismului, împotriva statului reprezentativ, împotriva concurenței burgheze, a libertății burgheze a presei, a dreptului burghez, a libertății și a egalității burgheze și de a propovădui maselor populare că în această mișcare burgheză ele nu aveau nimic de cîștigat, ci, dimpotrivă, totul de pierdut. Socialismul german uită la timp că critica franceză, al cărei ecou stupid era, presupune societatea modernă burgheză cu condițiile materiale de viață corespunzătoare și cu constituția politică potrivită lor, adică toate acele premise care în Germania trebuiau abia cucerite prin luptă.
Acest socialism servea guvernelor absolutiste germane cu întregul lor cortegiu de popi, dascăli, iuncheri și birocrați drept sperietoare binevenită împotriva burgheziei ce se ridica amenințătoare.
El alcătuia completarea dulceagă la amarnicele lovituri de bici și la ploaia de gloanțe cu care aceleași guverne tratau insurecțiile muncitorilor germani.
Dacă „adevăratul” socialism devenise astfel o armă în mîinile guvernelor împotriva burgheziei germane, el reprezenta, totodată, în mod nemijlocit și un interes reacționar, interesul tîrgoveților germani[8]. În Germania, mica burghezie, care își are obîrșia în secolul al XVI-lea și care de atunci reapare aici într-una sub diferite forme, alcătuiește de fapt temelia socială a stării de lucruri existente.
Menținerea ei înseamnă menținerea stării de lucruri existente în Germania. Ea se teme de dominația industrială și politică a burgheziei, care va duce în mod inevitabil la pieirea ei, pe de o parte ca urmare a concentrării capitalului, pe de altă parte prin ivirea unui proletariat revoluționar. Mica burghezie își închipuia că „adevăratul” socialism va omorî dintr-o lovitură două muște. El se răspîndi ca o epidemie.
Țesut din păienjeniș speculativ, brodat cu flori retorice literare și îmbibat cu rouă sentimentală, acest veșmînt pompos în care socialiștii germani își învăluiau cele cîteva „adevăruri eterne” încremenite a făcut doar ca marfa lor să se desfacă mai ușor în rândurile acestui public.
La rîndul său, socialismul german s-a pătruns din ce în ce mai mult de misiunea sa de a fi reprezentantul grandilocvent al acestei mici burghezii.
El proclamă națiunea germană ca prototip al națiunii, iar pe filistinul german ca prototip al omului. Fiecărei ticăloșii a acestuia el îi atribuia un înțeles ascuns, un înțeles superior, socialist, prefăcînd-o în contrariul ei. Consecvent pînă la capăt, el s-a ridicat fățiș împotriva orientării „brutal distructive” a comunismului, proclamînd imparțialitatea sa măreață mai presus de orice luptă de clasă. Toate pretinsele publicații socialiste și comuniste care circulă în Germania aparțin, cu foarte puține excepții, acestei literaturi murdare și paralizante[9].
O parte din burghezie dorește să tămăduiască relele sociale pentru a asigura existența societății burgheze.
Printre aceștia găsim: economiști, filantropi, umanitariști, oameni care se îndeletnicesc cu îmbunătățirea situației clasei muncitoare, cu organizarea de opere filantropice, membri ai societăților de protecție a animalelor, fondatori de societăți de temperanță, reformatori de cafenea de cele mai diferite nuanțe. Acest socialism burghez a fost elaborat chiar sub formă de sisteme complete.
Ca pildă cităm „Philosophie de la misère”[10] a lui Proudhon.
Burghezii socialiști vor condițiile de viață ale societății moderne dar fără luptele și primejdiile care decurg cu necesitate din ele. Ei vor societatea actuală fără elementele care o revoluționează și o descompun. Ei vor burghezia fără proletariat. Burghezia consideră, firește, lumea în care domnește, drept cea mai bună dintre lumi. Socialismul burghez elaborează această concepție consolatoare într-un sistem mai mult sau mai puțin complet.
(Încărcați o imagine pentru a înlocui această imagine implicită.)
Atunci cînd el invită proletariatul să înfăptuiască sistemele sale și să pășească în noul Ierusalim, el nu-i cere, de fapt decît să rămînă în cadrul societății actuale, dar să lepede concepțiile sale dușmănoase despre această societate.
O altă formă, mai puțin sistematică, însă mai practică, a acestui socialism caută să facă nesuferită clasei muncitoare orice mișcare revoluționară, demonstrîndu-i că ei nu i-ar putea fi de folos cutare sau cutare schimbare politică, ci numai o schimbare a condițiilor materiale de trai, a condițiilor economice. Prin schimbarea condițiilor materiale de trai, acest socialism nu înțelege însă nicidecum desființarea relațiilor de producție burgheze, care nu poate fi înfăptuită decît pe cale revoluționară, ci îmbunătățiri administrative realizate pe baza acestor relații de producție, adică îmbunătățiri care nu schimbă întru nimic raportul dintre capital și munca salariată, ci care, în cazul cel mai bun, micșorează cheltuielile de dominație ale burgheziei și-i simplifică bugetul.
