Manifestul Partidului Comunist/1. Burghezi și proletari
O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului. Toate puterile bătrînei Europe s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva acestei stafii: Papa și Țarul, Metternich și Guizot, radicali francezi și polițiști germani.
Există oare vreun partid de opoziție care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziție care să nu fi răspuns la rîndul său atît elementelor mai înaintate ale opoziției, cît și adversarilor săi reacționari zvîrlindu-le în față imputarea stigmatizantă de comunist?
Din acest fapt reies două lucruri.
Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere.
A venit timpul ca comuniștii să-și expună deschis, în fața lumii întregi, concepția, scopurile, tendințele și să opună basmului despre stafia comunismului un manifest al partidului însuși.
În acest scop s-au întrunit la Londra comuniști de diferite naționalități și au redactat următorul „Manifest”, care se publică în limbile: engleză, franceză, germană, italiană, flamandă și daneză.
I
BURGHEZI ȘI PROLETARI[1]
Istoria tuturor societăților de pînă azi[2] este istoria luptelor de clasă.
Omul liber și sclavul, patricianul și plebeul, nobilul și iobagul, meșterul și calfa, într-un cuvînt asupritorii și asupriții se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd fățișă, o luptă care de fiecare dată se sfîrșea printr-o prefacere revoluționară a întregii societății, sau prin pieirea claselor aflate în luptă.
În epocile mai îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretutindeni o împărțire completă a societății în diferite stări, o scară variată de poziții sociale. În Roma antică găsim patricieni, cavaleri, plebei, sclavi; în evul mediu: feudali, vasali, breslași, calfe, iobagi și, pe lîngă aceasta, mai în fiecare din aceste clase găsim trepte deosebite.
Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societății feudale, nu a desființat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiții noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi.
Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebește însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere dușmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia și proletariatul.
Din iobagii evului mediu au provenit tîrgoveții primelor orașe; din acești tîrgoveți s-au dezvoltat primele elemente ale burgheziei.
Descoperirea Americii, ocolirea Africii pe mare deschiseră burgheziei în ascensiune un nou cîmp de acțiune. Piața indiană și chineză, colonizarea Americii, schimbul cu coloniile, înmulțirea mijloacelor de schimb și a mărfurilor în genere dădură negoțului, navigației, industriei un avînt necunoscut pînă atunci, făcînd prin aceasta ca elementul revoluționar din societatea feudală în descompunere să se dezvolte cu rapiditate.
Modul de organizare feudal, sau corporativ, de pînă atunci al industriei nu mai putea satisface cererea de produse, care creștea o dată cu crearea de noi piețe. Manufactura îi luă locul. Meșterii breslași fură înlăturați de către starea de mijloc industrială; diviziunea muncii între diferitele corporații dispăru, făcînd loc diviziunii muncii înăuntrul fiecărui atelier.
Dar piețele se înmulțeau fără încetare, cererea creștea necontenit. Manufactura deveni și ea neîndestulătoare. Atunci aburul și mașina au revoluționat producția industrială. Industria mare modernă luă locul manufacturii: locul stării de mijloc industriale îl luară industriașii milionari, șefi ai unor întregi armate industriale, burghezii moderni.
Marea industrie a creat piața mondială, pregătită prin descoperirea Americii. Piața mondială a determinat o dezvoltare imensă a comerțului, navigației și comunicațiilor pe uscat. Această dezvoltare a influențat la rîndul ei asupra extinderii industriei, și, în aceeași măsură în care se extindeau industria, comerțul, navigația, căile ferate, se dezvolta și burghezia, mărindu-și capitalurile și împingînd pe planul al doilea toate clasele rămase din evul mediu.
Vedem deci că burghezia modernă este ea însăși produsul unui îndelungat proces de dezvoltare, al unui șir de revoluții în modul de producție și de schimb.
Fiecare din aceste trepte de dezvoltare a burgheziei a fost însoțită de un progres politic corespunzător[3]. Stare asuprită sub domnia feudalilor, asociație înarmată ce se administra singură în comună[4], ici republică municipală independentă, dincolo stare a treia, datorînd dări monarhiei[5]; apoi, pe vremea manufacturii, contrapondere împotriva nobilimii în monarhia bazată pe stări sau absolută, temelie principală a marilor monarhii în genere, burghezia a cucerit, în sfîrșit, de la crearea marii industrii și a pieței mondiale, puterea politică exclusivă în statul reprezentativ modern. Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obștești ale întregii clase burgheze.
