Mamei (Pavelescu, 3)

Jump to navigation Jump to search
Mamei
de Cincinat Pavelescu


Dulce mamă, luminoasa vieții mele călăuză,
Tu, a cărei umbră sfântă o evoc la orice pas,
Dac-aș ști că al tău suflet ar putea să mă auză
Plângerilor mele toate într-un țipăt le-aș da glas.

Îmi spuneai odinioară, mângâindu-mă pe frunte:
E frumoasă poezia, dar te lasă nemâncat.
N-ascultai a ta povață, fiindcă poate și-un grăunte
De mândrie înmuiase glasul tău când m-a certat.

Și cu inima de mamă iubitoare, care știe
Să-ntrevadă viitorul, îți plăcea să mă privești
Stând pe gânduri noaptea-ntreagă, să cioplesc o poezie
Făurită spre mărirea limbii noastre românești.

Pentru mine păstrai toate mângâierile de mamă.
Când eram copil, la patu-mi vegheai nopțile târziu,
Uitai boala, somnul, toată dureroasa vieții dramă,
Ca să spui povești cu zmeii răsfățatului tău fiu.

Socoteai c-o să m-aștepte toate gloriile-n lume,
Nu era ca mine altul. O fecioară de-mpărat
Trebuia să mă iubească. Și-auzind doar al meu nume,
Chipul tău cel trist d-odată s-arăta mai luminat.

Și-am crescut, ca și toți frații, în iubire și credință.
Prunc, hrănitu-m-ai cu lapte de la sânul tău cel sfânt.
Tânăr, ai sădit în gându-mi a virtuții conștiință
Și, poet, mi-ai pus în suflet inspirare și avânt.

Tu, ce-n visul tău de mamă, mă vedeai atât de mare!
Dac-ar fi din cer asupră-mi ochii blânzi să ți-i cobori
Și-ai vedea cât plâng și sufăr și ce sunt, ai fi în stare
De durere și de milă înc-o dată să mai mori...

Te-ascultai, și fruntea mândră mi-o nălțai întotdeauna,
Nici prostiei, nici măririi nevoind să mi-o-ncovoi.
C-un sarcasm și cu un zâmbet de-am știut să-nfrunt furtuna,
Iată-mă cu ghete rupte prin zăpadă și noroi.

De-am iubit, la pieptu-mi dânsa n-a vrut capul să și-l culce,
Dar nici eu n-am plâns cerșindu-i mâna albă de copil,
Ci, privind-o cu durere, într-un cântec trist și dulce
Am închis pentru vecie nestatornicu-i profil.

Peste fața mea lăsat-au anii urma lor adâncă.
Am iubit măcar? Sau poate avui timpul să trăiesc?
Totuși pe mireasa albă o aștept și astăzi încă
Și, văzând că prea-ntârzie, plâng, simțind că-mbătrânesc.

Unde-i, mamă, -nvingătorul ce vedeai cu drag în mine?
Poate dulcea ta iubire m-a-nvățat să fiu copil,
Și-am rămas copil și astăzi, pe când corpul e în mine
Ca palatul unui rege mort de veacuri în exil.

Dar pe pragul cărții-n care vin de scriu a vieții dramă
Amintirea ta pioasă mă-ngenunche și-o slăvesc;
Și rupând din al meu suflet acest plânset îl urzesc
Ca să poarte al tău nume, printre veacuri, scumpă mamă!

1904, noiembrie, Piatra N.