Socialismul burghez își găsește expresia corespunzătoare abia atunci cînd devine o simplă figură retorică.
Comerț liber! în interesul clasei muncitoare; taxe vamale protecționiste! în interesul clasei muncitoare; închisori cu regim celular! în interesul clasei muncitoare — iată ultimul și singurul cuvînt sincer, rostit de socialismul burghez.
Socialismul burgheziei constă tocmai în afirmația că burghezii sînt burghezi — în interesul clasei muncitoare.
Nu vorbim aci de literatura care a exprimat, în toate marile revoluții moderne, revendicările proletariatului (scrierile lui Babeuf etc.).
Primele încercări ale proletariatului de a realiza direct propriul său interes de clasă într-o epocă de fierbere generală, în perioada răsturnării societății feudale, au dat în mod necesar greș din cauză că proletariatul era el însuși nedezvoltat, și pentru că lipseau condițiile materiale pentru eliberarea sa, căci aceste condiții sînt abia produsul epocii burgheze. Literatura revoluționară care a însoțit aceste prime mișcări ale proletariatului este în mod necesar reacționară prin conținutul ei. Ea propovăduiește un ascetism general și un egalitarism primitiv.
Sistemele socialiste și comuniste propriu-zise, sistemele lui Saint-Simon, Fourier, Owen etc., apar în prima perioadă, încă nedezvoltată a luptei dintre proletariat și burghezie, pe care am descris-o mai sus (vezi „Burghezie și proletariat”).
Inventatorii acestor sisteme văd, ce-i drept, antagonismul dintre clase, precum și acțiunea elementelor dizolvante din însăși societatea dominantă. Dar de partea proletariatului ei nu zăresc nici o activitate istorică proprie, nici o mișcare politică specifică lui.
Deoarece dezvoltarea antagonismului de clasă merge în pas cu dezvoltarea industriei, ei nu găsesc în societate nici condițiile materiale pentru eliberarea proletariatului și caută o știință socială, legi sociale, pentru a crea aceste condiții.
Locul activității sociale trebuie să-l ia activitatea lor inventivă personală; locul condițiilor istorice ale eliberării — condiții fanteziste; locul organizării treptate a proletariatului ca clasă — o organizare anume născocită a societății. Viitoarea istorie a lumii se reduce pentru ei la propagarea și la realizarea practică a planurilor lor sociale.
Ei își dau seama, ce-i drept, că planurile lor reprezintă, înainte de toate, interesele clasei muncitoare, ale celei mai năpăstuite clase. Proletariatul există pentru dînșii numai sub acest aspect, al clasei celei mai năpăstuite.
Forma nedezvoltată a luptei de clasă, ca și propria lor poziție în viață, îi face însă să se creadă mai presus de acest antagonism de clasă. Ei vor să îmbunătățească situația tuturor membrilor societății, chiar și pe a celor foarte bine situați. De aceea ei apelează necontenit la întreaga societate fără deosebire, ba chiar de preferință la clasa dominantă. Ajunge doar să le înțelegi sistemul pentru a-l recunoaște ca cel mai bun plan cu putință al celei mai bune societăți cu putință.
Ei resping de aceea orice fel de acțiune politică și mai cu seamă revoluționară; ei vor să-și atingă țelul pe cale pașnică și încearcă prin mici experiențe, sortite, firește, eșecului, prin puterea exemplului să croiască drum noii evanghelii sociale.
Această descriere fantezistă a societății viitoare, datînd dintr-o epocă în care proletariatul este încă foarte puțin dezvoltat, cînd el însuși concepe încă în chip fantezist propria sa poziție, — este produsul primelor aspirații pline de presimțire ale proletariatului către o prefacere generală a societății.
Scrierile socialiste și comuniste conțin însă și elemente critice. Ele atacă întreaga temelie a societății existente. Ele au oferit deci un material foarte prețios pentru luminarea muncitorilor. Tezele lor pozitive cu privire la societatea viitoare, ca, de pildă, desființarea opoziției dintre oraș și sat, a familiei, a muncii pe cont propriu, a muncii salariate, proclamarea armoniei sociale, transformarea statului într-o simplă administrare a producției, — toate aceste teze ale lor nu exprimă decît dispariția antagonismului de clasă, care abia începe să se dezvolte și pe care ei îl cunosc numai sub prima sa formă, vagă și nedefinită. De aceea înseși aceste teze mai au încă un sens pur utopic.