Burghezia a jucat în istoric un rol cît se poate de revoluționar.
Burghezia a desființat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relațiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestrițele legături feudale care-l legau pe om de superiorul sau firesc și nu a lăsat altă legătură între om și om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peșin”. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa înghețată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb și în locul nenumăratelor libertăți dobîndite și chezășuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerțului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase și politice, exploatarea deschisă, nerușinată, directă și brutală.
Burghezia a despuiat de aureola lor toate activitățile pînă atunci venerabile și privite cu smerenie. Ea a transformat pe medic, jurist, preot, poet, om de știință în muncitorii ei salariați.
Burghezia a smuls vălul duios-sentimental ce acoperea relațiile familiale și le-a redus la o simplă relație bănească.
Burghezia a arătat că manifestarea brutală a forței, pe care reacțiunea o admiră atît de mult la evul mediu, și-a găsit completarea potrivită în cea mai crasă trîndăvie. Abia burghezia a arătat ce este în stare să realizeze activitatea omenească. Ea a realizat opere minunate dar de cu totul altă natură decît piramidele egiptene, apeductele romane, catedralele gotice; ea a întreprins cu totul alte expediții decît migrațiunea popoarelor și cruciadele.
Burghezia nu poate să existe fără a revoluționa neîncetat instrumentele de producție, deci relațiile de producție și prin urmare toate relațiile sociale. Pentru toate clasele industriale anterioare, dimpotrivă, prima condiție de existență era menținerea neschimbată a vechiului mod de producție. Revoluționarea neîncetată a producției, zdruncinarea neîntreruptă a tuturor relațiilor sociale, veșnica nesiguranță și agitație deosebesc epoca burgheză de toate epocile anterioare. Toate relațiile înțepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări și concepții, venerate din moși-strămoși, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice. Tot ce e feudal și static se risipește ca fumul, tot ce e sfînt este profanat, și oamenii sînt în sfîrșit siliți să privească cu luciditate poziția lor în viață, relațiile lor reciproce.
Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei gonește burghezia pe tot întinsul globului pămîntesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni.
Burghezia a dat, prin exploatarea pieței mondiale, un caracter cosmopolit producției și consumației din toate țările. Spre marea mîhnire a reacționarilor, ea i-a smuls industriei de sub picioare terenul național. Străvechile industrii naționale au fost distruse și continuă să fie distruse pe zi ce trece. Ele sînt înlăturate de industrii noi, a căror introducere devine o chestiune vitală pentru toate națiunile civilizate, de industrii care nu mai prelucrează materii prime indigene, ci materii prime provenind din regiunile cele mai îndepărtate și ale căror produse, nu sînt consumate numai în țara proprie, ci deopotrivă în toate continentele. Locul vechilor necesități, satisfăcute prin produsele țării respective, îl iau necesități noi, care cer pentru satisfacerea lor produse ale țărilor și climatelor celor mai îndepărtate. În locul vechii satisfaceri cu produse proprii și izolării locale și naționale se dezvoltă schimbul universal, interdependența universală a națiunilor. Și acest lucru e valabil atît pentru producția materială, cît și pentru cea spirituală. Produsele spirituale ale diferitelor națiuni devin bunuri comune. Unilateralitatea și mărginirea națională devin din ce în ce mai cu neputință și din numeroasele literaturi naționale și locale ia naștere o literatură universală.
Burghezia, prin rapida perfecționare a tuturor instrumentelor de producție, prin comunicațiile infinit înlesnite, antrenează în civilizație toate națiunile, pînă și pe cele mai barbare. Prețurile ieftine ale mărfurilor ei sînt artileria grea cu care doboară toate zidurile chinezești, cu care silește să capituleze chiar cea mai îndîrjită ură a barbarilor față de străini. Ea constrînge toate națiunile să-și însușească modul de producție al burgheziei, dacă nu vor să piară; ea le silește să introducă la ele însele așa-zisa civilizație, adică să devină burgheze. Într-un cuvînt, ea își creează o lume după chipul și asemănarea ei.
