Mandolinate

Mandolinate de Ștefan Octavian Iosif

I

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nșel,
Era-n april:
Copil și el,
Și ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi și-au căzut.
Cum și-au zâmbit,
Și s-au iubit.

Și-au hoinărit
În jos și-n sus,
Spre răsărit
Și spre apus...

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărțit;
Și ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus...

II

Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Și vezi
Trecând
Perechi
La braț,
Și cum
Te-abați
Din drum,
Oftezi
Și-ți chemi
În gând
Un blând
Profil,
Și gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III

Eu știu cât sunt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Și nici în cer...
Și-atâta-ți cer
În schimb, ca preț:
Doar să zâmbești
Când trist, pe drum,
Îl întâlnești
Pe cântăreț —
Tu numai cum
Știi să zâmbești!