Însemnătatea socialismului și a comunismului critico-utopic se află în raport invers cu dezvoltarea istorică. În măsura în care lupta de clasă se dezvoltă și capătă forme bine conturate, această situare fantezistă deasupra luptei de clasă, această combatere fantezistă a ei pierde orice valoare practică, orice îndreptățire teoretică. De aceea, dacă în multe privințe fondatorii acestor sisteme au fost revoluționari, apoi discipolii lor alcătuiesc întotdeauna secte reacționare. Ei păstrează neclintite vechile concepții ale dascălilor lor fără a ține scama de dezvoltarea istorică a proletariatului. De aceea ei caută în mod consecvent să slăbească din nou lupta de clasă și să împace antagonismele. Ei tot mai visează înfăptuirea experimentală a utopiilor lor sociale, întemeierea unor falanstere răzlete, fondarea de home-colonies și înființarea unei mici Icarii[11], ediție în format redus a noului Ierusalim; iar pentru construirea tuturor acestor castele în Spania ei sînt nevoiți să facă apel la filantropia inimilor și pungilor burgheze. Treptat, treptat ei cad în categoria socialiștilor reacționari sau conservatori descriși mai sus, nemaideosebindu-se de aceștia decît printr-o pedanterie mai sistematică, printr-o credință superstițioasă și fanatică în efectul miraculos al științei lor sociale.
De aceea ei se opun cu îndirjire oricărei mișcări politice a muncitorilor, care, după părerea lor, nu poate proveni decît dintr-o necredință oarbă în evanghelia cea nouă.
Oweniștii în Anglia, fourieriștii în Franța acționează unii împotriva chartiștilor, alții împotriva reformiștilor[12].
- ↑ Este vorba nu de restaurația engleză din anii 1660—1659, ci de restaurația franceză din 1814—1830. (Nota lui Engels la ediția engleză din 1888.)
- ↑ Legitimiști — partidul marilor latifundiari nobili, partizani al restaurării dinastiei Bourbonilor. „Tînăra Anglie” — un cerc format în preajma anului 1842, compus din aristocrați, politicieni și literați englezi, cerc care a aderat la partidul conservator. Reprezentanți de seamă ai acestuia erau Disraeli, Thomas Carlyle și alții. — Nota Red.
- ↑ În ediția engleză din 1888, după cuvintele: „merele de aur” sînt adăugate cuvintele: „care cad din pomul industriei”. — Nota Red.
- ↑ Aceasta se referă mai cu seamă la Germania, unde aristocrația funciară și iuncherii exploatează mare parte din domeniile lor pe cont propriu, prin administratori, fiind, pe lîngă aceasta, și mari fabricanți de zahăr și de spirt din cartofi. Aristocrații englezi, mai bogați de altfel, n-au ajuns încă atît de departe; dar și ei știu cum se poate compensa scăderea rentei prin împrumutarea numelui lor unor fondatori de societăți pe acțiuni, mai mult sau mai puțin dubioși. (Nota lui Engels la ediția engleză din 1888.)
- ↑ În edițiile din 1872, 1883 și 1890 a apărut „creștin”; în edițiile din 1848 a apărut „sfînt”. — Nota Red.
- ↑ În ediția engleză din 1888, în loc de: „În dezvoltarea sa ulterioară, acest curent s-a împotmolit într-o neputință lașă” — „Pînă la urmă, cînd fapte istorice de netăgăduit au spulberat orice amețeală bazată pe autoînșelare, această formă a socialismului s-a împotmolit într-o jalnică neputință”. — Nota Red.
- ↑ În edițiile următoare, începînd cu ediția germană din 1872, cuvintele „asupra adevăratei societăți” lipsesc. — Nota Red.
- ↑ În ediția engleză din 1888, în subcapitolul despre „adevăratul” socialism, expresia: „tîrgoveții germani” este înlocuită cu expresia: „filistinii germani”, „filistinii germani mic-burghezi”. — Nota Red.
- ↑ Furtuna revoluției din 1848 a măturat întreg acest curent lamentabil și le-a tăiat purtătorilor lui pofta de a mai face socialism. Reprezentantul de căpetenie și tipul clasic al acestui curent este domnul Karl Grün. (Nota lui Engels la ediția germană din 1890.)
- ↑ „Filozofia mizeriei”. — Nota Trad.
- ↑ Falanster era numele coloniilor socialiste imaginate de Charles Fourier; Icaria este numele dat de Cabet țării sale utopice și mai tîrziu coloniei sale comuniste din America. (Nota lui Engels la ediția engleză din 1888.)
Home-colonies (colonii în interiorul țării) este numele dat de Owen societăților sale comuniste model. Falanster era numele palatelor sociale imaginate de Fourier. Icaria era numele țării fanteziste utopice a cărei organizare comunistă a descris-o Cabet. (Nota lui Engels la ediția germană din 1890.)
- ↑ E vorba de partizanii ziarului „La Réforme”, care a apărut la Paris din 1843 pînă în 1850. — Nota Red.