Burghezia a supus satul stăpînirii orașului. Ea a creat orașe enorme, a făcut să crească considerabil populația orășenească față de cea sătească, smulgînd astfel o parte însemnată a populației din idioția vieții de la țară. Tot așa cum a adus satul în dependență față de oraș, ea a făcut dependente țările barbare și semibarbare de cele civilizate, popoarele de țărani de popoarele de burghezi, Orientul de Occident.
Burghezia suprimă din ce în ce mai mult fărimițarea mijloacelor de producție, a proprietății și a populației. Ea a aglomerat populația, a centralizat mijloacele de producție și a concentrat proprietatea în mîini puține. Urmarea necesară a acestor schimbări a fost centralizarea politică. Provincii independente, aproape numai aliate, avînd interese, legi, guverne și vămi diferite, au fost înglobate într-o singură națiune, cu un singur guvern, o singură lege, un singur interes național de clasă, o singură frontieră vamală.
Burghezia a creat, în cursul dominației ei de clasă, care datează de abia o sută de ani, forțe de producție mai uriașe și în proporții mai mari decît toate generațiile trecute laolaltă. Subjugarea forțelor naturii, mașinismul, aplicarea chimiei în industrie și agricultură, navigația cu aburi, căile ferate, telegraful electric, desțelenirea unor întregi continente, fluvii făcute navigabile, populații întregi ieșite ca din pămînt — care dintre secolele trecute ar fi putut să bănuiască că în sînul muncii sociale dormitau astfel de forțe de producție!
Am văzut deci: mijloacele de producție și de schimb pe baza cărora s-a format burghezia au fost create în societatea feudală. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a acestor mijloace de producție și de schimb, relațiile în care societatea feudală producea și făcea schimb, organizarea feudală a agriculturii și manufacturii, într-un cuvînt relațiile feudale de proprietate nu mai corespundeau forțelor de producție care se dezvoltaseră. Ele stînjeneau producția în loc s-o stimuleze. Ele se prefăcuseră în tot atîtea cătușe. Ele trebuiau sfărîmate, și au fost sfărîmate.
Locul lor 1-a luat libera concurență, cu organizarea socială și politică adecuată ei, cu dominația economică și politică a clasei burgheze.
Sub ochii noștri se desfășoară o mișcare asemănătoare. Relațiile burgheze de producție și de schimb, relațiile burgheze de proprietate, societatea burgheză modernă, care a produs, ca prin farmec, mijloace de producție și de schimb atît de uriașe, seamănă cu vrăjitorul care nu mai poate stăpîni puterile întunericului pe care le-a deslănțuit. De decenii istoria industriei și comerțului nu este altceva decît istoria răzvrătirii forțelor de producție moderne împotriva relațiilor de producție moderne, împotriva relațiilor de proprietate care sînt condițiile vitale ale burgheziei și ale dominației ei. Este de ajuns să pomenim crizele comerciale, care, prin repetarea lor periodică, pun în joc în mod tot mai amenințător existența întregii societăți burgheze. În timpul crizelor comerciale este distrusă regulat o mare parte nu numai a produselor create, ci și a forțelor de producție făurite. În timpul crizelor izbucnește o epidemie socială, care ar fi părut o absurditate în toate epocile anterioare, — epidemia supraproducției. Societatea se găsește aruncată brusc înapoi, într-o stare de barbarie momentană, ca și cum o foamete, un război general de nimicire ar fi lipsit-o de toate mijloacele de trai; industria, comerțul par distruse. Și pentru ce? Pentru că societatea posedă prea multă civilizație, prea multe mijloace de trai, prea multă industrie, prea mult comerț. Forțele de producție care-i stau la dispoziție nu mai servesc la dezvoltarea civilizației burgheze și a[6] relațiilor de proprietate burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea uriașe pentru aceste relații, care stînjenesc dezvoltarea lor; și de îndată ce înving această piedică, ele provoacă perturbări în întreaga societate burgheză, primejduiesc existența proprietății burgheze. Relațiile burgheze au devenit prea strîmte pentru a cuprinde avuția produsă de ele. — Cum învinge burghezia crizele? Pe de o parte, prin distrugerea forțată a unei mase de forțe de producție, pe de altă parte prin cucerirea de noi piețe și prin exploatarea mai temeinică a piețelor vechi. Prin ce, deci? Prin pregătirea unor crize și mai generale, și mai formidabile și prin reducerea mijloacelor de a le preveni.
Armele cu care burghezia a doborît feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei însăși.
Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi aduc moartea; ea a creat și oamenii care vor mînui aceste arme, — muncitorii moderni, proletarii.
În aceeași măsură în care se dezvoltă burghezia, cu alte cuvinte capitalul, se dezvoltă și proletariatul, clasa muncitorilor moderni, care nu trăiesc decît atîta vreme cît găsesc de lucru și care găsesc de lucru numai atîta vreme cît munca lor sporește capitalul. Acești muncitori, care sînt siliți să se vîndă cu bucata, sînt o marfă ca oricare alt articol din comerț și prin urmare sînt supuși deopotrivă tuturor vicisitudinilor concurenței, tuturor oscilațiilor pieței.
Munca proletarilor a pierdut, prin extinderea mașinismului și prin diviziunea muncii, orice caracter de sine stătător, și, o dată cu aceasta, orice atracție pentru muncitor. Acesta devine o simplă anexă a mașinii, anexă de la care se pretinde numai operațiunea cea mai simplă, cea mai monotonă, cea mai lesne de învățat. De aceea cheltuielile pe care muncitorul de pricinuiește se mărginesc aproape numai la mijloacele de trai necesare pentru întreținerea lui și pentru reproducerea speciei sale. Însă prețul unei mărfi, deci și al muncii[7], este egal cu cheltuielile ei de producție. Deci în măsura în care munca devine mai nesuferită, scade și salariul. Mai mult încă, în aceeași măsură în care se înmulțesc mașinile și crește diviziunea muncii, crește și cantitatea de muncă[8], fie prin înmulțirea orelor de muncă, fie prin intensificarea muncii cerute într-un timp anumit, prin accelerarea mersului mașinilor etc.
Industria modernă a transformat micul atelier al meșterului patriarhal în marca fabrică a capitalistului industrial. Mase de muncitori îngrămădite în fabrică sînt organizate militărește. În calitate de simpli soldați industriali, ei sînt supuși supravegherii unei ierarhii întregi de subofițeri și ofițeri. Ei nu sînt numai robii clasei burgheze, ai statului burghez, ci sînt, zi cu zi și ceas cu ceas, robiți de mașină, de supraveghetor și, mai ales, de fiecare burghez fabricant în parte. Și cu cît acest despotism proclamă mai fățiș cîștigul ca scop final, cu atît este mai meschin, mai dușmănos, mai revoltător.
Cu cît munca manuală cere mai puțină îndemînare și mai puțină cheltuială de forță, adică cu cît se dezvoltă mai mult industria modernă, cu atît munca bărbaților este înlocuită pe scară mai mare cu aceea a femeilor și a copiilor. Deosebirile de sex și vîrstă își pierd valabilitatea socială cînd e vorba de clasa muncitoare. Nu mai există decît instrumente ale muncii, care pricinuiesc cheltuieli diferite, după vîrstă și sex.
Cînd exploatarea muncitorului de către fabricant este în acea măsură împlinită încît muncitorul să-și primească salariul în bani peșin, tabără asupra lui celelalte părți ale burgheziei — proprietarul, băcanul, cămătarul etc.
Păturile inferioare ale stării de mijloc de pînă acum, micii industriași, micii negustori și rentieri, meseriașii și țăranii, toate aceste clase îngroașe rîndurile proletariatului, parte din cauză că micul lor capital este insuficient pentru aplicarea procedeelor marii industrii și este înfrînt de concurența capitaliștilor mai mari, parte din cauză că îndemînarea lor este depreciată de metodele noi de producție. Astfel proletariatul se recrutează din toate clasele populației.
Proletariatul trece prin diferite trepte de dezvoltare. Lupta sa împotriva burgheziei începe o dată cu existența sa.
La început luptă muncitori răzleți, apoi muncitorii unei fabrici, pe urmă muncitorii unei ramuri de muncă dintr-o localitate împotriva burghezului care-i exploatează direct. Ei își îndreaptă atacurile nu numai împotriva relațiilor burgheze de producție, ci împotriva instrumentelor de producție înseși; ei distrug mărfurile străine, care le fac concurență, sfărîmă mașinile, dau foc fabricilor, caută să recucerească poziția pierdută a muncitorului medieval.
Pe treapta aceasta muncitorii formează o masă împrăștiată pe tot întinsul țării și fărîmițată de concurență. Coeziunea maselor de muncitori nu este încă rezultatul propriei lor uniri, ci rezultatul unirii burgheziei, care, pentru a-și atinge scopurile sale politice, trebuie, și mai poate deocamdată, să pună în mișcare întreg proletariatul. Pe această treaptă, așadar, proletarii nu combat încă pe dușmanii lor, ci pe dușmanii dușmanilor lor, ei combat rămășițele monarhiei absolute, pe moșieri, burghezia neindustrială, mica burghezie. Toată mișcarea istorică este astfel concentrată în mîinile burgheziei; orice victorie cucerită în acest chip este o victorie a burgheziei.
Dar o dată cu dezvoltarea industriei, proletariatul nu crește numai ca număr; el este concentrat în mase tot mai mari, forța lui crește, și el simte tot mai mult acest lucru. Interesele, condițiile de existență înăuntrul proletariatului se nivelează tot mai mult, căci mașina șterge din ce în ce mai mult deosebirile dintre diferitele munci și reduce salariul aproape pretutindeni la un nivel deopotrivă de scăzut. Concurența crescîndă a burghezilor între ei și crizele comerciale ce izvorăsc de aici fac ca salariul muncitorilor să fie tot mai nestabil; perfecționarea neîncetată și într-un ritm tot mai accelerat a mașinilor face ca condițiile de viață ale proletarilor să devină tot mai nesigure; ciocnirile individuale dintre muncitor și burghez iau tot mai mult caracterul unor ciocniri între două clase. Muncitorii încep prin a forma coaliții[9] împotriva burghezilor; ei se unesc ca să-și apere salariul. Ei înființează chiar asociații cu caracter permanent pentru a se pregăti în vederea eventualelor răzvrătiri. Pe alocuri lupta izbucnește sub formă de insurecții.
Din timp în timp înving muncitorii, dar numai în mod trecător. Adevăratul rezultat al luptelor lor nu este succesul imediat, ci unirea mereu crescîndă a muncitorilor. Această unire este înlesnită prin mijloacele de comunicație tot mai numeroase, create de marea industrie, care stabilesc legături între muncitorii din diferite localități. Și această legătură e suficientă pentru ca numeroasele lupte locale, care au pretutindeni același caracter, să fie centralizate într-o luptă națională, într-o luptă de clasă. Orice luptă de clasă este însă o luptă politică. Iar unirea, pentru înfăptuirea căreia cetățenii din evul mediu, cu drumurile lor vicinale, au avut nevoie de veacuri, este realizată de proletarii moderni, datorită drumului de fier, în cîțiva ani.
Această organizare a proletarilor în clasă și, prin aceasta, în partid politic, este sfărîmată din nou în fiecare moment de concurența dintre muncitorii înșiși. Ea renaște însă tot mai viguroasă, tot mai închegată, mai puternică. Folosind dezbinările din sînul burgheziei, ea îi smulge acesteia, sub formă de legi, recunoașterea unora din interesele muncitorești. De exemplu, legea cu privire la ziua de muncă de zece ore în Anglia.
În genere ciocnirile din sînul vechii societăți grăbesc, în multe privințe, dezvoltarea proletariatului. Burghezia se găsește într-o luptă neîncetată: la început împotriva aristocrației; mai tîrziu împotriva acelor părți ale burgheziei însăși ale căror interese vin în contradicție cu progresul industriei; întotdeauna împotriva burgheziei tuturor țărilor străine. În toate aceste lupte ea se vede silită să facă apel la proletariat, să recurgă la ajutorul lui și să-l atragă astfel în mișcarea politică. Ea însăși pune, așadar, la dispoziția proletariatului propriile ei elemente de cultură[10], adică arme împotriva ei însăși.
Apoi, după cum am văzut, prin progresul industriei, părți întregi din clasa dominantă sînt aruncate în rîndurile proletariatului sau cel puțin sînt amenințate în condițiile lor de existență. Și acestea aduc proletariatului numeroase elemente de cultură[11].
În sfîrșit, atunci cînd lupta de clasă se apropie de deznodămînt, procesul de descompunere înăuntrul clasei dominante, înăuntrul întregii societăți vechi capătă un caracter atît de violent, atît de ascuțit, încît o mică parte din clasa dominantă se desprinde de ea și se alipește clasei revoluționare, clasei care poartă în mîinile sale viitorul. Tot astfel cum odinioară o parte din nobilime a trecut în lagărul burgheziei, acum o parte din burghezie trece în lagărul proletariatului, și anume o parte din ideologii burghezi care s-au ridicat pînă la înțelegerea teoretică a întregii mișcări istorice.
Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluționară. Celelalte clase decad și pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs.
Păturile de mijloc, micul industriaș, micul negustor, meșteșugarul, țăranul, toți combat burghezia pentru a salva de la pieire existența lor ca pături de mijloc. Așadar, ele nu sînt revoluționare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sînt reacționare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acționează în chip revoluționar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rîndurile proletariatului, și nu-și apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare, ele părăsesc propriul lor punct de vedere ca să și-l însușească pe acela al proletariatului.
Lumpenproletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăți, este tîrît pe alocuri în vîltoarea mișcării de către o revoluție proletară; din cauza ansamblului condițiilor sale de existență, el va înclina însă mai curînd să se lase cumpărat pentru uneltiri reacționare.
Condițiile de viață ale vechii societăți sînt deja distruse în condițiile de viață ale proletariatului. Proletarul este lipsit de proprietate; relațiile sale cu nevasta și cu copiii nu mai au nimic comun cu relațiile burgheze de familie; munca industrială modernă, subjugarea modernă de către capital, aceeași în Anglia ca în Franța, în America ca în Germania, l-a despuiat de orice caracter național. Legile, morala, religia sînt pentru dînsul tot atîtea prejudecăți burgheze, în spatele cărora se ascund tot atîtea interese burgheze.
Toate clasele din trecut care cucereau puterea căutau să-și asigure poziția dobândită supunînd întreaga societate condițiilor care stăteau la baza modului lor de însușire. Proletarii nu pot să cucerească forțele de producție sociale decît desființînd propriul lor mod de însușire de pînă acum și, prin aceasta, întreg modul de însușire de pînă acum. Proletarii n-au nimic al lor propriu de asigurat; ei au de nimicit toate garanțiile și asigurările private de pînă acum.
Toate mișcările de pînă acum au fost mișcări ale unor minorități sau în interesul unor minorități. Mișcarea proletară este mișcarea independentă a imensei majorități, în interesul imensei majorități. Proletariatul, pătura cea mai de jos a societății actuale, nu se poate ridica și elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială.
Chiar dacă nu prin conținut, totuși prin formă, lupta proletariatului împotriva burgheziei este mai întîi o luptă națională. Proletariatul din fiecare țară trebuie să termine, firește, în primul rînd cu propria sa burghezie.
Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puțin ascuns, dinăuntrul societății actuale, pînă la punctul cînd acesta izbucnește într-o revoluție deschisă și cînd, răsturnînd prin violență burghezia, proletariatul își întemeiază dominația sa.
Toate societățile de pînă acum se bazau, după cum am văzut, pe antagonismul dintre clasele asupritoare și clasele asuprite. Dar pentru ca o clasă să poată fi asuprită, trebuie să i se asigure condițiile în care să-și poată tîrî cel puțin existența de rob. Iobagul a început să se ridice în perioada iobăgiei la starea de membru al comunei, după cum micul burghez a început să se ridice la starea de burghez sub jugul absolutismului feudal. Muncitorul modern, dimpotrivă, în loc să se ridice o dată cu progresul industriei, decade tot mai adînc sub condițiile propriei sale clase. Muncitorul devine pauper și pauperismul se dezvoltă chiar mai repede decît populația și bogăția. Din aceasta reiese limpede că burghezia nu este în stare să rămînă mai departe clasa dominantă în societate și să impună societății, ca lege regulatoare, condițiile de viață ale propriei ei clase. Ea este incapabilă să domine, fiindcă este incapabilă să asigure sclavului ei existența, chiar în limitele sclaviei lui, fiindcă este silită să-l lase să decadă într-o situație în care ca trebuie să-l hrănească, în loc să fie hrănită de dînsul. Societatea nu mai poate trăi sub dominația burgheziei, adică existența burgheziei nu mai este compatibilă cu societatea.
Condiția esențială pentru existența și dominația clasei burgheze este acumularea bogăției în mîinile unor particulari, formarea și sporirea capitalului; condiția capitalului este munca salariată. Munca salariată se întemeiază exclusiv pe concurența muncitorilor între ei. Progresul industriei, al cărui purtător involuntar și pasiv este burghezia, înlocuiește izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurență, cu unirea lor revoluționară prin asociație. Cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, așadar, de sub picioare însăși baza pe care ea produce și-și însușește produsele. Ea produce, înainte de toate, pe propriii ei gropari. Pieirea ei și victoria proletariatului sini deopotrivă de inevitabile.
- ↑ Prin burghezie se înțelege clasa capitaliștilor moderni, proprietari ai mijloacelor de producție socială, care exploatează munca salarială. Prin proletariat se înțelege clasa muncitorilor salariați moderni, care, neposedînd mijloace de producție proprii, sînt nevoiți să-și vîndă forța lor de muncă pentru a putea trăi. (Nota lui Engels la ediția engleză din 1888.)
- ↑ Adică, mai exact, istoria transmisă prin scris. În 1847 preistoria societății, organizarea socială premergătoare oricărei istorii scrise, era încă aproape necunoscută. De atunci, Haxthausen a descoperit în Rusia proprietatea comună asupra pămîntului, iar Maurer a dovedit că ea a fost baza socială de la care au pornit istoricește toate triburile germane și cu timpul s-a descoperit că obștile sătești, cu posesiune în comun a pămîntului, au fost forma primitivă de societate, din India și pînă în Irlanda. În sfirsit, organizarea internă a acestei societăți comuniste primitive, în forma ei tipică, a fost scoasă la iveală de descoperirea hotărîtoare făcută de Morgan în legătură cu natura adevărată a ginții și a locului pe care-l ocupă în trib. O dată cu descompunerea acestei comunități primitive, începe scindarea societății în clase deosebite și, în cele din urmă, în clase antagoniste. Am încercat să descriu acest proces de descompunere în lucrarea: „Originea familiei, a proprietății private și a statului”, ediția a 2-a, Stuttgart, 1886. (Vezi K. Marx și F. Engels, Opere alese în două volume, vol. II. ed. P.M.R, 1952. pag. 152—298. — Nota Trad.) [Nota lui Engels la ediția engleză din 1888 și la ediția germană din 1890. In ediția germană din 1890 lipsește ultima fraza acestei note.]
- ↑ În ediția engleză redactată de Engels în 1888, după cuvintele „progres politic corespunzător” sînt adăugate cuvintele: „al acestei clase”. — Nota Red.
- ↑ „Comune” se intitulau orașele din Franța chiar înainte de a fi reușit să smulgă de la stăpînii lor feudali autonomia locală și drepturile politice ca „stare a treia”. În general am citat aci Anglia ca țară tipică pentru dezvoltarea economică a burgheziei, iar pentru dezvoltarea ei politică, Franța. (Nota lui Engels la ediția engleză din 1888.)Astfel denumeau tîrgoveții din Italia și Franța așezările lor orășenești, după ce răscumpăraseră sau smulseseră cu forța, de la stăpînii lor feudali, primele drepturi de administrație autonomă. (Nota lui Engels la ediția germană din 1890.)
- ↑ În ediția engleză din 1888, după cuvintele: „republică municipală independentă” sînt adăugate cuvintele: „(ca în Italia și Germania)”, iar după cuvintele: „stare a treia, datorînd dări monarhiei” sînt adăugate cuvintele „(ca în Franța)”. — Nota Red.
- ↑ În edițiile următoare, începînd cu ediția germană din 1872, cuvintele: „civilizației burgheze și a” lipsesc. — Nota Red.
- ↑ Marx a arătat mai tîrziu că muncitorul vinde nu munca, ci forța sa de muncă. În această privință vezi explicațiile lui Engels din introducerea sa la lucrarea lui Marx „Muncă salariată și capital” (vezi K. Marx: „Muncă salariată și capital”, ed. P.M.R. 1949, ediția a III-a, pag. 5—15. — Nota Trad.). — Nota Red.
- ↑ În ediția engleză din 1888, în loc de: „cantitatea de muncă” — „povara muncii”. — Nota Red.
- ↑ În ediția engleză din 1888, după cuvîntul: „coaliții” sînt adăugate cuvintele: „(sindicate profesionale)”. — Nota Red.
- ↑ În ediția engleză din 1888, în loc de: „propriile ei elemente de cultură” — „propriile ei elemente de cultură politică și generală”. — Nota Red.
- ↑ În ediția engleză din 1888, în loc de: „elemente de cultură” — „elemente de luminare și progres”. — Nota Red.